ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 783/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 2 iunie 2011, reclamantele SC I.K.S.V.T. LTD ȘTI Istanbul și I.T.S.V.T. LTD ȘTI au chemat în judecată pe pârâta SC D. SRL pentru a fi obligată să-i plătească primei reclamante suma de 34.600 dolari SUA, plus dobânda legală începând cu 1 noiembrie 2009 și până la plata efectivă, iar celei de-a doua reclamante suma de 2.561 dolari SUA, plus dobânda legală începând cu data de 1 noiembrie 2009 și până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamante, arătând în motivare că are o datorie către prima reclamantă de 700 RON, iar față de cea de-a doua reclamantă, o datorie în sumă de 2.765 RON, sume cu care este de acord să le achite.

Tribunalul Specializat Argeș, prin Sentința nr. 1671/2012 din 9 octombrie 2012 a admis acțiunea, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească primei reclamante suma de 34.600 dolari SUA sau echivalentul în RON la data plății, plus dobânda legală, începând cu 1 noiembrie 2009 și până la plata efectivă, iar celei de-a doua reclamante suma de 2.561 dolari SUA sau echivalentul în RON la data plății, plus dobânda legală, începând cu 1 noiembrie 2009 și până la plata efectivă. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 7.334,00 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

S-a reținut că, din conținutul înscrisului semnat de reprezentanții SC D. SRL în luna noiembrie 2009, în care s-a consemnat rezultatul punctajului referitor la suma datorată de pârâtă și neplătită pentru marfa care i-a fost livrată, rezultă că aceasta a recunoscut că datorează reclamantelor suma de 67.481 dolari SUA, pe care s-a obligat să o plătească în trei tranșe, după cum urmează: 10.000 dolari SUA la data de 19 noiembrie 2009; 17.481 dolari SUA la data de 20 decembrie 2010 și 40.000 dolari SUA la data de 15 ianuarie 2010, sumă din care a achitat doar 30.491 dolari SUA, rămânând o diferență de 36.991 dolari SUA, din care 34.430 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din aur livrate de reclamanta SC I.K.S.V.T.

LTD ȘTI Istanbul, iar suma de 2.561 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din argint livrate de SC I.T.S.V.T. LTD ȘTI și neplătite de pârâtă. De asemenea, din administrarea probelor administrate în cauză - audierea martorilor și interogatoriul luat pârâtei - prima instanță a constatat, în temeiul art. 1361 C. civ., coroborat cu art. 1 alin. (2) C. com. și art. 3 din O.G. nr. 9 din 21 ianuarie 2000, întemeiată acțiunea reclamantelor și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantelor sumele menționate în dispozitivul prezentei sentințe. Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal pârâta SC D. SRL Pitești, care o critică pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Pitești prin Decizia nr. 47 din 7 martie 2013 a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat Sentința nr. 1671/2012 din 9 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în Dosarul nr. 976/1259/2011, iar pe fond a respins acțiunea formulată de reclamante.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, iar prin Decizia nr. 4302 din 4 decembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul, s-a casat hotărârea și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. La data de 4 iunie 2014 a fost reînregistrat apelul pe rolul Curții de Apel Pitești. În rejudecare a fost administrată proba cu expertiză contabilă și înscrisuri. Prin Decizia civilă nr. 1037 din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă s-a admis apelul declarat de pârâta SC D. SRL Pitești împotriva Sentinței nr. 1671/2012 din 9 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în Dosarul nr. 976/1259/2011 intimate reclamante fiind SCI.K.S.V.T.

LTD ȘTI și I.T.S.V.T. LTD ȘTI. S-a schimbat sentința, în sensul că a obligat pe pârâtă la echivalentul în RON la data plății a sumei de 1.219,15 dolari SUA către reclamanta SC I.S. și a fost înlăturată obligarea pârâtei la plata către reclamanta SC I.G. a sumei de 34.600 dolari SUA. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Au fost obligate intimatele la 4.062 RON, cheltuieli de judecată către apelantă. S-a reținut că: Referitor la încălcarea normelor privind taxele judiciare de timbru, instanța de apel a apreciat că acestea au fost legal aplicate și interpretate. Pe fondul cauzei, după stabilirea situației de fapt, instanța de apel în considerarea concluziilor raportului de expertiză contabilă a rezultat că facturile seria A nr. 503782 din 12 septembrie 2008 - în valoare de 71.337,21 dolari SUA; seria A nr. 504310 din 29 ianuarie 2009 - în valoare de 5.266,35 dolari SUA au fost achitate în integralitate.

