ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 656/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursurilor comerciale de față, reține următoarele:

Prezentul litigiu a fost declanșat prin

cele 2 cereri de chemare în judecată formulate de reclamanta I.C.M.

București (în prezent SC M. SA București), respectiv:

- acțiunea

înregistrată la data de 30 decembrie 1983 la judecătoria sector 1

București, prin care reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele: O.W.A. Inc.,

cu sediul în SUA, O.W. GmbH Köln, cu sediul în Germania, C. AG, cu sediul în

Elveția, SC C. SA cu sediul în Franța, C.I., cu sediul în SUA, C.S.,

cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora la plata în solidar a sumei de

22.206.140,91 dolari SUA, cu titlu de contravaloare a 68.246 tone de tablă

groasă, livrată și neachitată, și, a sumei de 15.380.000 dolari SUA

cu titlu de dobânzi, precum și a cheltuielilor de judecată aferente

prezentului litigiu; această cerere a reclamantei a fost precizată la data de

15 februarie 1985, în sensul obligării în solidar a pârâtelor C. AG, O.W. GmbH

și O.W.A. Inc. la plata sumei de 9.489.927.450 și a dobânzilor legale

calculate de la scadență și până la data plății, obligarea în

solidar a pârâtelor C. AG, C. SA, O.W.A. Inc, O.W. AG și O.W. GmbH la

plata sumei de 10.148.597 dolari SUA și a dobânzilor legale aferente

și respectiv, obligarea în solidar a pârâtelor C. AG, C.I.D. și C.I.A.

Inc. Atlanta la plata sumei de 2.532.820 dolari SUA și a dobânzilor

aferente;

- respectiv,

acțiunea înregistrată la data de 14 aprilie 1988 pe rolul Judecătoriei

Sector 3 București, prin care reclamanta a chemat în judecată pârâtele B.R.C.E.

(B.) și T.C.M.B., cu sediul în SUA, solicitând obligarea acestora la

restituirea documentației originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone

tablă groasă, în valoare de 5.517.289 dolari SUA și la plata sumei de

1200.000 dolari SUA cu titlu de daune, iar în caz de nerestituire, obligarea

pârâtelor la plata ambelor sume.

Cele două

instanțe de fond și-au declinat competența de soluționare a

cauzelor cu care au fost învestite, menționate anterior, în baza art. 2 alin.

(1) lit. a) C. proc. civ., astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 59/1993,

în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 874 din 25 ianuarie 1994 a Judecătoriei 3

București și, respectiv, prin sentința civilă nr. 9489 din 23

septembrie 1993 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Tribunalul

București, secția comercială, în calitate de instanță competentă

să soluționeze acțiunea de fond, a conexat cele două cauze,

formulându-se astfel Dosarul nr. 1721/1993.

În fața

instanței competente, reclamanta a depus precizări privind cuantumul

pretențiilor, în sensul reducerii acestora, și privind schimbările

intervenite în denumirea și adresele părților implicate în proces.

Cât privește

denumirea părților implicate în proces, s-a precizat că:

- denumirea

reclamantei este SC M. SA București, conform H.G./200/1990;

- denumirea pârâtei

C.I. CO INL s-a schimbat în I.I. Inc. SUA;

- denumirea pârâtei

SC C.I.D.G. s-a schimbat în I.D. GmbH Dusseldorf, Germania;

- denumirea – pârâtei

O.W. AG s-a schimbat în O.W. GmbH, parte a grupului T. AG cu sediul în Dusseldorf.

- denumirea – pârâtei

O.W. AG s-a schimbat în O.W.H. GmbH, cu sediul în Dusseldorf.

Reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, ca urmare a

stabilirii unor raporturi de comerț internațional de vânzare -

cumpărare, fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969 și urm.

C. civ., art. 1073, art. 1062 C. proc. civ. civil, precum și art. 42

și art. 60 C. com.

Prin încheierea din

data de 23 februarie 1998, Tribunalul București, Secția comercială a

respins excepția necompetenței generale a instanțelor din

România, în soluționarea cauzei, excepție invocată de intimata O.W.A,

O.W. GmbH și O.W.H.

Prin sentința

civilă nr. 1607 din 16 aprilie 1998, prima instanță de fond - tribunalul a

respins excepțiile invocate de pârâtă privind intervenirea

prescripției extinctive și privind existența autorității de

lucru judecat, iar pe fond, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei

astfel cum a fost precizată, fiind obligate pârâtele O.W. AG, O.W.A. Inc și

O.W.H. GmbH la plata sumei de 17.383.298 dolari SUA, cu titlu de contravaloare

marfă, din care, în solidar cu pârâta C. SA, suma de 10.148.597 dolari SUA, cu

dobânda legală de 6% de la data introducerii acțiunii – 30 decembrie 1997

și până la data abrogării Decretului 311/1954, adică 9 ianuarie 1998.

Totodată, tribunalul

a admis acțiunea conexă față de pârâta T.C.M.B., obligând-o la

restituirea documentelor originale privind încărcăturile de pe vasele A.

și K. sau la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii acestor

încărcături, respectiv, 2.606.570 dolari SUA în solidar cu pârâtele din grupul

O.W.și C., sume făcând parte din totalul de 17.983.589 dolari SUA, cu

dobânda legală de 6% pe an de la data introducerii acțiunii conexe – 14

aprilie 1988, până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, respectiv, 8

ianuarie 1998.

Prin aceeași

sentință, tribunalul a obligat pârâtele din grupul I. la plata sumei de

2.532.820 dolari SUA, cu titlu de contravaloare marfă și a dobânzii legale

de 6% pe an de la data introducerii acțiunii – 30 decembrie 1983, și

până la data de 8 ianuarie 1991, data abrogării Decretului nr. 311/1954, precum

și a sumei de 18.195.46 dolari SUA, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins

cererea conexă de obligare a pârâtei C.M.B. la plata de daune, ca nefondată,

precum și acțiunea conexă față de B.R.C.E., ca nefondată.

Prima instanță

de fond a luat act de renunțarea reclamantei la judecata față de

pârâta C. AG, cu sediul în Elveția, având în vedere cererea acesteia

depusă anterior termenului din 17 noiembrie 1997, cerere motivată pe faptul

radierii părții în cauză din Registrul Comerțului Cantonului Zug Elveția.

