ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2012

Deliberând asupra recursurilor comerciale de față, reține următoarele: Prezentul litigiu a fost declanșat prin cele 2 cereri de chemare în judecată formulate de reclamanta I.C.M. București (în prezent SC M. SA București), respectiv: - acțiunea înregistrată la data de 30 decembrie 1983 la judecătoria sector 1 București, prin care reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele: O.W.A. Inc., cu sediul în SUA, O.W. GmbH Köln, cu sediul în Germania, C. AG, cu sediul în Elveția, SC C. SA cu sediul în Franța, C.I., cu sediul în SUA, C.S., cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 22.206.140,91 dolari SUA, cu titlu de contravaloare a 68.246 tone de tablă groasă, livrată și neachitată, și, a sumei de 15.380.000 dolari SUA cu titlu de dobânzi, precum și a cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu; această cerere a reclamantei a fost precizată la data de 15 februarie 1985, în sensul obligării în solidar a pârâtelor C. AG, O.W.

GmbH și O.W.A. Inc. la plata sumei de 9.489.927.450 și a dobânzilor legale calculate de la scadență și până la data plății, obligarea în solidar a pârâtelor C. AG, C. SA, O.W.A. Inc, O.W. AG și O.W. GmbH la plata sumei de 10.148.597 dolari SUA și a dobânzilor legale aferente și respectiv, obligarea în solidar a pârâtelor C. AG, C.I.D. și C.I.A. Inc. Atlanta la plata sumei de 2.532.820 dolari SUA și a dobânzilor aferente; - respectiv, acțiunea înregistrată la data de 14 aprilie 1988 pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, prin care reclamanta a chemat în judecată pârâtele B.R.C.E. (B.) și T.C.M.B., cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora la restituirea documentației originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone tablă groasă, în valoare de 5.517.289 dolari SUA și la plata sumei de 1200.000 dolari SUA cu titlu de daune, iar în caz de nerestituire, obligarea pârâtelor la plata ambelor sume.

Cele două instanțe de fond și-au declinat competența de soluționare a cauzelor cu care au fost învestite, menționate anterior, în baza art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 59/1993, în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 874 din 25 ianuarie 1994 a Judecătoriei 3 București și, respectiv, prin sentința civilă nr. 9489 din 23 septembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Tribunalul București, secția comercială, în calitate de instanță competentă să soluționeze acțiunea de fond, a conexat cele două cauze, formulându-se astfel Dosarul nr. 1721/1993. În fața instanței competente, reclamanta a depus precizări privind cuantumul pretențiilor, în sensul reducerii acestora, și privind schimbările intervenite în denumirea și adresele părților implicate în proces.

Cât privește denumirea părților implicate în proces, s-a precizat că: - denumirea reclamantei este SC M. SA București, conform H.G./200/1990; - denumirea pârâtei C.I. CO INL s-a schimbat în I.I. Inc. SUA; - denumirea pârâtei SC C.I.D.G. s-a schimbat în I.D. GmbH Dusseldorf, Germania; - denumirea – pârâtei O.W. AG s-a schimbat în O.W. GmbH, parte a grupului T. AG cu sediul în Dusseldorf. - denumirea – pârâtei O.W. AG s-a schimbat în O.W.H. GmbH, cu sediul în Dusseldorf. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, ca urmare a stabilirii unor raporturi de comerț internațional de vânzare - cumpărare, fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., art. 1073, art. 1062 C. proc.

civ. civil, precum și art. 42 și art. 60 C. com. Prin încheierea din data de 23 februarie 1998, Tribunalul București, Secția comercială a respins excepția necompetenței generale a instanțelor din România, în soluționarea cauzei, excepție invocată de intimata O.W.A, O.W. GmbH și O.W.H. Prin sentința civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998, prima instanță de fond - tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă privind intervenirea prescripției extinctive și privind existența autorității de lucru judecat, iar pe fond, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizată, fiind obligate pârâtele O.W. AG, O.W.A. Inc și O.W.H.

GmbH la plata sumei de 17.383.298 dolari SUA, cu titlu de contravaloare marfă, din care, în solidar cu pârâta C. SA, suma de 10.148.597 dolari SUA, cu dobânda legală de 6% de la data introducerii acțiunii – 30 decembrie 1997 și până la data abrogării Decretului 311/1954, adică 9 ianuarie 1998. Totodată, tribunalul a admis acțiunea conexă față de pârâta T.C.M.B., obligând-o la restituirea documentelor originale privind încărcăturile de pe vasele A. și K. sau la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii acestor încărcături, respectiv, 2.606.570 dolari SUA în solidar cu pârâtele din grupul O.W.și C., sume făcând parte din totalul de 17.983.589 dolari SUA, cu dobânda legală de 6% pe an de la data introducerii acțiunii conexe – 14 aprilie 1988, până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, respectiv, 8 ianuarie 1998. Prin aceeași sentință, tribunalul a obligat pârâtele din grupul I. la plata sumei de 2.532.820 dolari SUA, cu titlu de contravaloare marfă și a dobânzii legale de 6% pe an de la data introducerii acțiunii – 30 decembrie 1983, și până la data de 8 ianuarie 1991, data abrogării Decretului nr. 311/1954, precum și a sumei de 18.195.46 dolari SUA, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins cererea conexă de obligare a pârâtei C.M.B. la plata de daune, ca nefondată, precum și acțiunea conexă față de B.R.C.E., ca nefondată. Prima instanță de fond a luat act de renunțarea reclamantei la judecata față de pârâta C. AG, cu sediul în Elveția, având în vedere cererea acesteia depusă anterior termenului din 17 noiembrie 1997, cerere motivată pe faptul radierii părții în cauză din Registrul Comerțului Cantonului Zug Elveția. Prin hotărârea de fond, tribunalul a admis și cererea accesorie a reclamantei încuviințând excecuția vremelnică a hotărârii pronunțate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că excepția prescripției extinctive este nefondată, întrucât cererea conexă a reclamantei împotriva T.C.M.B.

