ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2460/2013

Deliberând, asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la: 1. restituirea echivalentului în RON la cursul Băncii Naționale a României, valabil la formularea prezentei acțiuni, a sumei de 206.586 dolari S.U.A., compusă din 203.373 dolari S.U.A. Ia care se adaugă 3.193 dolari S.U.A. reprezentând TVA aferent prețului de adjudecare potrivit procesului-verbal de licitație din 05 aprilie 2006 anulat; 2. plata echivalentului în RON a dobânzii prețului plătit în dolari S.U.A.

aferenta perioadei de la data achitării prețului până la data formulării prezentei acțiuni; 3. piața sumelor arătate mai sus reactualizate și a dobânzilor aferente până la data plății efective; 4. plata de daune interese în sumă de 1.000.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând dobânzi și comisioane aferente contractelor de credit cu ajutorul cărora a fost achitat prețul, contravaloare documentație cadastrală și taxe aferente întabulării în Cartea Funciară, penalități rezultate din desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe baza procesului-verbal de licitație anulat, precum și beneficiul nerealizat de către societatea reclamantă; 5. plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune motivând că, întrucât licitația este o formă de executare silită, în speță își au aplicabilitate dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 care prevăd un termen special de prescripție de 8 luni „de Ia data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea”. Prin încheierea de ședință din 07 mai 2010 s-a stabilit că reclamanta are de achitat o taxă de timbru în sumă de 165.113 RON conform precizărilor în RON a tuturor capetelor de cerere, a anexelor și a notei de timbraj. La data de 14 mai 2010 instanța s-a pronunțat în camera de consiliu asupra facilităților privind taxa de timbru în sensul că a dispus doar eșalonarea acesteia.

În urma reexaminării, prin sentința din 02 iunie 2010 i s-a admis cererea de reexaminare reclamantei în sensul că i s-a redus taxa de timbru la suma de 100.000 RON, plata urmând a se face eșalonat pe perioada 03 septembrie 2010 - 04 martie 2011. Analizând cu precădere excepțiile invocate de pârâtă Curtea de Apel București, făcând aplicarea art. 137 C. proc. civ., a constatat că în discuție a mai rămas doar excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința comercială nr. 152 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 10638/2/2009, a fost excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâtă.

A fost admisă acțiunea reclamantei SC M. SRL, astfel cum a fost precizată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a diferenței de preț în sumă de 12.585,01 dolari S.U.A., sumă ce s-a dispus a fi achitată în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății efective, plus dobânda legală aferente acestei sume reactualizate, ce se va calcula de la data sesizării până la data plății efective. A mai fost obligată pârâta Ia plata sumei de 171.244,90 RON reprezentând dobânda legal datorată pentru suma achitată până la data sesizării. A fost obligată pârâta Ia plata către reclamantă și a dobânzilor legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizare până la data pronunțării, dobânzi ce se vor calcula Ia valoarea reactualizată a sumelor, între data sesizării și data plății efective, conform considerentelor reținute.

A fost obligată pârâta și la plata sumei de 3.700.000 euro reprezentând daune interese, sumă ce se va achita în echivalent în RON la data plății efective, plus 100.050,30 RON cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 10638/2/2003, a fost admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială, a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția comercială. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că reclamanta a învestit Curtea de Apel București, ca primă instanță, cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 1635 și urm. și art. 1530 și urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente fiind în cauză prevederile art. 1337 C. civ.

privind răspunderea pentru evicțiune, solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta A.V.A.S. prin vânzarea culpabilă a imobilului pe care l-a adjudecat, fiind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate prin desființarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor legale referitoare la protejarea monumentelor istorice. S-a reținut că litigiul dedus judecații este un litigiu patrimonial promovat de terțul adjudecatar, vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desființării titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părților și nici raportul juridic dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale cu privire la competența Curții de Apel București în primă instanță, ci a Tribunalului în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI- a civilă, sub număr de dosar 49382/3/2011. Prin sentința civilă nr. 21039 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 49362/3/2011, au fost respinse excepțiile netimbrării și prescripției extinctive, invocate de către pârâtă A.V.A.S., ca neîntemeiate; a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanta SC M. SRL și pe pârâta A.V.A.S.

București; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume de bani: 12.585,01 dolari S.U.A., cu titlu de daune materiale, sumă ce se va achita în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății efective, plus dobânda legală aferentă acestei sume, ce se va calcula de la data sesizării instanței și până la data plății efective; 171.244,90 RON reprezentând dobânda legală datorată pentru suma achitată până la data sesizării instanței; dobânzile legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizarea instanței și până Ia data pronunțării prezentei sentințe, dobânzi ce se vor calcula la valoarea actualizată a sumelor, între data sesizării instanței și data plății efective, astfel cum rezultă, în concret, din considerentele prezentei sentințe; 3.700.000 euro cu titlu de daune interese, sumă ce se va achita prin echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății efective; 109.265,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că excepțiile netimbrării și prescripției extinctive au fost respinse prin încheierea din 03 noiembrie 2011, în sentință nefiind decât reluate aceste dispoziții și menționate motivele pentru care s-a dispus respingerea excepțiilor. Referitor Ia excepția netimbrării, s-a reținut, în esență, că reclamanta a beneficiat de facilități Ia plata taxei de timbru (reducerea și eșalonarea), iar ulterior a achitat cele trei tranșe din taxa judiciară de timbru. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că interpretarea corectă și legală a textului art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 este în sensul că acțiunea împotriva A.V.A.S.

se poate introduce „în termen de 12 luni de Ia data producerii faptului sau încheierii actului”, în speță de la data pronunțării deciziei comerciale nr. 3381 din 12 noiembrie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Raportat la momentul introducerii acțiunii, respectiv la data de 11 noiembrie 2009, s-a apreciat că a fost respectat termenul de prescripție prevăzut de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1398. Pe fondul cauzei» s-a constatat că, în urma licitației organizate de A.V.A.S. în cazul executării silite a debitoarei sale SC P. SA, privind activul imobil „Fabrica de cărămidă” compus din clădiri, construcții speciale, instalații și echipamente de lucru specifice cu terenul aferent în suprafață de 75,838,82 m.p., situat în comuna C., județul Iași, acesta a fost vândut reclamantei, după achitarea integrală a prețului de adjudecare conform art. 74 alin. (4) din O.U.G.

nr. 51/1998, așa cum rezultă din procesul-verbal de licitație din 05 aprilie 2008 „care constituie titlu de proprietate, iar fostul proprietar (SC P. SA) este obligat să pună imediat la dispoziția adjudecatarului activul transmis prin vânzarea silită”. În urma achitării prețului, respectiv a sumei de 203.373 dolari S.U.A. la care se adaugă 3.193 dolari S.U.A. reprezentând TVA aferent prețului de adjudecare conform procesului-verbal de licitație din 05 aprilie 2006, bunul a intrat pe deplin drept în proprietatea reclamantei. Potrivit dispozițiilor obligatorii ale Legii cadastrului, dar având în vedere și dispozițiile art. 518 C. proc.

civ., reclamanta a trecut Ia consolidarea dreptului său de proprietate asupra imobilului prin întocmirea documentației cadastrale, întabularea în Cartea Funciară, așa cum rezultă din încheierea nr. 98925 pronunțată în Dosar nr. 96925 din 03 decembrie 2007. A procedat și la efectuarea unor operațiuni juridice, respectiv de vânzare-cumpărare, împrumuturi bancare etc. Între timp, fostul proprietar SC P. SA a promovat la data de 14 aprilie 2008 contestație la executare împotriva procesului-verbal de licitație. S-a constatat că prin decizia comercială nr. 3433 din 01 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul contestatoarei și cauza a fost trimisă spre rejudecare Ia Curtea de Apel București.