Prin hotărârea de

fond, tribunalul a admis și cererea accesorie a reclamantei

încuviințând excecuția vremelnică a hotărârii pronunțate.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a apreciat că excepția prescripției extinctive

este nefondată, întrucât cererea conexă a reclamantei împotriva T.C.M.B.

și B.R.C.E. are ca obiect principal, restituirea documentelor bancare,

obligație de a face neîndeplinită la data sesizării instanței, iar în

ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, s-a

reținut că prin sentința penală nr. 88/5 august 1993 pronunțată

de Tribunalul București, secția I-a penală, instanța penală nu

s-a pronunțat asupra pretențiilor în litigiu, respectiv

contravaloarea tablei groase solicitate de reclamantă, ci a avut în vedere alte

daune.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că obiectul acțiunii de față îl reprezintă

obligarea pârâtelor din grupul O.W. și din grupul I. la plata sumei

reprezentând contravaloarea cantităților de 68.246 de tablă groasă livrată

de reclamantă pârâtelor, în urma comenzilor emise de pârâta C. AG, comenzi

vizate de pârâtele din grupul O.W. și acceptate de reclamantă, care

și-a executat obligația de livrare prin încărcarea mărfurilor în 9

nave. Ca atare, tribunalul a apreciat că între reclamantă și pârâte au intervenit

raporturi contractuale în formă simplificată, conform art. 35 și urm. C.

com.

Tribunalul a apreciat

că toate cantitățile de marfă livrată cu cele 9 nave se regăsesc în

protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, încheiat între reclamantă, în calitate

de vânzătoare și I.M.C., cu sediul în SUA, în calitate de cumpărătoare,

însă acest protocol a prevăzut prețuri ce încălcau legislația

anti-dumping din SUA.

Chiar dacă nu s-ar

reține că între reclamantă și pârâte au intervenit raporturi

contractuale în forma prezentată, a apreciat tribunalul, mărfurile livrate cu 7

din cele 9 nave au fost primite de O.W.A. Inc, care a intrat în posesia

conosamentelor primite de la comandantul navei, dobândind astfel proprietatea

mărfurilor, mărfuri pe care le-a negociat și revândut mai departe către

Inc America, filială a Inc America, fiind emise comenzi de către aceste

părți și facturi de către O.W.A. Inc în calitate de vânzătoare.

Ca atare, a arătat

tribunalul, pârâtele din grupul O.W. au cumpărat marfa de la reclamantă, pe

baza contractului încheiat în formă simplificată, respectiv, pe baza comenzilor

emise de C. AG, vizate de pârâte, dar au dobândit proprietatea mărfurilor

și în baza conosamentelor originale primite fie de la comandantul navei -

pârâta O.W.H. GmbH, fie prin poșta aeriană pârâta – O.W.A. Inc,

conosamente emise la ordin.

Argumentele primei

instanțe de fond s-au fundamentat pe concluziile celor două rapoarte de

expertiză administrate în cauză, care au reținut că pentru fiecare navă

s-au emis 3 conosamente originale, iar pârâta O.W. a negociat conosamentul

original primit, astfel încât celelalte două conomsamente au fost invalidate.

Tribunalul a respins

susținerile pârâtelor relative la existența unor vânzări în

lanț, în senul că mărfurile comercializate de pârâtele C. AG și C. SA

au fost revândute către O.W.H. GmbH, iar aceasta a revândut-o către O.W.A. Inc care,

la rândul său a revândut-o către I.MT.C. America, instanța reținând

că pârâtele O.W.fac parte din același grup - grupul O.W. nefăcându-se

dovada existenței unor societăți distincte. Ca atare, pârâtele au

cumpărat marfa, revânzând-o prin O.W.A. Inc către I.M.T.C. America, fără să

plătească prețul. În argumentarea acestei sentințe, tribunalul a mai

reținut că pârâtele nu au depus la dosar documente de plată, acreditive

etc. care să dovedească aceste vânzări în lanț, compensările de

creanțe între C. AG și O.W. neputând fi luate în considerare întrucât

se fac între filiale, sucursale ale aceleiași societăți sau

întreprinderi ce fac parte dintr-un holding.

Prima instanță

de fond a înlăturat apărările pârâtelor în sensul că prețul final nu a

fost plătit de beneficiar întrucât mărfurile prezintă deficiențe

calitative, reținând că înțelegerea intervenită între pârâtele C. AG,

C. SA și grupul O.W. la data de 31 august 1982, nu precizează că furnizor

al mărfurilor cu defecte este reclamanta și, ca atare, nu-i este opozabilă

reclamantei.

Tribunalul a

înlăturat și apărarea pârâtelor din grupul O.W. în sensul că aceste pârâte

ar fi avut calitatea de finanțator al tranzacției de vânzare -

cumpărare, instanța apreciind că această susținere este infirmată de

depoziția martorului I.S., din care rezultă că niciodată nu s-a pus

problema ca IMC să cumpere tablă de la reclamantă, aceasta acționând în

calitate de ”intermediar„.

Oricum, în ceea ce

privește susținerea pârâtelor în sensul că acestea ar fi avut

calitatea de finanțator, tribunalul a apreciat că intrarea grupului O.W. în

afacere în calitate de finanțator, a fost un element ce a determinat-o pe

reclamantă să intre în relații cu I.M.C./I.M.T.C., având siguranța

încasării prețului, ceea ce nu s-a realizat, indiferent cum am privi

relațiile între părți.

Tribunalul a mai

reținut că prin primirea conosamentelor în original, pârâtele din grupul O.W.

au devenit proprietare ale mărfurilor, astfel încât datorează prețul.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, reclamanta SC M. SA, pârâta O.W. AG, pârâta O.W.H.

GmbH și pârâta O.W.A. Inc.

Criticile reclamantei

au vizat neacordarea dobânzii comerciale prevăzută de art. 43 C. com. de la

data exigibilității creanței și până la data plății

prețului, precum și soluția de reducere a cuantumului

cheltuielilor de judecată solicitate de această parte.

Criticile formulate

de apelantele – pârâte au vizat, în esență, greșita soluționare

a excepției necompetenței generale a instanțelor române,

invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor O.W.