și B.R.C.E. are ca obiect principal, restituirea documentelor bancare, obligație de a face neîndeplinită la data sesizării instanței, iar în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, s-a reținut că prin sentința penală nr. 88/5 august 1993 pronunțată de Tribunalul București, secția I-a penală, instanța penală nu s-a pronunțat asupra pretențiilor în litigiu, respectiv contravaloarea tablei groase solicitate de reclamantă, ci a avut în vedere alte daune. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că obiectul acțiunii de față îl reprezintă obligarea pârâtelor din grupul O.W. și din grupul I. la plata sumei reprezentând contravaloarea cantităților de 68.246 de tablă groasă livrată de reclamantă pârâtelor, în urma comenzilor emise de pârâta C. AG, comenzi vizate de pârâtele din grupul O.W.

și acceptate de reclamantă, care și-a executat obligația de livrare prin încărcarea mărfurilor în 9 nave. Ca atare, tribunalul a apreciat că între reclamantă și pârâte au intervenit raporturi contractuale în formă simplificată, conform art. 35 și urm. C. com. Tribunalul a apreciat că toate cantitățile de marfă livrată cu cele 9 nave se regăsesc în protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, încheiat între reclamantă, în calitate de vânzătoare și I.M.C., cu sediul în SUA, în calitate de cumpărătoare, însă acest protocol a prevăzut prețuri ce încălcau legislația anti-dumping din SUA. Chiar dacă nu s-ar reține că între reclamantă și pârâte au intervenit raporturi contractuale în forma prezentată, a apreciat tribunalul, mărfurile livrate cu 7 din cele 9 nave au fost primite de O.W.A.

Inc, care a intrat în posesia conosamentelor primite de la comandantul navei, dobândind astfel proprietatea mărfurilor, mărfuri pe care le-a negociat și revândut mai departe către Inc America, filială a Inc America, fiind emise comenzi de către aceste părți și facturi de către O.W.A. Inc în calitate de vânzătoare. Ca atare, a arătat tribunalul, pârâtele din grupul O.W. au cumpărat marfa de la reclamantă, pe baza contractului încheiat în formă simplificată, respectiv, pe baza comenzilor emise de C. AG, vizate de pârâte, dar au dobândit proprietatea mărfurilor și în baza conosamentelor originale primite fie de la comandantul navei - pârâta O.W.H. GmbH, fie prin poșta aeriană pârâta – O.W.A. Inc, conosamente emise la ordin.

Argumentele primei instanțe de fond s-au fundamentat pe concluziile celor două rapoarte de expertiză administrate în cauză, care au reținut că pentru fiecare navă s-au emis 3 conosamente originale, iar pârâta O.W. a negociat conosamentul original primit, astfel încât celelalte două conomsamente au fost invalidate. Tribunalul a respins susținerile pârâtelor relative la existența unor vânzări în lanț, în senul că mărfurile comercializate de pârâtele C. AG și C. SA au fost revândute către O.W.H. GmbH, iar aceasta a revândut-o către O.W.A. Inc care, la rândul său a revândut-o către I.MT.C. America, instanța reținând că pârâtele O.W.fac parte din același grup - grupul O.W. nefăcându-se dovada existenței unor societăți distincte.

Ca atare, pârâtele au cumpărat marfa, revânzând-o prin O.W.A. Inc către I.M.T.C. America, fără să plătească prețul. În argumentarea acestei sentințe, tribunalul a mai reținut că pârâtele nu au depus la dosar documente de plată, acreditive etc. care să dovedească aceste vânzări în lanț, compensările de creanțe între C. AG și O.W. neputând fi luate în considerare întrucât se fac între filiale, sucursale ale aceleiași societăți sau întreprinderi ce fac parte dintr-un holding. Prima instanță de fond a înlăturat apărările pârâtelor în sensul că prețul final nu a fost plătit de beneficiar întrucât mărfurile prezintă deficiențe calitative, reținând că înțelegerea intervenită între pârâtele C. AG, C. SA și grupul O.W.

la data de 31 august 1982, nu precizează că furnizor al mărfurilor cu defecte este reclamanta și, ca atare, nu-i este opozabilă reclamantei. Tribunalul a înlăturat și apărarea pârâtelor din grupul O.W. în sensul că aceste pârâte ar fi avut calitatea de finanțator al tranzacției de vânzare - cumpărare, instanța apreciind că această susținere este infirmată de depoziția martorului I.S., din care rezultă că niciodată nu s-a pus problema ca IMC să cumpere tablă de la reclamantă, aceasta acționând în calitate de ”intermediar„. Oricum, în ceea ce privește susținerea pârâtelor în sensul că acestea ar fi avut calitatea de finanțator, tribunalul a apreciat că intrarea grupului O.W. în afacere în calitate de finanțator, a fost un element ce a determinat-o pe reclamantă să intre în relații cu I.M.C./I.M.T.C., având siguranța încasării prețului, ceea ce nu s-a realizat, indiferent cum am privi relațiile între părți.

Tribunalul a mai reținut că prin primirea conosamentelor în original, pârâtele din grupul O.W. au devenit proprietare ale mărfurilor, astfel încât datorează prețul. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, reclamanta SC M. SA, pârâta O.W. AG, pârâta O.W.H. GmbH și pârâta O.W.A. Inc. Criticile reclamantei au vizat neacordarea dobânzii comerciale prevăzută de art. 43 C. com. de la data exigibilității creanței și până la data plății prețului, precum și soluția de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de această parte. Criticile formulate de apelantele – pârâte au vizat, în esență, greșita soluționare a excepției necompetenței generale a instanțelor române, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor O.W.