În atare situație, instanța de apel a analizat numai maniera în care a fost achitată factura seria A nr. 199845 din 29 ianuarie 2009 - în valoare de 16.658,08 dolari SUA. Astfel, din dispozițiile de transfer valutar privind plata parțială a facturii seria A nr. 199845 din 29 ianuarie 2009 - în valoare de 7.658,08 dolari SUA instanța de apel a reținut că ambele reclamante au sediul comun și desfășoară o afacere comună așa cum au recunoscut chiar prin cererea de chemare în judecată, iar în aceste documente de plată au fost trecute și datele de identificare ale acestei facturi fiscale. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că, conform dispozițiilor de transfer valutar depuse la dosarul cauzei apelanta a făcut plăți în mod constant către reclamanta I.S.

Cum o parte din aceste bijuteriile achiziționate cu factura seria A nr. 199845 din 29 ianuarie 2009 au fost restituite reclamantelor prin factura DRG nr. 19 din 18 iunie 2010 și având în vedere că plata parțială a fost valabilă urmează ca restul de 1.219,15 dolari SUA să fie achita tot în contul reclamantei care a primit primele tranșe. În ceea ce privește apărările intimatelor, instanța de apel a reținut că înscrisul sub semnătură privată recunoscut de acela căruia i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut are același efect ca și înscrisul autentic, între cei care l-au semnat și între cei care reprezintă drepturile lor (succesorii în drepturi ai celor care au semnat înscrisul respectiv).

Deci, cuprinsul înscrisului, cu mențiunile sale privitoare la actul juridic pe care îl constată sau la faptele relatate, face credință, ca și cuprinsul înscrisului autentic, până la dovada contrară, care se va putea face potrivit dispozițiilor legale referitoare la admisibilitatea probelor.

Potrivit art. 46 C. com., obligațiile comerciale și liberațiunile se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, prin corespondență, prin telegrame, cu registrele părților, cu martori, de câte ori instanța judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., și prin orice mijloace de probă admise de legea civilă, respectiv mărturisirea, prezumția, raportul de expertiză etc. Numai că înscrisul existent la dosar, ce a fost invocat de reclamante nu cuprinde cauza și obiectul datoriei, sau data titlului, astfel încât nu poate fi considerat că ar fi un act recognitiv, în sensul art. 1189 C. civ., iar în lipsa actului primordial nu face dovada deplină a raportului juridic în sensul pretins, ci reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia completat, din punct de vedere probator cu alte mijloace de probă.

Astfel, teza susținută de intimatele reclamante în sensul schimbării înțelesului și naturii sale juridice nu are fundament, având în vedere că în urma coroborării întregului probatoriu administrat s-a constatat că nu este dovedită obligația de plată pentru întreaga sumă de 34.600 dolari SUA și respectiv 2.561 dolari SUA. În consecință, a fost obligată pârâta la plata sumei de 34.600 dolari SUA și s-a menținut în rest sentința, inclusiv în ceea ce privește plata dobânzii legale începând cu 1 noiembrie 2009 până la plata efectivă. Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamantele au declarat recurs prin care au invocat următoarele motive: 1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304, pct. 9 C. proc.

civ.) A. Acțiunea a fost înregistrată la data de 2 iunie 2011, deci înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. și se referă la acte juridice încheiate înainte de această dată. Ca urmare, legea aplicabilă raporturilor dintre părți este Codul Comercial, conform art. 6 alin. (1) Noul C. civ. și art. 3 și 5 din Legea nr. 71/2011. Litigiul de față este deci unul comercial și a fost soluționat în fond de o instanță specializată în soluționarea litigiilor dintre comercianți - Tribunalul specializat Argeș. B. Deși a reținut că în comerț orice contract, în sensul de operațiune juridică, se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință, indiferent de forma de manifestare a voinței părților iar, potrivit art. 46 C. com., obligațiile comerciale se pot proba cu orice mijloc de probă, instanța de apel a procedat în cele din urmă la fel ca și în primul ciclu procesual, încălcând astfel prevederile legale citate, dar și pe cele ale art. 315 C. proc.