GmbH, O.W.A.A Inc și O.W.H. GmbH, întrucât părțile nu au avut

raporturi contractuale cu reclamanta, astfel încât nu pot fi obligate la plata

prețului mărfurilor livrate, conosamentele făcând doar proba posesiei

mărfurilor, greșita reținere a caracterului solidar al

obligației apelantelor – pârâte de plată a prețului, instanța de

fond încălcând dispozițiile art. 42 C. com.; apelantele – pârâte au

criticat și greșita conexare a celor două acțiuni pornite de

intimata – reclamantă din cauza de față, încălcarea principiului

disponibilității, prin obligarea apelantelor - pârâte la plata în solidar

cu intimatele – pârâte C. AG și C. SA, deși reclamanta nu a formulat

o atare cerere, precum și prin schimbarea temeiului juridic al

acțiunii, din răspundere contractuală, astfel cum a susținut

reclamanta, în răspundere delictuală.

Prin Decizia nr. 1743

din 3 august 1999, Curtea de Apel București, secția comercială a

respins apelurile declarate ca nefondate, reținând că apelul declarat de

apelanta – reclamantă este nefondat față de lipsa unei clauze penale în

conosamante, contractele părților.

Cu privire la apelul

declarat de apelantele - pârâte, instanța de apel a reținut că

excepția necompetenței generale a instanțelor române este

nefondată față de locul plății, sediul apelantei – reclamante,

întrucât acreditivele documentare au fost deschise prin D.B. pentru reclamantă,

prin B.R.C.E.

Instanța de apel

a mai apreciat că neîntemeiată este și excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de apelantele – pârâte, întrucât, deși între

părți nu s-a încheiat un contract clasic de navlosire, raporturile

contractuale și răspunderea pentru plata prețului sunt dovedite de

conosamentele ”to order” întocmite în cauză, care dovedesc însuși

contractul de vânzare – cumpărare dintre reclamante și pârâte.

Instanța de apel a apreciat că, în speță, conosamentele la ordin

și acreditivele deschise la D.B. fac dovada primirii mărfurilor în

proprietate de către reclamantă.

Curtea de Apel a

reținut că toate exporturile intimatei – reclamante au avut legătură cu

apelantele – pârâte prin diferite subiecte ale raporturilor juridice, anume

comisionar, finanțator al firmei importatoare, cumpărător și,

totodată vânzător al acestei mărfi. Ca atare, grupul O.W., conchide curtea de

apel, a acționat într-o schemă de rea credință (bunul plac, afacere

exclusiv lui avantajoasă) prin crearea de confuzii.

Instanța de apel

a respins critica formulată de apelanții – pârâți relativă la

tratarea pârâtelor ”în grup”, întrucât ele au aceleași elemente de apărare

și exercită chiar împreună căi de atac.

Cât privește

greșita aplicare de către instanța fondului a răspunderii civile

delictuale, Curtea de apel a apreciat că, în speță, instanța apelului

reține răspunderea civilă contractuală, rezultând din neplata

prețului mărfii de către cumpărător care, s-a comportat ca și

proprietar, îndreptând marfa către terți beneficiari.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, reclamanta SC M., pârâta O.W.A. Inc, pârâta O.W.H. GmbH

și pârâta T.K.S. (fostă O.W.F. AG).

Prin Decizia nr. 6126

din 7 decembrie 2000 ponunțată în Dosar nr. 6853/2000, Curtea Supremă de

Justiție, secția comercială a admis recursurile declarate de cele

trei pârâte și de reclamantă și, casând decizia instanței de

apel, a admis apelurile declarate de aceste părți, împotriva

sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București,

secția comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii

acțiunii reclamantei față de pârâtele T.K.S. AG, O.W.H. GmbH și O.W.A.

Inc, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pe cale de consecință,

instanța de recurs a înlăturat obligarea acestora de la plata în solidar a

despăgubirilor în sumă de 17.983.589 dolari SUA cu dobânda legală, cât și

de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea tribunalului.

Totodată,

instanța de recurs a stabilit că dobânda de 6% pe an, pentru despăgubirile

acordate reclamantei față de celelalte părți, curge de la data

introducerii acțiunii și până la plata integrală a acestora,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței și obligând

intimata – reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în recurs, către

recurentele – pârâte.

Pentru a hotărî

astfel, curtea a reținut că între reclamantă și pârâtele din grupul O.W.

nu s-au stabilit raporturi contracuale, instanța de apel apreciind fără

temei, în lipsa unui acord de voință de vânzare – cumpărare, că prin

primirea conosamentelor O.W.A. Inc a devenit proprietara mărfii. Instanța

de recurs a stabilit că nu poate fi considerat contract de vânzare – cumpărare,

conosamentul, care dovedește doar transferul posesiei mărfii transportate.

Nefondată a fost

găsită și reținerea de către instanța de apel a deschiderii

acreditivelor de către O.W.A. Inc, în realitate acestea fiind deschise de

firmele C. AG și C. SA.

Împotriva Deciziei nr.

6126 din 7 decembrie 2000, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, a declarat la 7 mai 2001, recurs în anulare, ulterior

retras în temeiul art. 3304 C. proc. civ., retragere de care Completul de 9

judecători a Curții Supreme de Justiție a luat act prin Decizia nr. 50

din 8 aprilie 2002 în Dosarul nr. 46/2001. Prin aceeași decizie au fost respinse

cerererile reclamantei de continuare a judecății recursului în anulare,

întemeiate pe dispozițiile art. 330 pct. 1 și art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

Împotriva Deciziei nr.

50 din 8 aprilie 2002, pronunțată de Completul de 9 judecători, reclamanta

SC M. SA a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile

art. 317 – 318 C. proc. civ., invocând, în principal, nelegala citare a

intimatei C. SA.

Curtea Supremă de

Justiție – Completul de 9 judecători au respins, prin decizia

pronunțată în 9 decembrie 2002 în Dosar nr. 101/2002, contestația în

anulare formulată de reclamantă, reținând că lipsa de procedură poate fi

invocată doar de partea care nu a fost legal citată, respectiv, C. SA, ceea ce

nu este cazul în speță

La data de 17 iunie

2002, reclamanta SC M. SA a declarat contestație în anulare împotriva Deciziei

nr. 6126 din 7 decembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția comercială, contestație întemeiată pe

dispozițiile art. 317 – 318 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 4092

din 4 iulie 2005, pronunțată în Dosar nr. 1686/2002, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială a admis contestația în

anulare a reclamantei, reținând că în fața instanței de recurs

nu a fost legal citată C. SA. Înalta Curte i-a recunoscut reclamantei, în mod

excepțional, dreptul de a invoca lipsa de procedură cu o altă parte în

proces, întrucât prin soluționarea cauzei cu lipsă de procedură reclamanta

este împiedicată în executarea silită a titlului față de C. SA.