Niciuna dintre participantele la acest proces, respectiv SC P. SA și A.V.A.S., nu i-au adus la cunoștință reclamantei SC M. SRL despre contestația ce amenința procesul-verbal de licitație. Astfel că abia la 18 noiembrie 2008, reclamanta a aflat din încheierea nr. 103896 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară lași despre acest nou litigiu, situație în care a formulat cerere de intervenție în favoarea A.V.A.S., litigiul fiind în fața Curții de Apel București în Dosarul nr. 419/2/2008. Reclamanta nu a fost înștiințată de către A.V.A.S., care, potrivit procesului-verbal din 05 aprilie 2008, avea obligația de a o sprijini pe reclamantă în limita drepturilor și regulamentelor proprii ce-i reveneau, dar și pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă și proprietarului.

În consecință, s-a arătat că era absolut necesar ca A.V.A.S. să o înștiințeze pe reclamantă, care devenise proprietarul imobilului în discuție, ca urmare a licitației. Prin sentința Curții de Apel București nr. 88 din 14 mai 2008 a fost respinsă contestația la executare a SC P. SA (fostul proprietar) și a fost admisă cererea de intervenție a reclamantei. Prin decizia nr. 3361 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 419/2/2008, a fost admis recursul declarat de contestatoarea SC P. SA lași, s-a modificat sentința atacată, s-a admis contestația la executare formulată de contestatoarea SC P. SA și s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație din 05 aprilie 2008, în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

În motivarea acestei decizii irevocabile, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că licitația din 05 aprilie 2008 nu a respectat dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, respectiv dreptul de preempțiune al Statului Român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării. S-a stabilit culpa pentru nulitatea procesului-verbal din 05 aprilie 2008 ca aparținând în exclusivitate organizatorului licitației, adică A.V.A.S. În raport de toate considerentele reținute, prima instanță a apreciat că în mod corect reclamanta a îndreptat acțiunea de față împotriva A.V.A.S., singurul vinovat pentru anularea procesului-verbal de licitație, A.V.A.S.

trebuie să suporte toate daunele și să repare întregul prejudiciu ce a produs prin fapta sa culpabilă reclamantei, aceasta însemnând atât contravaloarea bunului vândut, deci restituirea în întregime a contravalorii acestuia, dar și daunele constând în plata sumelor reactualizate și a dobânzilor aferente până la data plății efective, A.V.A.S. va trebui să suporte datorită culpei sale și toate daunele interese ce a cauzat reclamantei, ca urmare a desființării titlului de proprietate asupra imobilului în discuție, cu toate consecințele, operațiunile juridice și implicațiile acestora, pe care reclamanta Ie-a făcut de bună credință pe toată perioada în care a fost proprietar, iar ulterior datorită culpei A.V.A.S.

- reținută în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție - a trebuit să Ie anuleze. S-a reținut că însăși pârâta A.V.A.S. și-a recunoscut culpa prin hotărârea Colegiului Director al A.V.A.S. nr. 17 din 19 mai 2009, conform căreia a fost aprobată nota privind punerea în aplicare a deciziei nr. 3361 din 12 noiembrie 2008 „de a restitui SC M. SRL sumele ce exced valorii poprite la cererea SC E.R.C. SRL prin B.E.J. B.G.”. Instanța de fond a constatat că reclamanta a recunoscut că din totalul prețului imobilului în valoare de 206.688 dolari S.U.A., achitat cu ocazia licitației, pârâta i-a restituit suma de 193.980,99 dolari S.U.A., astfel: 56.982 dolari S.U.A. la data de 24 decembrie 2009 și respectiv 3.084,83 dolari S.U.A.

și 133.313,31 dolari S.U.A. la 28 decembrie 2009, sume ce s-au achitat în echivalent în RON la data plății efective, astfel că pârâta îi mai datorează suma de 12.585,01 dolari S.U.A. din prețul stabilit cu ocazia licitației, preț ce a fost consolidat în valută ce urmează a fi plătit în RON la valoarea de schimb valutar la data plății efective. S-a mai reținut că pârâta, prin fapta sa culpabilă, ce a dus la nulitatea actului juridic - licitația - a creat un prejudiciu reclamantei, situație în care, potrivit legii, respectiv art. 1084 - 1088 C. civ., prejudiciul suferit de creditor din culpa debitorului (în speță A.V.A.S.) trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și câștigul pe care creditorul nu I-a putut realiza (lucrum cessans).