GmbH, O.W.A.A Inc și O.W.H. GmbH, întrucât părțile nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta, astfel încât nu pot fi obligate la plata prețului mărfurilor livrate, conosamentele făcând doar proba posesiei mărfurilor, greșita reținere a caracterului solidar al obligației apelantelor – pârâte de plată a prețului, instanța de fond încălcând dispozițiile art. 42 C. com.; apelantele – pârâte au criticat și greșita conexare a celor două acțiuni pornite de intimata – reclamantă din cauza de față, încălcarea principiului disponibilității, prin obligarea apelantelor - pârâte la plata în solidar cu intimatele – pârâte C. AG și C. SA, deși reclamanta nu a formulat o atare cerere, precum și prin schimbarea temeiului juridic al acțiunii, din răspundere contractuală, astfel cum a susținut reclamanta, în răspundere delictuală.

Prin Decizia nr. 1743 din 3 august 1999, Curtea de Apel București, secția comercială a respins apelurile declarate ca nefondate, reținând că apelul declarat de apelanta – reclamantă este nefondat față de lipsa unei clauze penale în conosamante, contractele părților. Cu privire la apelul declarat de apelantele - pârâte, instanța de apel a reținut că excepția necompetenței generale a instanțelor române este nefondată față de locul plății, sediul apelantei – reclamante, întrucât acreditivele documentare au fost deschise prin D.B. pentru reclamantă, prin B.R.C.E.

Instanța de apel a mai apreciat că neîntemeiată este și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de apelantele – pârâte, întrucât, deși între părți nu s-a încheiat un contract clasic de navlosire, raporturile contractuale și răspunderea pentru plata prețului sunt dovedite de conosamentele ”to order” întocmite în cauză, care dovedesc însuși contractul de vânzare – cumpărare dintre reclamante și pârâte. Instanța de apel a apreciat că, în speță, conosamentele la ordin și acreditivele deschise la D.B. fac dovada primirii mărfurilor în proprietate de către reclamantă. Curtea de Apel a reținut că toate exporturile intimatei – reclamante au avut legătură cu apelantele – pârâte prin diferite subiecte ale raporturilor juridice, anume comisionar, finanțator al firmei importatoare, cumpărător și, totodată vânzător al acestei mărfi.

Ca atare, grupul O.W., conchide curtea de apel, a acționat într-o schemă de rea credință (bunul plac, afacere exclusiv lui avantajoasă) prin crearea de confuzii. Instanța de apel a respins critica formulată de apelanții – pârâți relativă la tratarea pârâtelor ”în grup”, întrucât ele au aceleași elemente de apărare și exercită chiar împreună căi de atac. Cât privește greșita aplicare de către instanța fondului a răspunderii civile delictuale, Curtea de apel a apreciat că, în speță, instanța apelului reține răspunderea civilă contractuală, rezultând din neplata prețului mărfii de către cumpărător care, s-a comportat ca și proprietar, îndreptând marfa către terți beneficiari. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanta SC M., pârâta O.W.A.

Inc, pârâta O.W.H. GmbH și pârâta T.K.S. (fostă O.W.F. AG). Prin Decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000 ponunțată în Dosar nr. 6853/2000, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a admis recursurile declarate de cele trei pârâte și de reclamantă și, casând decizia instanței de apel, a admis apelurile declarate de aceste părți, împotriva sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantei față de pârâtele T.K.S. AG, O.W.H. GmbH și O.W.A. Inc, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pe cale de consecință, instanța de recurs a înlăturat obligarea acestora de la plata în solidar a despăgubirilor în sumă de 17.983.589 dolari SUA cu dobânda legală, cât și de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea tribunalului.

Totodată, instanța de recurs a stabilit că dobânda de 6% pe an, pentru despăgubirile acordate reclamantei față de celelalte părți, curge de la data introducerii acțiunii și până la plata integrală a acestora, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și obligând intimata – reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în recurs, către recurentele – pârâte. Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că între reclamantă și pârâtele din grupul O.W. nu s-au stabilit raporturi contracuale, instanța de apel apreciind fără temei, în lipsa unui acord de voință de vânzare – cumpărare, că prin primirea conosamentelor O.W.A. Inc a devenit proprietara mărfii. Instanța de recurs a stabilit că nu poate fi considerat contract de vânzare – cumpărare, conosamentul, care dovedește doar transferul posesiei mărfii transportate.

Nefondată a fost găsită și reținerea de către instanța de apel a deschiderii acreditivelor de către O.W.A. Inc, în realitate acestea fiind deschise de firmele C. AG și C. SA. Împotriva Deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat la 7 mai 2001, recurs în anulare, ulterior retras în temeiul art. 3304 C. proc. civ., retragere de care Completul de 9 judecători a Curții Supreme de Justiție a luat act prin Decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002 în Dosarul nr. 46/2001. Prin aceeași decizie au fost respinse cerererile reclamantei de continuare a judecății recursului în anulare, întemeiate pe dispozițiile art. 330 pct. 1 și art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. Împotriva Deciziei nr. 50 din 8 aprilie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, reclamanta SC M. SA a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 – 318 C. proc. civ., invocând, în principal, nelegala citare a intimatei C. SA. Curtea Supremă de Justiție – Completul de 9 judecători au respins, prin decizia pronunțată în 9 decembrie 2002 în Dosar nr. 101/2002, contestația în anulare formulată de reclamantă, reținând că lipsa de procedură poate fi invocată doar de partea care nu a fost legal citată, respectiv, C. SA, ceea ce nu este cazul în speță La data de 17 iunie 2002, reclamanta SC M. SA a declarat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, contestație întemeiată pe dispozițiile art. 317 – 318 C. proc.

civ. Prin Decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005, pronunțată în Dosar nr. 1686/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis contestația în anulare a reclamantei, reținând că în fața instanței de recurs nu a fost legal citată C. SA. Înalta Curte i-a recunoscut reclamantei, în mod excepțional, dreptul de a invoca lipsa de procedură cu o altă parte în proces, întrucât prin soluționarea cauzei cu lipsă de procedură reclamanta este împiedicată în executarea silită a titlului față de C. SA. Împotriva Deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, au declarat contestație în anulare pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. AG Germania, contestație soluționată prin admiterea excepției inadmisibilății invocată de reclamanta SC M. SA, conform, Deciziei nr. 4081 din 11 decembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 4836/2006.