Împotriva Deciziei nr.

4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, au declarat contestație în anulare

pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. AG Germania, contestație

soluționată prin admiterea excepției inadmisibilății invocată de

reclamanta SC M. SA, conform, Deciziei nr. 4081 din 11 decembrie 2006,

pronunțată în Dosarul nr. 4836/2006.

Pârâta O.W.H. GmbH a

formulat revizuire împotriva Deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005, cerere la a

cărei judecată a renunțat, în temeiul art. 246 C. proc. civ., conform cererii

depusă în Dosarul nr. 5861/1/2006 la data de 19 martie 2007.

Prin Decizia nr. 3681

din 5 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială rejudecând recursurile declarate de părți – reclamantă și

pârâte – împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999, ca urmare a admiterii

contestației în anulare și anulării integrale a primei decizii de

recurs, a dispus următoarele:

- a respins

excepția invocată de pârâta O.W.H. GmbH, privind lipsa calității

procesuale active a reclamantei SC M. SA;

- a respins

excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității

de exercițiu a pârâtei CIDECO SA ridicată de pârâta O.W.A. Inc. și T.K.S.B.

(fostă T.K.S. AG).

- a admis recursurile

declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.K.S.B. împotriva Deciziei

nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel București, pe care a

modificat-o în parte, în sensul că a admis apelurile pârâtelor și a

schimbat în parte sentința nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului

București, secția comercială, respingând acțiunea reclamantei SC

M. SA București, față de pârâtele – recurente.

- a respins

acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu C. SA ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de exercițiu.

- a respins ca rămasă

fără obiect acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor I.D.

GmbH, I.I. și T.C.M.B., ca urmare a hotărârilor de expedient

pronunțate de Curtea de Apel București cu deciziile nr. 138 din 28

ianuarie 1999 și nr. 872 din 14 aprilie 1999.

- a respins

acțiunea reclamantei față de A.V.A.S.

- a menținut

dispozițiile sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului

București, secția comercială referitoare la: respingerea

excepțiilor prescripției extinctive, autorității de lucru

judecat și electa una via, renunțarea reclamantei la judecată

față de pârâta C. AG. Elveția; respingerea acțiunii față de

B.C.R.;

- a menținut

dispozițiile Deciziei 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel

București, secția comercială privind respingerea apelului

reclamantei;

- a respins recursul

declarat de reclamanta SC M. SA București împotriva aceleiași

decizii;

- a obligat

reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâta O.W.H.

Înalta Curte a

reținut că excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, invocată de pârâta O.W.H. GmbH, este nefondată întrucât la data

formulării acțiunii în justiție - 30 decembrie 1983, reclamanta I.M. cursul

judecării cauzei de față, reclamanta având calitatea de vânzător în

contractul la extern încheiat în 1981 și calitatea de comisionar, în

contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate. Înalta Curte

a stabilit că față de reglementările în vigoare la data încheierii

contractului de export, respectiv Legea nr. 3/1979 și Legea nr. 12/1980,

întreprinderile de comerț exterior – cazul reclamantei - încheiau aceste

contracte în formă scrisă și în nume propriu, astfel încât, doar I.M. avea

calitate procesuală activă pentru formularea acțiunilor în cazul

nerespectării obligațiilor asumate de partenerii externi, printr-un atare contract.

Reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe contractul extern de vânzare – cumpărare, pe

calitatea de vânzătoare, iar reorganizările ulterioare, inclusiv prin Legea nr.

15/1990, nu au infirmat această legitimare procesuală.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că pachetul de acțiuni deținut de statul român la SC M.

SA a fost vândut, conform contractului de privatizare din 19 august 1995, iar

în documentația de privatizare se menționează și prezentul

litigiu.

S-a mai reținut

că recuperarea creanțelor externe ale statului, privind exporturile

realizate înainte de 1990 formează obiectul unor reglementări speciale,

respectiv H.G. nr. 289/1991 și Legea nr. 29/1994, iar în speță nu s-a

probat încercarea de recuperare a creanței în speță, în altă

modalitate decât acțiunea de față întemeiată pe contractul de vânzare

– cumpărare.

Instanța de

recurs a respins excepția nulității hotărârilor atacate, excepție

invocată de recurentele – pârâte, reținând că într-adevăr intimata C. SA

Paris și-a pierdut capacitatea de exercițiu în anul 1988, când a

încetat capacitatea procesuală a acestei părți, conform extrasului din

Registrul Comerțului al Societăților emis de grefa Tribunalului

Comercial din Paris, ca urmare radierii acesteia la 4 ianuarie 1998, însă în

cererile formulate, de anulare a hotărârilor de fond și apel, recurentele

- pârâte nu au probat îndeplinirea condițiilor din art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Ca atare, lipsa

capacității de exercițiu a pârâtei C. SA are ca efect respingerea

acțiunii față de această parte, iar nu anularea hotărârilor

judecătorești.

Înalta Curte a

respins și excepția necompetenței instanțelor române

invocată de recurentele – pârâte, reținând că legea aplicabilă

contractului este legea română și normele de competență din legea

română pentru cel puțin două criterii, respectiv: legea locului de

încheiere a contractului (lex loci contractus) și legea locului de

executare (lex loci executionis), în raport de debitorul prestației

caracteristice care, în contractul de vânzare – cumpărare este prestația

vânzătorului.

Înalta Curte a

respins susținerea recurentelor – pârâte în sensul că elementul

determinant în atragerea competenței ar fi plata prețului, iar

acreditivele au fost domiciliate în străinătate, în Köln și Paris,

reținând că, legea română se aplică în calitate de lex fori și având

în vedere că art. 10 pct. 4 C. proc. civ. nu distinge, este suficientă

îndeplinirea uneia dintre condiții pentru reținerea instanței

competente.

Au fost, de asemenea,

respinse susținerile recurentelor – pârâte întemeiată pe art. 35 C. com.,

în sensul că acceptarea comenzilor emise de C. AG. Elveția, de către

reclamantă s-a întors la partea care le-a lansat, Înalta Curte reținând

incidența în speță a dispozițiilor art. 36 C. com., reclamanta

executând de îndată comenzile lansate, încărcarea mărfurilor în nave făcându-se

în portul Constanța.