civ. , care o obligă să respecte dispozițiile date de instanța de recurs în caz de casare cu trimitere. Astfel, prin decizia de casare i s-a pus în vedere instanței de trimitere să analizeze toate probele administrate în cauză, care au stat la baza hotărârii instanței de fond. Cu toate acestea, instanța de apel a dispus efectuarea unei noi expertize contabile, care să analizeze încă o dată înregistrările pe care pârâta Ie-a efectuat în contabilitatea proprie și actele care au stat la baza acestora, deși prima expertiză nu a fost contestată de nimeni. Ceea ce s-a contestat a fost faptul că înregistrările contabile corespund realității, în sensul că nu toate livrările de bijuterii efectuate de noi au fost înregistrate de pârâtă în contabilitate.

Rezultă că, în cele din urmă, instanța și-a fondat soluția, la fel ca și în cazul primei decizii casate, tot numai pe înregistrările pe care pârâta Ie-a în acest fel au fost încălcate prevederile art. 52 C. com., dar și pe cele ale art. 1183 C. civ., conform cărora registrele comercianților (care includ orice fel de înregistrări, inclusiv cele din contabilitate) fac probă numai „în contra lor" iar nu și față de alte persoane. Neținând seama și de celelalte probe administrate de noi, care dovedeau că pârâta a primit de la noi și alte bijuterii, pe care nu Ie-a înregistrat în contabilitatea proprie, dar pe care s-a obligat să ni le plătească, instanța a încălcat și prevederile art. 46 C. com., mai sus citate.

Recurentele față de cele mai sus invocă următoarele probe: Fișele de evidență pe care Ie-a depus la dosar, care sunt semnate de reprezentantul pârâtei, din care rezultă că anterior datei de 10 ianuarie 2009 (deci anterior datei de 29 ianuarie 2009 când a fost emisă prima factură înregistrată în contabilitate de pârâtă), depozițiile martorelor T.V. și V.A., care au relatat că d-na D., în calitate de reprezentant al SC D. SRL, a ridicat în repetate rânduri bijuterii de la sediul celor două reclamante. Neemiterea facturilor nu poate însă atrage decât eventuala răspundere juridică a fiecăreia din părți în raporturile cu autoritățile celor două state în care-și au sediul (Turcia, pentru reclamante și respectiv România, pentru pârâtă), pentru neevidențierea unor operațiuni care atrag plăți către buget (TVA și impozit) iar nu și exonerarea cumpărătoarei de plata prețului.

Aceleași martore au relatat că, după apariția întârzierilor la plată, pârâta a restituit o parte din bijuterii tot fără întocmirea unor documente însoțitoare („neoficial", conform exprimării martorelor.) Recunoașterile pârâtei, făcute atât prin răspunsurile date la interogatoriu, cât și prin scrisorile pe care ni Ie-a adresat după ce am invitat-o la conciliere. Prin aceste probe pârâta a recunoscut autenticitatea înscrisului încheiat în luna noiembrie 2009, invocat de noi prin acțiune, faptul că acesta a fost scris chiar de administratorul pârâtei și împrejurarea că în el au fost consemnate sumele de bani pe care aceasta le datora și un scadențar de efectuare a plăților în vedera stingerii obligației de plată.

Singurul lucru pe care pârâta l-a contestat a fost faptul că datoria a fost exprimată în dolari SUA, ea susținând că este vorba despre sume în RON. Probele care demonstrează ca toate operațiunile comerciale dintre părți au fost exprimate în dolari SUA, iar nu în RON sunt: cea de a doua scrisoare, care conține răspunsul pârâtei la invitația la conciliere, în care se arată ca aceasta îi datorează reclamantei SC I.S.