Pârâta O.W.H. GmbH a formulat revizuire împotriva Deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005, cerere la a cărei judecată a renunțat, în temeiul art. 246 C. proc. civ., conform cererii depusă în Dosarul nr. 5861/1/2006 la data de 19 martie 2007. Prin Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială rejudecând recursurile declarate de părți – reclamantă și pârâte – împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999, ca urmare a admiterii contestației în anulare și anulării integrale a primei decizii de recurs, a dispus următoarele: - a respins excepția invocată de pârâta O.W.H. GmbH, privind lipsa calității procesuale active a reclamantei SC M. SA; - a respins excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității de exercițiu a pârâtei CIDECO SA ridicată de pârâta O.W.A.

Inc. și T.K.S.B. (fostă T.K.S. AG). - a admis recursurile declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.K.S.B. împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis apelurile pârâtelor și a schimbat în parte sentința nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, respingând acțiunea reclamantei SC M. SA București, față de pârâtele – recurente. - a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. SA ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu. - a respins ca rămasă fără obiect acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D. GmbH, I.I. și T.C.M.B., ca urmare a hotărârilor de expedient pronunțate de Curtea de Apel București cu deciziile nr. 138 din 28 ianuarie 1999 și nr. 872 din 14 aprilie 1999. - a respins acțiunea reclamantei față de A.V.A.S.

- a menținut dispozițiile sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială referitoare la: respingerea excepțiilor prescripției extinctive, autorității de lucru judecat și electa una via, renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta C. AG. Elveția; respingerea acțiunii față de B.C.R.; - a menținut dispozițiile Deciziei 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, secția comercială privind respingerea apelului reclamantei; - a respins recursul declarat de reclamanta SC M. SA București împotriva aceleiași decizii; - a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâta O.W.H. Înalta Curte a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâta O.W.H.

GmbH, este nefondată întrucât la data formulării acțiunii în justiție - 30 decembrie 1983, reclamanta I.M. cursul judecării cauzei de față, reclamanta având calitatea de vânzător în contractul la extern încheiat în 1981 și calitatea de comisionar, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate. Înalta Curte a stabilit că față de reglementările în vigoare la data încheierii contractului de export, respectiv Legea nr. 3/1979 și Legea nr. 12/1980, întreprinderile de comerț exterior – cazul reclamantei - încheiau aceste contracte în formă scrisă și în nume propriu, astfel încât, doar I.M. avea calitate procesuală activă pentru formularea acțiunilor în cazul nerespectării obligațiilor asumate de partenerii externi, printr-un atare contract.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul extern de vânzare – cumpărare, pe calitatea de vânzătoare, iar reorganizările ulterioare, inclusiv prin Legea nr. 15/1990, nu au infirmat această legitimare procesuală. Astfel, Înalta Curte a reținut că pachetul de acțiuni deținut de statul român la SC M. SA a fost vândut, conform contractului de privatizare din 19 august 1995, iar în documentația de privatizare se menționează și prezentul litigiu. S-a mai reținut că recuperarea creanțelor externe ale statului, privind exporturile realizate înainte de 1990 formează obiectul unor reglementări speciale, respectiv H.G. nr. 289/1991 și Legea nr. 29/1994, iar în speță nu s-a probat încercarea de recuperare a creanței în speță, în altă modalitate decât acțiunea de față întemeiată pe contractul de vânzare – cumpărare.

Instanța de recurs a respins excepția nulității hotărârilor atacate, excepție invocată de recurentele – pârâte, reținând că într-adevăr intimata C. SA Paris și-a pierdut capacitatea de exercițiu în anul 1988, când a încetat capacitatea procesuală a acestei părți, conform extrasului din Registrul Comerțului al Societăților emis de grefa Tribunalului Comercial din Paris, ca urmare radierii acesteia la 4 ianuarie 1998, însă în cererile formulate, de anulare a hotărârilor de fond și apel, recurentele - pârâte nu au probat îndeplinirea condițiilor din art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, lipsa capacității de exercițiu a pârâtei C. SA are ca efect respingerea acțiunii față de această parte, iar nu anularea hotărârilor judecătorești.

Înalta Curte a respins și excepția necompetenței instanțelor române invocată de recurentele – pârâte, reținând că legea aplicabilă contractului este legea română și normele de competență din legea română pentru cel puțin două criterii, respectiv: legea locului de încheiere a contractului (lex loci contractus) și legea locului de executare (lex loci executionis), în raport de debitorul prestației caracteristice care, în contractul de vânzare – cumpărare este prestația vânzătorului. Înalta Curte a respins susținerea recurentelor – pârâte în sensul că elementul determinant în atragerea competenței ar fi plata prețului, iar acreditivele au fost domiciliate în străinătate, în Köln și Paris, reținând că, legea română se aplică în calitate de lex fori și având în vedere că art. 10 pct. 4 C. proc.

civ. nu distinge, este suficientă îndeplinirea uneia dintre condiții pentru reținerea instanței competente. Au fost, de asemenea, respinse susținerile recurentelor – pârâte întemeiată pe art. 35 C. com., în sensul că acceptarea comenzilor emise de C. AG. Elveția, de către reclamantă s-a întors la partea care le-a lansat, Înalta Curte reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 36 C. com., reclamanta executând de îndată comenzile lansate, încărcarea mărfurilor în nave făcându-se în portul Constanța. Prin decizia pronunțată în recurs, Înalta Curte a reținut ca întemeiate criticile recurentelor – pârâte privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor O.W.H. GmbH, O.W.A.