În atare situație, în cazul neexecutării Ia timp sau deloc, a obligației ce are ca obiect o sumă de bani, prejudiciul cuprinde dobânda legală - în materie comercială dobânda de referință a Băncii Naționale a României conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, dar la situația în care intervine și devalorizarea monedei naționale - aceasta constituind o pierdere efectiv suferită de reclamantă conform principiului enunțat mai sus, aceasta trebuie și ea avută în vedere, dobânda legală a Băncii Naționale a României (lucrum cessans) calculându-se la valoarea reală a prejudiciului, deci prin calcularea devalorizării monedei naționale. Referitor la plata dobânzii în sumă de 171.244,90 RON, Tribunalul a constatat că această sumă este datorată de A.V.A.S., în speță fiind vorba cu certitudine de un litigiu de natură comercială.

Cum A.V.A.S. nu contestă calculul pretențiilor la pct. 2 de cerere al reclamantei, dobânda pe care A.V.A.S. o datorează reclamantei este de natură comercială și ca urmare pretențiile reclamantei pentru dobânda în valoare de 171.244,10 RON, dobândă comercială, sunt corect calculate și datorate de A.V.A.S. obligațiile bănești în speță neimtrând în categoria „toate celelalte cazuri” prevăzute de O.G. nr. 9/2000 așa cum susține A.V.A.S. în adresa din 29 august 2010. Tribunalul a mai reținut că prin îndeplinirea procedurii de conciliere prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., reclamanta a pus pe pârâtă în întârziere, astfel că reclamanta a îndeplinit una din condițiile principale de a cere de la pârâtă despăgubiri (daune-interese), afară de faptul că în dreptul comercial cererea de chemare în judecată constituie de drept punere în întârziere (art. 43 C. com.).

Constatând că potrivit adresei din 29 iunie 2010 trimisă de A.V.A.S. către reclamantă prin care aceasta nu contestă calculul dobânzilor cerute de reclamantă Ia capătul 2 de cerere, ci doar natura juridică a acestora și implicit a litigiului de față, Tribunalul a reținut că litigiul în speță este unul comercial și desigur și dobânzile cerute de reclamantă sunt de natură comercială, că prejudiciul suferit de reclamantă cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât și câștigul nerealizat. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă și a dobânzilor legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizare până Ia data pronunțării, dobânzi calculate Ia valoarea reactualizată a sumelor conform art. 3 din O.G.

nr. 9/2000 între data sesizării și data plății efective, în cazul de față fiind vorba despre sumele achitate de A.V.A.S. reclamantei după cum urmează: 58.382 dolari S.U.A. Ia 24 decembrie 2009, 3.084,83 dolari S.U.A. și 133.913,31 dolari S.U.A. Ia 28 decembrie 2009. Daunele-înterese acordate în valoare de 3.700.000 euro au fost dovedite, în opinia primei instanțe, cu multitudinea de acte depuse Ia dosarul cauzei reprezentând somații de plată, executări judecătorești, evacuări, predarea bunurilor către fostul proprietar, plăți urgente, somații bancare, situații ce au adus-o aproape de insolvență, motiv pentru care a cerut și scutirea sau reducerea privind plata taxei de timbru.