Prin decizia

pronunțată în recurs, Înalta Curte a reținut ca întemeiate criticile

recurentelor – pârâte privind lipsa calității procesuale pasive a

pârâtelor O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc și T.S.B., pentru următoarele

considerente:

Reclamanta și-a

întemeiat acțiunea pe contractele de vânzare – cumpărare de comerț

internațional, în care SC M. SA are calitatea de vânzătoare, în stabilirea

calității de cumpărător și, deci de creditoare a prețului, reținându-se

o situație de fapt complexă, întrucât exportul tablei către reclamantă s-a

realizat printr-o succesiune de contracte.

Înalta Curte a

apreciat ca determinant Protocolul de la New York din 14 aprilie 1981, încheiat

de reclamantă, în calitate de vânzător, și I.M.C. America, în calitate de

cumpărătoare, comenzile urmând a fi lansate prin intermediul filialei sale din

Europa C. AG Elveția, astfel încât raporturile contractuale s-au stabilit

în temeiul comenzilor emise de această societate, comenzi acceptate și

executate de către reclamantă. Totodată, s-a reținut că facturile au fost

emise pe numele societății C. AG Elveția.

Așadar,

raporturile contractuale s-au stabilit între reclamantă și C.

Elveția, recurentele – pârâte neavând raporturi contractuale cu

reclamanta. Pârâtele au încheiat convenții de finanțare cu societatea

cumpărătoare I.M.C. America.

Totodată, a

reținut instanța de recurs, în cauză au intervenit vânzări în

lanț, în cadrul fiecărui contract fiind aplicate comisioane pentru pârâte,

în vederea ajustării prețului din Protocol din 1981, pentru încadrarea

prețurilor în prețurile impuse de autoritățile americane.

Ca atare, în acest

lanț contractual, în care se rețin contracte distincte de vânzare –

cumpărare, firma cumpărătoare a fost C. AG Elveția care a revândut marfa

către O.W.H. GmbH, iar aceasta către O.W.A. Inc. La rândul său, O.W.A. Inc a

revândut marfa I.M.C. și I.M.T.C.A., destinație finală, conform

Protocolului din 1981.

S-a mai reținut

că reclamanta nu a făcut dovada vânzării tablei în litigiu către pârâtele –

recurente, în temeiul unor contracte chiar în formă simplificată, astfel că nu

se justifică chemarea în judecată a acestora pentru plata prețului.

Înalta Curte a mai

reținut că acreditivele – ca instrumente de plată convenite – au fost

deschise de C. AG și C. SA, filialele europene ale cumpărătoarei IMC

America.

Cât privește

reținerea instanței de apel în sensul că, în speță,

conosamentele sunt contracte de vânzare – cumpărare, Înalta Curte a

reținut că, atâta timp cât nu rezultă acordul părților în

transmiterea poprietății, conosamentele nu pot constitui contracte de

vânzare – cumpărare. Acestea sunt contracte de transport ce atestă că o marfă

este în curs de transport pe nave. Fiind un titlu reprezentativ al mărfurilor,

în ipoteza în care este emis ”to order”, cazul în speță, face posibilă

circulația mărfurilor.

Prin urmare, în mod

greșit au reținut instanțele de fond transmiterea

proprietății de la reclamantă la pârâtă, pentru marfa din 8 nave, ca

urmare a ridicării conosamentelor.

Împotriva Deciziei nr.

3681 din 5 decembrie 2008 pronunțată în recurs de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială în Dosar nr. 3487/1/2002,

a formulat contestație în anulare, reclamanta, la data de 18 februarie

2009, contesatație întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate, întrucât judecătorii au

încălcat normele de ordine publică privitoare la competență. Această

contestație în anulare a făcut obiectul Dosarului nr. 1513/1/2009.

Împotriva

aceleiași decizii, SC M. SA a formulat contestație în anulare și

la data de 23 februarie 2009, invocând dispozițiile art. 317 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ. și art. 105 alin. (1) C. proc. civ., contestație

înregistrată în Dosarul nr. 10576/1/2008.

Prin încheierea din

data de 15 octombrie 2009, instanța investită cu soluționarea

contestației în anulare din Dosarul nr. 10576/1/2008 a dispus conexarea Dosarului

nr. 1513/1/2009 la Dosarul nr. 10576/1/2007.

Prin Decizia nr. 893

din 4 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M.

SA și a dispus anularea parțială a deciziei contestate numai cu

privire la admiterea recursurilor declarate de pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A.

și T.S.B. GmbH împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții

de Apel București, pe care a modificat-o în parte, în sensul admiterii

apelurilor declarate de acestea și schimbării în parte a sentinței

civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC M. SA și a obligării

reclamantei la 2311,48 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, completul de judecată care a soluționat contestația în

anulare declarată de reclamanta SC M. SA a reținut că instanța de

recurs nu are competența funcțională de a se pronunța în fond

asupra pricinii dedusă judecății, decât în cazuri foarte limitate,

recursul fiind o cale extraordinară de atac, ce presupune judecata doar asupra

aspectelor de legalitate.

Cum instanța de

recurs a reluat tot fondul pricinii, argumentând de ce probele administrate ar

trebui reinterpretate sau ar trebui interpretate invers, rezultă că în decizia

criticată, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a

încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative.

La data de 4 mai

2010, O.W.H. GmbH a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr.

893 din 4 martie 2010, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,

contestație în anulare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3855/1/2010.

Prin Decizia nr. 4185

din 30 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea O.W.H.

GmbH, obligând petenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata SC M.

SA București, Înalta Curte reținând că motivele invocate de

contestatoare în susținerea tezei încălcării normelor de competență,

conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. exced sferei de competență

avute în vedere de legiuitor pentru prevenirea tentativelor de tergiversare a

cauzelor, prin invocarea acestora în cadrul căii extraordinare de atac a

contestației în anulare.

Or, analizarea

acestor motive, a reținut Înalta Curte de Casație și

Justiție, ce se constituie în veritabile critici aduse hotărârii atacate,

ar transforma această cale de retractare într-o cale de reformare.