Inc și T.S.B., pentru următoarele considerente: Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractele de vânzare – cumpărare de comerț internațional, în care SC M. SA are calitatea de vânzătoare, în stabilirea calității de cumpărător și, deci de creditoare a prețului, reținându-se o situație de fapt complexă, întrucât exportul tablei către reclamantă s-a realizat printr-o succesiune de contracte. Înalta Curte a apreciat ca determinant Protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, încheiat de reclamantă, în calitate de vânzător, și I.M.C. America, în calitate de cumpărătoare, comenzile urmând a fi lansate prin intermediul filialei sale din Europa C. AG Elveția, astfel încât raporturile contractuale s-au stabilit în temeiul comenzilor emise de această societate, comenzi acceptate și executate de către reclamantă.

Totodată, s-a reținut că facturile au fost emise pe numele societății C. AG Elveția. Așadar, raporturile contractuale s-au stabilit între reclamantă și C. Elveția, recurentele – pârâte neavând raporturi contractuale cu reclamanta. Pârâtele au încheiat convenții de finanțare cu societatea cumpărătoare I.M.C. America. Totodată, a reținut instanța de recurs, în cauză au intervenit vânzări în lanț, în cadrul fiecărui contract fiind aplicate comisioane pentru pârâte, în vederea ajustării prețului din Protocol din 1981, pentru încadrarea prețurilor în prețurile impuse de autoritățile americane. Ca atare, în acest lanț contractual, în care se rețin contracte distincte de vânzare – cumpărare, firma cumpărătoare a fost C. AG Elveția care a revândut marfa către O.W.H.

GmbH, iar aceasta către O.W.A. Inc. La rândul său, O.W.A. Inc a revândut marfa I.M.C. și I.M.T.C.A., destinație finală, conform Protocolului din 1981. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada vânzării tablei în litigiu către pârâtele – recurente, în temeiul unor contracte chiar în formă simplificată, astfel că nu se justifică chemarea în judecată a acestora pentru plata prețului. Înalta Curte a mai reținut că acreditivele – ca instrumente de plată convenite – au fost deschise de C. AG și C. SA, filialele europene ale cumpărătoarei IMC America. Cât privește reținerea instanței de apel în sensul că, în speță, conosamentele sunt contracte de vânzare – cumpărare, Înalta Curte a reținut că, atâta timp cât nu rezultă acordul părților în transmiterea poprietății, conosamentele nu pot constitui contracte de vânzare – cumpărare.

Acestea sunt contracte de transport ce atestă că o marfă este în curs de transport pe nave. Fiind un titlu reprezentativ al mărfurilor, în ipoteza în care este emis ”to order”, cazul în speță, face posibilă circulația mărfurilor. Prin urmare, în mod greșit au reținut instanțele de fond transmiterea proprietății de la reclamantă la pârâtă, pentru marfa din 8 nave, ca urmare a ridicării conosamentelor. Împotriva Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosar nr. 3487/1/2002, a formulat contestație în anulare, reclamanta, la data de 18 februarie 2009, contesatație întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., solicitând anularea deciziei atacate, întrucât judecătorii au încălcat normele de ordine publică privitoare la competență. Această contestație în anulare a făcut obiectul Dosarului nr. 1513/1/2009. Împotriva aceleiași decizii, SC M. SA a formulat contestație în anulare și la data de 23 februarie 2009, invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 105 alin. (1) C. proc. civ., contestație înregistrată în Dosarul nr. 10576/1/2008. Prin încheierea din data de 15 octombrie 2009, instanța investită cu soluționarea contestației în anulare din Dosarul nr. 10576/1/2008 a dispus conexarea Dosarului nr. 1513/1/2009 la Dosarul nr. 10576/1/2007. Prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA și a dispus anularea parțială a deciziei contestate numai cu privire la admiterea recursurilor declarate de pârâtele O.W.H.

GmbH, O.W.A. și T.S.B. GmbH împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de acestea și schimbării în parte a sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC M. SA și a obligării reclamantei la 2311,48 lei cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, completul de judecată care a soluționat contestația în anulare declarată de reclamanta SC M. SA a reținut că instanța de recurs nu are competența funcțională de a se pronunța în fond asupra pricinii dedusă judecății, decât în cazuri foarte limitate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, ce presupune judecata doar asupra aspectelor de legalitate.

Cum instanța de recurs a reluat tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate ar trebui reinterpretate sau ar trebui interpretate invers, rezultă că în decizia criticată, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative. La data de 4 mai 2010, O.W.H. GmbH a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestație în anulare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3855/1/2010. Prin Decizia nr. 4185 din 30 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea O.W.H. GmbH, obligând petenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC M. SA București, Înalta Curte reținând că motivele invocate de contestatoare în susținerea tezei încălcării normelor de competență, conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. exced sferei de competență avute în vedere de legiuitor pentru prevenirea tentativelor de tergiversare a cauzelor, prin invocarea acestora în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare. Or, analizarea acestor motive, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, ce se constituie în veritabile critici aduse hotărârii atacate, ar transforma această cale de retractare într-o cale de reformare. În rejudecarea recursurilor declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.K.S.B. GmbH (în prezent T.S.