suma de 1.000 dolari SUA, iar nu o sumă exprimată în RON; plățile pe care pârâta Ie-a făcut au fost exprimate în dolari SUA, ceea ce demonstrează că aceasta a fost moneda de cont în raporturile dintre părți (SWIFT - ordin de plată -din 3 martie 2010 prin care S.C D. SRL a plătit suma de 4.658,08 dolari SUA; SWIFT - ordin de plată - din 28 decembrie 2009 prin care SC D. SRL a plătit suma de 6.000 dolari SUA; SWIFT - ordin de plată - din 13 martie 2010 prin care SC D. SRL a plătit suma de 7.000 dolari SUA; SWIFT - ordin de plată - din 17 martie 2010 prin care SC D. SRL a plătit suma de 7.000 dolari SUA; din expertiza contabilă efectuată în cauză rezultă că soldul datoriei evidențiat în înregistrările pe care pârâta Ie-a făcut în contabilitatea proprie, care se ține în RON, nu corespunde cu sumele care au fost consemnate în actul juridic (punctajul) la care am făcut referire.

Nemotivându-și hotărârea sub aspectul înlăturării probelor la care a făcut referire mai sus instanța a încălcat și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturile Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil. Sub acest aspect facem trimitere la deciziile CEDO Ruiz Torija c. Spaniei, din 9 decembrie 1994; Hiro Bălani c. Spaniei, din 19 decembrie 1994; Helle c. Finlandei; Higgins ș.a. c. Franței, din 19 februarie 1998; Garcia Ruiz c. Spaniei, din 21 ianuarie 1999; Jahnke ș.a. c. Franței, din 5 septembrie 2000; Abina c. România, nepublicate - Internet. Considerând că înscrisul întocmit în luna noiembrie 2009 la Pitești, care a consemnat rezultatul punctajului referitor la suma datorată și neplătită pentru marfa pe care i-am livrat-o intimatei, precum și termenele la care aceasta s-a obligat să ne plătească aceste sume, este lipsit de valoare probatorie, instanța a încălcat prevederile art. 1176 și 967 C. civ.

și a aplicat greșit prevederile art. 1189 C. civ. Prin acest înscris SC D.S.RX. a recunoscut că îi datorează suma de 67.481 dolari SUA pe care s-a obligat să o plătească în trei tranșe, după cum urmează: - 10.000 dolari SUA la data de 19 noiembrie 2009; - 17.481 dolari SUA la data de 20 decembrie 2010; - 40.000 dolari SUA la data de 15 ianuarie 2010. În temeiul acestei înțelegeri pârâta Ie-a plătit, fie în bani, fie prin restituire de marfa, numai suma de 30.491 dolari SUA, rămânând datoare cu suma de 36.991 dolari SUA. Din suma de 36.991 dolari SUA suma de 34.430 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din aur livrate de reclamanta SC I.G. iar suma de 2.561 dolari SUA reprezintă contravaloarea bijuteriilor din argint livrate de SC I.S.

și neplătite de pârâtă. Așa cum a arătat mai sus, acest înscris a fost recunoscut de pârâtă. Mai mult, pârâta a recunoscut și afirmațiile recurentelor conform cărora înscrisul a consemnat rezultatul punctajului prin care s-a determinat soldul datoriei pe care o are față de reclamante și s-au stabilit sumele și termenele la care trebuie efectuate plățile pentru ca acest sold să fie lichidat. Este un nonsens să afirmi, așa cum face instanța de apel, că acela care a recunoscut un asemenea înscris ar mai putea face proba contrară împotriva sa. Instanța a mai susținut că înscrisul nu ar fi valabil pentru că-i lipsește cauza, deși, potrivit art. 967 C. civ. „Convenția este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă.

Cauza este prezumată până la proba contrarie." În sfârșit, instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1189 C. civ. care reglementează actul confirmativ, prin aceea că nu a ținut seama de caracterul dispozitiv, iar nu imperativ al acestora. Astfel, odată ce pârâta a recunoscut autenticitatea înscrisului și a furnizat ea însăși informații despre cauza și obiectul actului juridic al cărui instrument probator l-a redactat, instanța nu putea reține, din oficiu, nevalabilitatea înscrisului. Prin modul în care a procedat instanța a încălcat și principiul disponibilității, care guvernează procesul civil. 2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304, pct. 7 C. proc. civ.).

Potrivit art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Scopul motivării este acela de a fundamenta soluția adoptată, în așa fel încât să existe garanția ca ambele părți au avut parte de un proces echitabil și să poată fi exercitat controlul judiciar prin declararea și motivarea căilor de atac. Or, exceptând înscrisul redactat în noiembrie 2009, hotărârea nu cuprinde niciun motiv de drept pentru care instanța nu a ținut seama de probele administrate în cauză, pe care se fundamentase soluția instanței de fond și care au fost invocate de noi prin întâmpinare și prin concluziile scrise.