În rejudecarea recursurilor

declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.K.S.B. GmbH (în prezent

T.S. GmbH), ca urmare a admiterii contestației în anulare declarată de

reclamanta SC M. SA, prin Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 și a anulării

în parte a ultimei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția comercială în recurs - Decizia nr. 3681 din 5

decembrie 2008, au intervenit două repartizări aleatorii și, implicit,

două schimbări ale completului de judecată, conform art. 98 din Regulamentul de

ordine interioară a instanțelor judecătorești. Aceste schimbări

regulamentare au fost impuse de admiterea incidentelor procedurale cu privire

la toți membrii completului de judecată, respectiv admiterii recuzării

completului investit cu soluționarea contestației în anulare prin

încheierea nr. 2392 din 23 iunie 2010 și admiterii abținerilor

formulate de membrii completului reînvestit cu judecarea recursurilor, ca

urmare a recuzărilor formulate în cauză, prin încheierea nr. 3668 din 16

noiembrie 2011.

Ca atare Înalta Curte

reține, în opinie majoritară, că nu mai este posibilă parcurgerea unui

traseu procesual în sens invers, fiind inadmisibilă reîntoarcerea cauzei la

unul dintre cele două complete menționate anterior, care s-au dezinvestit

în condiții regulamentare, prin admiterea incidentelor procedurale cu

privire la toți membrii completului de judecată.

Înalta Curte

reține, în aceeași opinie majoritară, că obiectul prezentei cauze îl

constituie cercetarea legalității Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999

pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, prin

soluționarea, în limitele stabilite de decizia dată în calea de

retractare, a recursurilor declarate în cauză de recurentele – pârâte, și

nicidecum analiza legalității deciziei pronunțată în contestația

în anulare, decizie ce nu poate fi analizată nici măcar sub aspectul

săvârșirii unei posibile erori materiale.

Pe rolul completului

de față, cauza a fost repartizată aleatoriu conform art. 98 din

Regulamentul de ordine interioară, în 17 noiembrie 2011, stabilindu-se prim

termen de judecată a recursurilor data de 31 ianuarie 2012, când a și fost

soluționată pricina.

La termenul de judecată

menționat au fost invocate mai multe incidente procedurale și

excepții și au fost formulate cereri de către intimata – reclamantă

SC M. SA, soluționate de completul de judecată conform încheierii de

ședință din această dată.

Intimata – reclamantă

a invocat mai multe excepții procesuale, respectiv excepția lipsei

calității de reprezentant a avocatului ales al recurentelor O.W.AMERICA

INC și TYSSEN STHAL GmbH și excepția nulității celor trei

recursuri declarate în cauză, de către pârâta O.W.AMERICA ING, O.W.HANDELSGESELLSCHAFT

GmbH și TYSSEN KRUPP STELL GmbH, excepție întemeiată pe

dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Înalta Curte a

soluționat excepția lipsei calității de reprezentant invocată de

intimata – reclamantă la termenul din 31 ianuarie 2012, conform încheierii de

ședință, reținând poziția exprimată de intimata –

reclamantă, prin avocat ales, în sensul că înțelege să invoce această

excepție pe elemente de fapt și de drept noi decât acelea relevate în

fața completului de judecată investit cu soluționarea pricinii la

data de 1 martie 2011. O atare poziție procesuală a fost primită de

instanța de recurs, dat fiind faptul că excepția lipsei

calității de reprezentant a avocatului aceleiași părți a mai

fost invocată și soluționată de instanța de recurs, conform

încheierii de ședință din data de 1 martie 2011, încheiere care are

caracter interlocutoriu, legând instanța de judecată.

Se mai reține

că, la termenul de judecată din data de 1 martie 2011, intimata – reclamantă a

declarat în fața instanței că înțelege să se înscrie în fals

împotriva mandatului avocațial pe care s-a întemeiat soluția de

respingere a excepției lipsei calității de reprezentant.

O atare solicitare

nu a mai fost reiterată de intimata – reclamantă în fața prezentului

complet de judecată la momentul susținerii excepției lipsei

calității de reprezentant și nu a fost depusă și motivată în

scris prin serviciul registratură. De altfel, intimata – reclamantă a făcut

precizarea expresă în sensul că își va întemeia susținerea

excepției pe alte elemente de fapt și de drept, decât cele de la data

de 1 martie 2011, când a fost formulată și cererea de înscriere în fals,

conform încheierii de ședință de la acea dată, astfel încât, din

această perspectivă și față de modul în care a fost susținută,

combătută și soluționată excepția lipsei calității de

reprezentant, cererea intimatei – pârâte de înscriere în fals făcută în

fața altui complet de judecată prin raportare la un înscris ce nu a mai

fost avut în vedere la acest moment procesual de către completul de judecată,

față de probele depuse în apărare, nu putea fi luată în considerare de

actualul complet de judecată fără o investire motivată a acestuia.

De altfel, intimata –

reclamantă a beneficiat de asistență juridică dându-i-se posibilitatea

să-și apere drepturile procesuale, conform art. 6 C.E.D.O., prin

formularea de cereri și invocarea de excepții.

Prin urmare, Înalta

Curte va respinge apărările intimatei – reclamante formulate în concluziile

scrise în sensul că ar fi rămas nesoluționat acest incident procesual de

către completul de judecată, dat fiind faptul că o atare cerere nu a mai fost

formulată și susținută de apărătorii intimatei – reclamante. De

altfel, apărarea intimatei – reclamante se rezumă la o simplă afirmație

fără reiterarea cererii de înscriere în fals și fără o eventuală

solicitare motivată de repunere a cauzei pe rol, conform art. 151 C. proc. civ.

Înalta Curte

reține că la termenul din data de 31 ianuarie 2012, intimata – reclamantă

SC M. SA a invocat și dezvoltat amplu excepția nulității

recursurilor declarate de pârâtele O.W.A. Inc, O.W.H. GmbH și T.S. GmbH,

susținând, în esență, nesemnarea recursurilor de către

societățile pârâte conform art. 3021 alin. (1) lit. d), față de

nevalabilitatea procurilor date în cauză.

Față de volumul

amplu al susținerilor părților pe această excepție și

față de necesitatea verificării actelor atașate în volumele

dosarului, de către instanța de judecată, Înalta Curte, fără a dispune

unirea excepției nulității recursurilor cu fondul recursurilor, a

acordat cuvântul părților prezente și asupra recursurilor din

prezenta cauză, având în vedere celeritatea în soluționarea cauzelor în

care sunt implicați profesioniști și vechimea impresionantă a

cauzei.