GmbH), ca urmare a admiterii contestației în anulare declarată de reclamanta SC M. SA, prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 și a anulării în parte a ultimei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în recurs - Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008, au intervenit două repartizări aleatorii și, implicit, două schimbări ale completului de judecată, conform art. 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

Aceste schimbări regulamentare au fost impuse de admiterea incidentelor procedurale cu privire la toți membrii completului de judecată, respectiv admiterii recuzării completului investit cu soluționarea contestației în anulare prin încheierea nr. 2392 din 23 iunie 2010 și admiterii abținerilor formulate de membrii completului reînvestit cu judecarea recursurilor, ca urmare a recuzărilor formulate în cauză, prin încheierea nr. 3668 din 16 noiembrie 2011. Ca atare Înalta Curte reține, în opinie majoritară, că nu mai este posibilă parcurgerea unui traseu procesual în sens invers, fiind inadmisibilă reîntoarcerea cauzei la unul dintre cele două complete menționate anterior, care s-au dezinvestit în condiții regulamentare, prin admiterea incidentelor procedurale cu privire la toți membrii completului de judecată.

Înalta Curte reține, în aceeași opinie majoritară, că obiectul prezentei cauze îl constituie cercetarea legalității Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, prin soluționarea, în limitele stabilite de decizia dată în calea de retractare, a recursurilor declarate în cauză de recurentele – pârâte, și nicidecum analiza legalității deciziei pronunțată în contestația în anulare, decizie ce nu poate fi analizată nici măcar sub aspectul săvârșirii unei posibile erori materiale. Pe rolul completului de față, cauza a fost repartizată aleatoriu conform art. 98 din Regulamentul de ordine interioară, în 17 noiembrie 2011, stabilindu-se prim termen de judecată a recursurilor data de 31 ianuarie 2012, când a și fost soluționată pricina.

La termenul de judecată menționat au fost invocate mai multe incidente procedurale și excepții și au fost formulate cereri de către intimata – reclamantă SC M. SA, soluționate de completul de judecată conform încheierii de ședință din această dată. Intimata – reclamantă a invocat mai multe excepții procesuale, respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului ales al recurentelor O.W.AMERICA INC și TYSSEN STHAL GmbH și excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză, de către pârâta O.W.AMERICA ING, O.W.HANDELSGESELLSCHAFT GmbH și TYSSEN KRUPP STELL GmbH, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Înalta Curte a soluționat excepția lipsei calității de reprezentant invocată de intimata – reclamantă la termenul din 31 ianuarie 2012, conform încheierii de ședință, reținând poziția exprimată de intimata – reclamantă, prin avocat ales, în sensul că înțelege să invoce această excepție pe elemente de fapt și de drept noi decât acelea relevate în fața completului de judecată investit cu soluționarea pricinii la data de 1 martie 2011. O atare poziție procesuală a fost primită de instanța de recurs, dat fiind faptul că excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului aceleiași părți a mai fost invocată și soluționată de instanța de recurs, conform încheierii de ședință din data de 1 martie 2011, încheiere care are caracter interlocutoriu, legând instanța de judecată.

Se mai reține că, la termenul de judecată din data de 1 martie 2011, intimata – reclamantă a declarat în fața instanței că înțelege să se înscrie în fals împotriva mandatului avocațial pe care s-a întemeiat soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant. O atare solicitare nu a mai fost reiterată de intimata – reclamantă în fața prezentului complet de judecată la momentul susținerii excepției lipsei calității de reprezentant și nu a fost depusă și motivată în scris prin serviciul registratură.

De altfel, intimata – reclamantă a făcut precizarea expresă în sensul că își va întemeia susținerea excepției pe alte elemente de fapt și de drept, decât cele de la data de 1 martie 2011, când a fost formulată și cererea de înscriere în fals, conform încheierii de ședință de la acea dată, astfel încât, din această perspectivă și față de modul în care a fost susținută, combătută și soluționată excepția lipsei calității de reprezentant, cererea intimatei – pârâte de înscriere în fals făcută în fața altui complet de judecată prin raportare la un înscris ce nu a mai fost avut în vedere la acest moment procesual de către completul de judecată, față de probele depuse în apărare, nu putea fi luată în considerare de actualul complet de judecată fără o investire motivată a acestuia.

De altfel, intimata – reclamantă a beneficiat de asistență juridică dându-i-se posibilitatea să-și apere drepturile procesuale, conform art. 6 C.E.D.O., prin formularea de cereri și invocarea de excepții. Prin urmare, Înalta Curte va respinge apărările intimatei – reclamante formulate în concluziile scrise în sensul că ar fi rămas nesoluționat acest incident procesual de către completul de judecată, dat fiind faptul că o atare cerere nu a mai fost formulată și susținută de apărătorii intimatei – reclamante. De altfel, apărarea intimatei – reclamante se rezumă la o simplă afirmație fără reiterarea cererii de înscriere în fals și fără o eventuală solicitare motivată de repunere a cauzei pe rol, conform art. 151 C. proc.

civ. Înalta Curte reține că la termenul din data de 31 ianuarie 2012, intimata – reclamantă SC M. SA a invocat și dezvoltat amplu excepția nulității recursurilor declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. GmbH, susținând, în esență, nesemnarea recursurilor de către societățile pârâte conform art. 3021 alin. (1) lit. d), față de nevalabilitatea procurilor date în cauză. Față de volumul amplu al susținerilor părților pe această excepție și față de necesitatea verificării actelor atașate în volumele dosarului, de către instanța de judecată, Înalta Curte, fără a dispune unirea excepției nulității recursurilor cu fondul recursurilor, a acordat cuvântul părților prezente și asupra recursurilor din prezenta cauză, având în vedere celeritatea în soluționarea cauzelor în care sunt implicați profesioniști și vechimea impresionantă a cauzei.