În consecință, prin sentința civilă nr. 21039 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 49362/3/2011, au fost respinse excepțiile netimbrării și prescripției extinctive, invocate de către pârâtă A.V.A.S., ca neîntemeiate; a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanta SC M. SRL și pe pârâta A.V.A.S.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume de bani: 12.585,01 dolari S.U.A., cu titlu de daune materiale, sumă ce se va achita în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății efective, plus dobânda legală aferentă acestei sume, ce se va calcula de la data sesizării instanței și până Ia data plății efective; 171.244,90 RON reprezentând dobânda legală datorată pentru suma achitată până la data sesizării instanței; dobânzile legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizarea instanței și până Ia data pronunțării prezentei sentințe, dobânzi ce se vor calcula la valoarea actualizată a sumelor, între data sesizării instanței și data plății efective, astfel cum rezultă, în concret, din considerentele prezentei sentințe; 3.700.000 euro cu titlu de daune interese, sumă ce se va achita prin echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății efective; 109.265,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâta A.V.A.S. a declarat apel solicitând admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii ca prematură și prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. De asemenea, împotriva aceleiași sentințe, dar și a încheierii din 03 noiembrie 2011, a declarat apel chemata în garanție SC P.T. SRL (fostă SC P. SA), criticând pentru nelegalitate măsura disjungerii cererii de chemare în garanție, pe motivul încălcării dreptului Ia apărare prin necomunicarea cererii de chemare în garanție și nediscutarea în contradictoriu a măsurii disjungerii. La data de 14 martie 2012, apelanta-pârâtă A.V.A.S. a formulat întâmpinare la apelul chematei în garanție SC P.T.

SRL, invocând următoarele excepții: netimbrarea apelului și lipsa calității procesuale pasive a apelantei SC P.T. SRL. La data de 14 mai 2012, intimata-reclamantă SC M. SRL a formulat întâmpinări, atât cu privire la apelul pârâtei A.V.A.S., cât și cu privire la apelul chematei în garanție SC P.T. SRL. Prin întâmpinarea Ia apelul pârâtei A.V.A.S., intimata a solicitat respingerea apelului, atât sub aspectul excepțiilor prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, cât și pe fondul cauzei. Prin întâmpinarea formulată Ia apelul chematei în garanție SC P.T. SRL, intimata a invocat următoarele excepții: netimbrarea cererii de apel, lipsa calității procesuale, lipsa capacității de exercițiu, lipsa calității de reprezentant și inadmisibilitatea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă excepția de netimbrare a apelului formulat de apelanta-chemată în garanție SC P.T. SRL. A fost anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta-chemată în garanție SC P.T. SRL, și a fost admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S. și, în consecință, a fost desființată sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelul formulat de chemata în garanție SC P.T. SRL instanța de control judiciar a invocat excepția insuficientei timbrări, pe care a admis-o, în raport de prevederile art. 20 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 148/1997.

S-a reținut că prin încheierea din 02 aprilie 2012, instanța a stabilit în sarcina apelantei-chemate în garanție obligația de a plăti taxa judiciară de timbru, în completare, în sumă de 83.550,43 RON, în baza art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 148/1997. Cererea de reexaminare formulată de apelanta-chemată în garanție împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă ca nefondată, prin încheierea din camera de consiliu de Ia 17 aprilie 2012, reținându-se că partea datorează taxa de timbru Ia valoarea sumelor acordate prin sentința a cărei nulitate a invocat-o. Deși a avut cunoștință de obligația de timbrare, fiind legal citată cu mențiunea completării taxei de timbru cu suma de 83.550,43 RON, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosar, la termenul acordat în acest sens nu a făcut dovada achitării taxei de timbru stabilite.

S-a mai reținut că, în contextul intrării societății apelante în insolvență Ia data de 24 aprilie 2012, nu era aplicabilă scutirea prevăzută de art. 77 din Legea nr. 85/2008, întrucât apelul nu a fost formulat de către administratorul judiciar, ci de către avocatul mandatat de administratorul statutar, anterior deschiderii procedurii insolvenței. Astfel, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și, în consecință, a anulat apelul chematei în garanție ca insuficient timbrat. În ceea ce privește apelul declarat de pârâta A.V.A.S. instanța de control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiat motivul de apel constând în excepția prematurității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile prev. de art. 720 1 C. proc.

civ. rețînâmdu-se, în esență, că, prin corespondența purtată, reclamanta a încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă. Raportat la argumentele invocate de apelantă, s-a reținut că apelanta pârâtă nu a invocat în fața primei instanțe și nici în primul ciclu procesual excepția prematurității. Cum excepția de procedură invocată de apelantă în motivarea căii de atac nu este de ordine publică, instanța a apreciat că excepția este tardiv formulată direct în apel. Distinct de cele reținute, s-a menționat că prin instituirea procedurii concilierii prealabile, legiuitorul a urmărit soluționarea litigiilor comerciale în mod amiabil, fără intervenția instanțelor de judecată.