Ca atare, față

de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

soluționa mai întâi excepția nulității recursurilor declarate de

pârâtele O.W.H. GmbH, O.W.A. Inc și T.S. GmbH, excepție invocată de

intimata – reclamantă, conform art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., analizând

această excepție prin raportare la fiecare recurs în parte.

Cu privire la

excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză,

excepție susținută oral în ședința publică din data de 31

ianuarie 2012, din partea intimatei – reclamante de către unul dintre

avocații acestei părți, întemeiată pe dispozițiile art. 3021 alin.

(1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

reține că prin notele scrise depuse de cei doi avocați ai intimatei –

reclamante, în perioada de amânare a pronunțării soluției, se

susțin aspecte diferite, respectiv: avocatul reprezentând casa de

avocatură S.C.A. P.&A., susține în continuare această excepție cu

privire la toate cele trei recursuri cu care este învestită instanța de

recurs, în timp ce avocatul reprezentând casa de avocatură S.C.A. L.&A.

susține această excepție numai cu privire la recursurile declarate de

recurentele – pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, nu și cu privire la

recursul declarat de O.W.H. GmbH. În plus, cel din urmă reprezentant al

intimatei – reclamante invocă prin concluziile scrise și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei – pârâte O.W.A. Inc societate

dizolvată din statul Delaware, întrucât în speță a fost chemată în

judecată în calitate de pârâtă O.W.A. Inc, cu sediul în Houston, statul Texas.

Dincolo de

incongurența susținerilor celor doi reprezentanți

convenționali ai intimatei – reclamante, incongurență manifestată

și în susținerile orale din ședința publică de la data de

31 ianuarie 2012, asupra căreia Înalta Curte de Casație și

Justiție a atras atenția în câteva rânduri, întrucât contravine

intereselor și drepturilor procesuale ale părții pe care o reprezintă

în proces, Înalta Curte reține că excepția lipsei calității procesuale

active a recurentei – pârâte O.W.A. Inc, în recurs, nu poate fi luată în

considerare de instanța de recurs, atâta timp cât nu a fost invocată în

condiții de contradictorialitate, anterior încheierii dezbaterilor.

Se reține că, de

fapt, prin această excepție, intimata – reclamantă tinde la rejudecarea

problemelor de drept invocate în ședință publică cu privire la

excepția lipsei calității de reprezentant al recurentei – pârâte O.W.A.

Inc, a avocatului prezent în instanță, excepție deja soluționată

prin încheierea interlocutorie de la acea dată.

De altfel, problema

existenței a două societăți diferite, respectiv O.W.A. Inc, cu sediul

în Delaware, care ar fi dat mandatul în recurs și O.W.A. Inc, cu sediul în

Houston, Texas, care a fost chemată în judecată de către reclamantă, este

reluată și de către cel de-al doilea reprezentant convențional al

intimatei – reclamante, prin notele scrise atașate la dosarul cauzei, însă

nu prin invocarea lipsei calității procesuale active a recurentei – pârâte,

ci sub denumirea de ”probleme nerezolvate din 1 martie 2011„ alături de

problema înscrierii în fals a intimatei – reclamante.

Înalta Curte

reține că aspectele legate de cererea de înscriere în fals a intimatei –

reclamante, din data de 1 martie 2011, făcută în fața altui complet de

judecată și la un alt moment procesual, față de cele arătate în

precedent, au fost pe deplin lămurite.

În ceea ce

privește problema existenței a două societăți diferite O.W.A. Inc,

Înalta Curte reține că și această problemă a fost lămurită, prin

dezlegarea motivată a excepției lipsei calității de reprezentant al

recurentelor - pârâte O.W.A. Inc și T.S. GmbH, dezlegare dată în

sentința publică din 31 ianuarie 2012.

Pentru înlăturarea

oricăror nelămuriri legate de acest aspect, Înalta Curte va completa

considerentele orale din ședința publică din data de 31 ianuarie

2012, precizând că recurenta - pârâtă O.W.A. Inc – în prezent dizolvată, dar cu

menținerea personalității juridice - este o societate americană

constituită conform legilor statului Delaware, cu sediul principal în Houston,

statul Texas, posibilitate deschisă de legea americană societăților

comerciale, aspect deja reținut la 31 ianuarie 2012 de Înalta Curte de

Casație și Justiție. Acest fapt este probat nu doar de

declarația notarială tradusă, în limba română, dată de către recurenta –

pârâtă în cauză, prin administratorul judiciar K.L., atașată la dosarul de

recurs, la data de 31 ianuarie 2012, dar și din alte acte depuse la

dosarul cauzei odată cu motivele de recurs, între care și procura

autentificată (de asemenea, tradusă în limba română), emisă la data de 25 iulie

2000, și aflată la fila 59 din primul volum al Înaltei Curți de

Casație și Justiție (vol. 50 al cauzei), înscrisuri pe care

intimata – reclamantă le putea analiza și contesta de la prima judecată a

recursului.

Vor fi așadar,

înlăturate susținerile intimatei – reclamante privind nerezolvarea acestei

probleme de către instanța de recurs actuală.

În ceea ce

privește susținerea excepției nulității celor trei

recursuri declarate de recurentele – pârâte conform notelor depuse de intimată

prin trimitere la încălcarea dispozițiilor art. 162 din Legea nr. 105/1992,

Înalta Curte reține că această problemă nu a fost invocată în

condiții de contradictorialitate, nefiind cuprinsă în motivarea scrisă a

excepției, depusă în ședința publică din data de 31 ianuarie

2012, și nici în amplele susțineri orale de la acea dată, astfel cum

rezultă din transcrierea stenogramei încuviințată conform art. 149 C.

proc. civ., intimatei – reclamante și a înregistrării audio a dezbaterilor

din ședință, înuviințate intimatei - reclamante conform, art. 104

alin. (7) din Registrul de ordine interioară a instanțelor de judecată.

Ca atare, nefiind

invocate cu respectarea principiului contradictorialității, anterior

încheierii dezbaterilor de către Înalta Curte, pentru respectarea dreptului la

un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.E.D.O., Înalta Curte nu va răspunde

acestor aspecte cu care nu fost legal învestită.