Ca atare, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va soluționa mai întâi excepția nulității recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc și T.S. GmbH, excepție invocată de intimata – reclamantă, conform art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., analizând această excepție prin raportare la fiecare recurs în parte. Cu privire la excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză, excepție susținută oral în ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, din partea intimatei – reclamante de către unul dintre avocații acestei părți, întemeiată pe dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin notele scrise depuse de cei doi avocați ai intimatei – reclamante, în perioada de amânare a pronunțării soluției, se susțin aspecte diferite, respectiv: avocatul reprezentând casa de avocatură S.C.A.

P.&A., susține în continuare această excepție cu privire la toate cele trei recursuri cu care este învestită instanța de recurs, în timp ce avocatul reprezentând casa de avocatură S.C.A. L.&A. susține această excepție numai cu privire la recursurile declarate de recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, nu și cu privire la recursul declarat de O.W.H. GmbH. În plus, cel din urmă reprezentant al intimatei – reclamante invocă prin concluziile scrise și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei – pârâte O.W.A. Inc societate dizolvată din statul Delaware, întrucât în speță a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă O.W.A. Inc, cu sediul în Houston, statul Texas.

Dincolo de incongurența susținerilor celor doi reprezentanți convenționali ai intimatei – reclamante, incongurență manifestată și în susținerile orale din ședința publică de la data de 31 ianuarie 2012, asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție a atras atenția în câteva rânduri, întrucât contravine intereselor și drepturilor procesuale ale părții pe care o reprezintă în proces, Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale active a recurentei – pârâte O.W.A. Inc, în recurs, nu poate fi luată în considerare de instanța de recurs, atâta timp cât nu a fost invocată în condiții de contradictorialitate, anterior încheierii dezbaterilor. Se reține că, de fapt, prin această excepție, intimata – reclamantă tinde la rejudecarea problemelor de drept invocate în ședință publică cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant al recurentei – pârâte O.W.A.

Inc, a avocatului prezent în instanță, excepție deja soluționată prin încheierea interlocutorie de la acea dată. De altfel, problema existenței a două societăți diferite, respectiv O.W.A. Inc, cu sediul în Delaware, care ar fi dat mandatul în recurs și O.W.A. Inc, cu sediul în Houston, Texas, care a fost chemată în judecată de către reclamantă, este reluată și de către cel de-al doilea reprezentant convențional al intimatei – reclamante, prin notele scrise atașate la dosarul cauzei, însă nu prin invocarea lipsei calității procesuale active a recurentei – pârâte, ci sub denumirea de ”probleme nerezolvate din 1 martie 2011„ alături de problema înscrierii în fals a intimatei – reclamante. Înalta Curte reține că aspectele legate de cererea de înscriere în fals a intimatei – reclamante, din data de 1 martie 2011, făcută în fața altui complet de judecată și la un alt moment procesual, față de cele arătate în precedent, au fost pe deplin lămurite.

În ceea ce privește problema existenței a două societăți diferite O.W.A. Inc, Înalta Curte reține că și această problemă a fost lămurită, prin dezlegarea motivată a excepției lipsei calității de reprezentant al recurentelor - pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, dezlegare dată în sentința publică din 31 ianuarie 2012. Pentru înlăturarea oricăror nelămuriri legate de acest aspect, Înalta Curte va completa considerentele orale din ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, precizând că recurenta - pârâtă O.W.A. Inc – în prezent dizolvată, dar cu menținerea personalității juridice - este o societate americană constituită conform legilor statului Delaware, cu sediul principal în Houston, statul Texas, posibilitate deschisă de legea americană societăților comerciale, aspect deja reținut la 31 ianuarie 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Acest fapt este probat nu doar de declarația notarială tradusă, în limba română, dată de către recurenta – pârâtă în cauză, prin administratorul judiciar K.L., atașată la dosarul de recurs, la data de 31 ianuarie 2012, dar și din alte acte depuse la dosarul cauzei odată cu motivele de recurs, între care și procura autentificată (de asemenea, tradusă în limba română), emisă la data de 25 iulie 2000, și aflată la fila 59 din primul volum al Înaltei Curți de Casație și Justiție (vol. 50 al cauzei), înscrisuri pe care intimata – reclamantă le putea analiza și contesta de la prima judecată a recursului. Vor fi așadar, înlăturate susținerile intimatei – reclamante privind nerezolvarea acestei probleme de către instanța de recurs actuală.

În ceea ce privește susținerea excepției nulității celor trei recursuri declarate de recurentele – pârâte conform notelor depuse de intimată prin trimitere la încălcarea dispozițiilor art. 162 din Legea nr. 105/1992, Înalta Curte reține că această problemă nu a fost invocată în condiții de contradictorialitate, nefiind cuprinsă în motivarea scrisă a excepției, depusă în ședința publică din data de 31 ianuarie 2012, și nici în amplele susțineri orale de la acea dată, astfel cum rezultă din transcrierea stenogramei încuviințată conform art. 149 C. proc. civ., intimatei – reclamante și a înregistrării audio a dezbaterilor din ședință, înuviințate intimatei - reclamante conform, art. 104 alin. (7) din Registrul de ordine interioară a instanțelor de judecată.

Ca atare, nefiind invocate cu respectarea principiului contradictorialității, anterior încheierii dezbaterilor de către Înalta Curte, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.E.D.O., Înalta Curte nu va răspunde acestor aspecte cu care nu fost legal învestită.