În condițiile în care în prezentul proces, aflat în apel, în al doilea ciclu procesual, după casarea primei sentințe de fond, pârâta a formulat excepții și apărări de fond pe calea întâmpinării, considerând că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, instanța de apel a apreciat că, față de poziția părților, litigiul nu poate fi soluționat pe cale amiabilă, iar scopul normei procedurale nu mai poate fi realizat prin respingerea cererii reclamantei. A fost găsit ca neîntemeiat și al doilea motiv de apel constând în reiterarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât pârâta și-a motivat excepția prescripției pe dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 or, prin decizia de casare nr. 1793 din 10 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a stabilit în mod irevocabil și cu autoritate de lucru judecat că obiectul litigiului nu atrage competența de soluționare reglementată de art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998, ci este vorba de un litigiu patrimonial promovat de terțul adjudecatar, ce vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desființării titlului de proprietate (evicțiune). În consecință, s-a reținut că nici calitatea părților și nici raportul juridic dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale - O.U.G. nr. 51/1998. În aceste condiții, nici dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 invocate de pârâta A.V.A.S. nu sunt incidente în cauză, iar termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Instanța de apel a constatat că prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 10838/2/2009, a fost admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

împotriva sentinței comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială, a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția comercială. În motivarea hotărârii, Înalta Curte a reținut că „reclamanta a învestit Curtea de Apel București, ca primă instanță, cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 1835 și urm. și art. 1530 și urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente fiind în cauză prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune, solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta A.V.A.S. prin vânzarea culpabilă a imobilului pe care l-a adjudecat, fiind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate prin desființarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor legale referitoare la protejarea momentelor istorice.

Litigiul dedus judecații este un litigiu patrimonial promovat de terțul adjudecatar, vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desființării titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părților și nici raportul juridic dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale cu privire la competența Curții de Apel București în primă instanță, ci a Tribunalului în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.”. Prin urmare, procedând Ia rejudecarea cauzei în fond, instanța de control judiciar a apreciat că Tribunalul a ignorat dezlegarea dată de instanța supremă prin decizia de casare cu privire la temeiul juridic al acțiunii, continuând să examineze pretențiile reclamantei pe tărâmul răspunderii civile delictuale, deși instanța de recurs reținuse în mod expres că incidente în cauză sunt prevederile art. 1337 C. civ.

privind răspunderea pentru evicțiune, iar mecanismul răspunderii pârâtei A.V.A.S. ce putea fi eventual angajată era cel al răspunderii pentru evicțiune. Obligația de garanție contra evicțiunii este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv în cazul vânzării la licitație în cadrul executării silite imobiliare. Anularea actului de adjudecare conferă adjudecatarului dreptul la exercitarea acțiunii în garanție, în temeiul art. 1337 C. civ. Pornind de la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că prin sentința atacată, Tribunalul nu a făcut altceva decât să preia în integralitate soluția și considerentele sentinței comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială, casată în recurs, fără însă să țină seama că prin decizia de casare se stabiliseră coordonatele în care analiza în drept a pretențiilor reclamantei trebuia efectuată.

S-a apreciat că prima instanță nu a analizat fondul cauzei prin raportare la calificarea acțiunii și Ia nomele legale stabilite ca aplicabile cauzei de către instanța de recurs, soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului acțiunii cu care a fost legal învestită, ca urmare a deciziei de casare. Au fost înlăturate ca neîntemeiate susținerile intimatei conform cărora referirile din decizia de casare privind încadrarea juridică a cererii nu pot fi luate în considerare pe motiv că Înalta Curte nu s-a pronunțat decât asupra competenței materiale. Aceasta întrucât, pentru a stabili instanța competentă material să soluționeze litigiul în primă instanță, Înalta Curte a examinat în prealabil obiectul cererii și a clarificat temeiul juridic aplicabil, ce rezultă din motivarea în fapt.