Este vorba despre probele care a făcut referire la punctul B al primului motiv de recurs. Recurentele au declarat recurs și împotriva încheierilor din 20 martie 2014 și 17 aprilie 2014 date de aceeași instanță de apel, susținând că au fost încălcate normele imperative privind competența de soluționare a cauzei. Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: 1. Referitor la primul motiv de recurs, criticile subsumate punctului A) din cererea de recurs, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, întrucât problema naturii litigiului a fost tranșată irevocabil prin decizia de casare, problemă ce intră în puterea lucrului judecat și nu mai poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, iar în considerarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., dispozițiile deciziei de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În ce privește cel de-al doilea punct din primul motiv de recurs, Înalta Curte examinând criticile în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că sunt neîntemeiate, știut fiind că acest articol garantează părțile litigante să nu le fie violate drepturile procesuale - fără a le mai menționate și indica expres - or, în speță, instanța de apel tocmai cu respectarea principiului disponibilității și având în vedere obiectul cauzei dedus judecății a pronunțat o soluție legală și temeinică. Faptul că soluția este contrară pentru recurente, nu înseamnă că instanța și-a ignorat principiile procesului civil și prevederile legale incidente în cauză, cu analizarea și examinarea probatoriilor necesare, utile și pertinente cauzei.

Menționatele hotărâri pronunțate de Curtea de la Strassbourg se referă - Cauza Albina vs. România - la ipoteza în care reclamantul invocase încălcarea dreptului său la un proces echitabil (articolul 6 din Convenție) și a dreptului de proprietate (articolul 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție), ca urmare a modului în care i-a fost soluționată acțiunea în revendicare imobiliară de către instanța de recurs, cităm: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Albina împotriva României, în care reclamantul invocase încălcarea dreptului său la un proces echitabil (articolul 6 din Convenție) și a dreptului de proprietate (articolul 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție), ca urmare a modului în care i-a fost soluționată acțiunea în revendicare imobiliară de către instanța de recurs." Ori, în cauză, motivarea deciziei în apel a respectat toate rigorile impuse de textul de lege pretins încălcat și, nu numai dar considerentele sunt edificatoare raportat la motivele formulate în apel.

De aceea, menționatele hotărâri nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care hotărârea judecătorească a cărei recurare se cere îndeplinește condițiile prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Referitor la recursul declarat de recurente împotriva Încheierii din 17 aprilie 2014 dată de aceeași instanță de apel care a pronunțat decizia atacată - în Dosarul anexat prezentului recurs nr. 976/1259/2011** - nu poate fi examinat în recurs, întrucât recurentele nu au criticat-o în apel, așa încât această încheiere a intrat în puterea lucrului judecat. De aceea, această chestiune nu mai poate fi supusă cenzurii controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește recursul declarat de recurente împotriva Încheierii din 20 martie 2014 pronunțată de aceeași instanță de apel, Înalta Curte pentru aceleași considerente expuse la paragraful anterior - privind Încheierii din 17 aprilie 2014 dată de aceeași instanță de apel care a pronunțat decizia atacată - urmează să respingă și acest recurs. Concluzionând cu privire la recursurile declarate de reclamante împotriva celor două încheieri evocate, trebuie de notat că, aceste încheieri nu au fost atacate în apel, așa încât toate considerentele expuse de recurente nu pot fi avute în vedere. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , urmează să respingă nefondate recursurile declarate de reclamantele SC I.K.S.V.T.

LTD ȘTI Istanbul și I.T.S.V.T. LTD ȘTI împotriva Deciziei civile nr. 1037 din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, precum și împotriva Încheierilor din 20 martie 2014 și 17 aprilie 2014 date de aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele SC I.K.S.V.T. LTD ȘTI Istanbul și I.T.S.V.T. LTD ȘTI împotriva Deciziei civile nr. 1037 din 11 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, precum și împotriva Încheierilor din 20 martie 2014 și 17 aprilie 2014 date de aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2015. Procesat de GGC - LM