Cât privește excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză de recurentele – pârâte, excepție invocată la termenul din data de 31 ianuarie 2012 de către intimata – reclamantă și fundamentată pe absența semnăturii reprezentanților legali ai celor trei recurente – pârâte pe cererea de declarare a recursului și, respectiv, pe memoriul cuprinzând motivele de recurs, întrucât procurile acordate avocaților semnatari ai acestor cereri, sunt nelegale, excepție asupra căreia Înalta Curte a rămas în pronunțare, în condițiile și pentru considerentele expuse în încheierea din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1) Excepția nulității recursului declarat de O.W.A.

Inc – America este susținută de cei doi avocați ai intimatei – reclamante, pentru următoarele motive: - prin invocarea aspectului privind existența a două societăți distincte - O.W.A. Inc, cu sediul în Delaware și, respectiv, cu sediul în Houston – Texas – aspect lămurit deja în considerentele anterioare, asupra cărora Înalta Curte nu va mai reveni; - prin invocarea absenței certificării semnăturii conform legii avocaților, art. 68 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât procura dată pentru formularea și semnarea celor trei recursuri avocatului M.N., este inopozabilă; - prin inexistența dreptului de a submandata al avocatului M.N.

– care a semnat declarația de recurs – către SC M.A., casa de avocatură care a semnat motivele de recurs; legat de inexistența dreptului de submandata, ambii avocați au invocat aspecte legate de existența conflictului de ineterese, întrucât avocatul semnatar al declarației de recurs făcea parte dintr-o casă de avocatură ce reprezenta o altă parte în proces; - prin neexecutarea mandatului dat avocatului M.N., întrucât motivele de recurs au fost depuse de către o altă casă de avocatură – S.C.A. M.&A. Cât privește procura acordată S.C.P.A. M.A., intimata – reclamantă arată că aceasta nu este valabilă întrucât este dată de A.M., persoană ce nu era reprezentant legal al O.W.A. Inc – Houston, Texas, neavând nicio calitate față de această societate.

Totodată, se învederează că această formă nu indică numărul și data contractului de asistență juridică conform art. 29 din Legea nr. 91/1995 și art. 126 din Statutul profesiei de avocat. Legat de acest aspect, intimata - reclamantă a mai arătat că actele pretins confirmative depuse la data de 31 ianuarie 2012 nu confirmă mandatul avocațial acordat de A.M. la 28 iulie 2000. Înainte de a răspunde aspectelor învederate de intimata – reclamantă, în susținerea excepției nulității recursului declarat de O.W.A. Inc, legat de aspectul conținutului procurii dată de M.J.J., în august 1999, în calitate de președinte al recurentei – pârâte, avocatului M.N., procură în care se face trimitere la semnarea și înregistrarea apelului, Înalta Curte atrage atenția celor doi avocați ai intimatei – reclamante că în notele scrise depuse la dosarul cauzei susțin aspecte diferite, respectiv, avocatul S.C.A.

L.&A. susține că este vorba despre o eroare materială, procura dată fiind pentru recurs, iar avocatul S.C.A. P.A. susține că nu este o simplă eroare materială, procura fiind dată pentru apel. În lămurirea acestui aspect – ce vizează nevalabilitatea procurii susținută doar de unul dintre avocații intimatei – reclamante, în contradicție chiar cu susținerile celuilalt – Înalta Curte reține din cercetarea conținutului procurii în cauză, aflată la fila 19 din vol. 50 al cauzei, că se face referire la apelul împotriva sentinței nr. 1743 din 3 august 1999 pronunțată de Curtea de Apel București. Întrucât obiectul căii de reformare este în mod indubitabil o hotărâre dată de Curtea de Apel București, în apel, calea de atac pentru care a fost împuternicită avocata M.N.

nu poate fi decât recursul, căile de atac fiind date de lege prin norme juridice imperative. Ca atare, motivul relevat este superfluu fiind, evident, o greșeală de exprimare sau o inadvertență a traducătorului actului din limba engleză, știut fiind faptul că engleza judiciară este extrem de riguroasă, presupunând cunoștințe de specialitate. Răspunzând aspectelor dezvoltate de intimata – reclamantă în susținerea excepției nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă O.W.A. Inc, Înalta Curte apreciind ca lămurit aspectul relativ la sediul social al acestei părți, reține următoarele: Conform art. 68 C. proc. civ., procura acordată pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată – cazul procurii acordată la 11 august 1999 avocatului M.N.

pentru ”pregătire, semnare și înregistrare recurs” – poate fi dată în două forme juridice permise de textul de lege arătat, respectiv: procura dată unui reprezentant – se înțelege, care nu exercită profesia de avocat – se acordă prin înscris sub semnătură legalizată, și, respectiv, procura dată unui avocat, care, dat fiind statutul profesional al reprezentantului, trebuie să fie sub semnătură certificată potrivit legii avocaților. Ca atare, exigența în acordarea procurii unui avocat este mult redusă, întrucât semnătura este certificată chiar de avocatul în cauză, având în vedere statutul acestuia. Întrucât legea nu distinge, nimic nu împiedică partea ca, în ipoteza acordării procurii unui avocat, să recurgă la varianta mai formală prevăzută de art. 68 alin. (1) teza I C. proc.

civ., a acordării unei procuri sub semnătura legalizată a unui notar – cazul în speță, conform înscrisului aflat la fila 19 din volumul 50 al cauzei. Întrucât declarația de recurs a recurentei – pârâte O.W.A. Inc, declarație din data de 23 august 1999, aflată la filele 17 și 18 din primul dosar de recurs al instanței supreme (vol. 50 al cauzei) este dată printr-un avocat cu procură acordată în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv, sub semnătura legalizată a unui notar public din statul Texas, conform înscrisului aflat la filele 19 din același dosar, Înalta Curte va respinge motivul de inopozabilitate a mandatului acordat avocatului recurentei – pârâte, pentru încălcarea art. 68 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge și susținerile intimatei – reclamante rel