Cât privește

excepția nulității celor trei recursuri declarate în cauză de

recurentele – pârâte, excepție invocată la termenul din data de 31

ianuarie 2012 de către intimata – reclamantă și fundamentată pe

absența semnăturii reprezentanților legali ai celor trei recurente –

pârâte pe cererea de declarare a recursului și, respectiv, pe memoriul cuprinzând

motivele de recurs, întrucât procurile acordate avocaților semnatari ai

acestor cereri, sunt nelegale, excepție asupra căreia Înalta Curte a rămas

în pronunțare, în condițiile și pentru considerentele expuse în

încheierea din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte reține că acestea sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

1) Excepția

nulității recursului declarat de O.W.A. Inc – America este susținută

de cei doi avocați ai intimatei – reclamante, pentru următoarele motive:

- prin invocarea

aspectului privind existența a două societăți distincte - O.W.A. Inc,

cu sediul în Delaware și, respectiv, cu sediul în Houston – Texas – aspect

lămurit deja în considerentele anterioare, asupra cărora Înalta Curte nu va mai

reveni;

- prin invocarea

absenței certificării semnăturii conform legii avocaților, art. 68 alin.

(1) C. proc. civ., astfel încât procura dată pentru formularea și semnarea

celor trei recursuri avocatului M.N., este inopozabilă;

- prin

inexistența dreptului de a submandata al avocatului M.N. – care a semnat

declarația de recurs – către SC M.A., casa de avocatură care a semnat

motivele de recurs; legat de inexistența dreptului de submandata, ambii

avocați au invocat aspecte legate de existența conflictului de

ineterese, întrucât avocatul semnatar al declarației de recurs făcea parte

dintr-o casă de avocatură ce reprezenta o altă parte în proces;

- prin neexecutarea

mandatului dat avocatului M.N., întrucât motivele de recurs au fost depuse de

către o altă casă de avocatură – S.C.A. M.&A.

Cât privește

procura acordată S.C.P.A. M.A., intimata – reclamantă arată că aceasta nu este

valabilă întrucât este dată de A.M., persoană ce nu era reprezentant legal al O.W.A.

Inc – Houston, Texas, neavând nicio calitate față de această societate.

Totodată, se învederează că această formă nu indică numărul și data

contractului de asistență juridică conform art. 29 din Legea nr. 91/1995

și art. 126 din Statutul profesiei de avocat. Legat de acest aspect,

intimata - reclamantă a mai arătat că actele pretins confirmative depuse la

data de 31 ianuarie 2012 nu confirmă mandatul avocațial acordat de A.M. la

28 iulie 2000.

Înainte de a răspunde

aspectelor învederate de intimata – reclamantă, în susținerea

excepției nulității recursului declarat de O.W.A. Inc, legat de

aspectul conținutului procurii dată de M.J.J., în august 1999, în calitate

de președinte al recurentei – pârâte, avocatului M.N., procură în care se

face trimitere la semnarea și înregistrarea apelului, Înalta Curte atrage

atenția celor doi avocați ai intimatei – reclamante că în notele

scrise depuse la dosarul cauzei susțin aspecte diferite, respectiv,

avocatul S.C.A. L.&A. susține că este vorba despre o eroare materială,

procura dată fiind pentru recurs, iar avocatul S.C.A. P.A. susține că nu

este o simplă eroare materială, procura fiind dată pentru apel.

În lămurirea acestui

aspect – ce vizează nevalabilitatea procurii susținută doar de unul dintre

avocații intimatei – reclamante, în contradicție chiar cu

susținerile celuilalt – Înalta Curte reține din cercetarea

conținutului procurii în cauză, aflată la fila 19 din vol. 50 al cauzei,

că se face referire la apelul împotriva sentinței nr. 1743 din 3 august

1999 pronunțată de Curtea de Apel București. Întrucât obiectul căii

de reformare este în mod indubitabil o hotărâre dată de Curtea de Apel

București, în apel, calea de atac pentru care a fost împuternicită avocata

M.N. nu poate fi decât recursul, căile de atac fiind date de lege prin norme

juridice imperative. Ca atare, motivul relevat este superfluu fiind, evident, o

greșeală de exprimare sau o inadvertență a traducătorului actului din

limba engleză, știut fiind faptul că engleza judiciară este extrem de

riguroasă, presupunând cunoștințe de specialitate.

Răspunzând aspectelor

dezvoltate de intimata – reclamantă în susținerea excepției

nulității recursului declarat de recurenta – pârâtă O.W.A. Inc, Înalta

Curte apreciind ca lămurit aspectul relativ la sediul social al acestei

părți, reține următoarele:

Conform art. 68 C.

proc. civ., procura acordată pentru exercitarea dreptului de chemare în

judecată – cazul procurii acordată la 11 august 1999 avocatului M.N. pentru

”pregătire, semnare și înregistrare recurs” – poate fi dată în două forme

juridice permise de textul de lege arătat, respectiv: procura dată unui reprezentant

– se înțelege, care nu exercită profesia de avocat – se acordă prin

înscris sub semnătură legalizată, și, respectiv, procura dată unui avocat,

care, dat fiind statutul profesional al reprezentantului, trebuie să fie sub

semnătură certificată potrivit legii avocaților. Ca atare, exigența

în acordarea procurii unui avocat este mult redusă, întrucât semnătura este

certificată chiar de avocatul în cauză, având în vedere statutul acestuia. Întrucât

legea nu distinge, nimic nu împiedică partea ca, în ipoteza acordării procurii

unui avocat, să recurgă la varianta mai formală prevăzută de art. 68 alin. (1)

teza I C. proc. civ., a acordării unei procuri sub semnătura legalizată a unui

notar – cazul în speță, conform înscrisului aflat la fila 19 din volumul

50 al cauzei.

Întrucât

declarația de recurs a recurentei – pârâte O.W.A. Inc, declarație din

data de 23 august 1999, aflată la filele 17 și 18 din primul dosar de

recurs al instanței supreme (vol. 50 al cauzei) este dată printr-un avocat

cu procură acordată în condițiile prevăzute de art. 68 alin. (1) teza I C.

proc. civ., respectiv, sub semnătura legalizată a unui notar public din statul

Texas, conform înscrisului aflat la filele 19 din același dosar, Înalta

Curte va respinge motivul de inopozabilitate a mandatului acordat avocatului

recurentei – pârâte, pentru încălcarea art. 68 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ.

Înalta Curte va

respinge și susținerile intimatei – reclamante rel