Stabilirea competenței nu se putea realiza fără o prealabilă încadrare juridică a pretențiilor deduse judecății, în vederea identificării normelor legale incidente raportului juridic de analizat. Au fost înlăturate și susținerile intimatei conform cărora A.V.A.S. nu a criticat prin motivele de apel încadrarea juridică a acțiunii de către instanța de fond, întrucât pârâta a invocat calitatea sa de creditor și a precizat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1338-1337 C. civ., singura persoană care are obligația de a-I garanta pe cumpărător de evicțiune și de a fi obligat Ia plata unei despăgubiri este proprietarul bunului ce a fost evins, în speță debitoarea SC P.T. SRL, iar nu pârâta A.V.A.S.

Aceeași apărare fusese invocată și prin întâmpinarea depusă la Tribunal cu ocazia rejudecării, dar nu a fost deloc examinată de prima instanță, instanța constatând astfel încălcate și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impun ca hotărârea sa cuprindă motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate cererile părților. În consecință, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile tranzitorii din art. XXII alin. (2) din această lege raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată), văzând și dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, instanța de ape! a admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S., a desființat sentința atacată și cauza a fost trimisă spre rejudecare Ia aceeași instanță.

În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) și ale art. 297 alin. (1) ultima frază C. proc. civ., s-a precizat că Tribunalul va rejudeca pricina prin raportare la condițiile răspunderii pentru evicțiune, context în care, având în vedere natura juridică specială a procesului-verbal de licitație anulat în urma admiterii contestației la executare, va analiza incidența dispozițiilor art. 522 C. proc. civ. și va stabili în ce măsură creditorul urmăritor poate fi obligat la plata de daune interese peste limita prețului încasat. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta SC M. SRL Iași a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de A.V.A.S.

București. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta SC M. SRL Iași susține, în esență, inaplicabilitatea disp. art. 1337 C. civ., respectiv ale art. 522 C. proc. civ., motivat de faptul că nu a invocat niciodată acest text de lege, nefiind în situația în care a fost evinsă de către o terță persoană și neputând formula acțiunea dedusă judecății împotriva SC P. SA, câtă vreme, arată recurenta, culpa în constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație din 05 aprilie 2008, stabilită cu putere de lucru judecat, aparține A.V.A.S. București. De asemenea, arată recurenta-reclamantă, prin motivele de apel formulate nu a criticat încadrarea juridică a acțiunii de către instanța de fond, ci doar faptul că nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii delictuale, astfel că instanța de apel era limitată a verifica hotărârea apelată doar din perspective motivelor invocate prin cererea de apel.

În opinia sa, încadrarea juridică făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011 referitoare Ia dispozițiile art. 1337 C. civ. nu poate fi luată în considerare, întrucât nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, nu a fost solicitata de nicio parte, iar Înalta Curte nu a soluționat cauza decât sub aspectul excepției de necompetență materială a primei instanțe, respectiv a Curții de Apel București, neputând face alte trimiteri decât cu încălcarea principiului independenței judecătorului ce urmează a soluționa fondul cererii de chemare în judecată.

Apreciază că trimiterile din considerentele deciziei nr. 1733 din 10 mai 2011 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la încadrarea juridică a cererii de chemare în judecată nu pot fi luate în considerare, întrucât prin aceste considerente, a fost încălcat principiul independenței judecătorului, prevăzut de art. 2 din Legea nr. 303/2004, precum și principiul dreptului părților de a fi judecate de o instanță obiectivă și imparțială prevăzută de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, singurul aspect de care judecătorii fondului sunt ținuți a-l respecta în prezenta cauză, potrivit art. 315 C. proc. civ., este acela referitor la competența materială a Tribunalului București, secția comercială, ca primă instanță și nicidecum încadrarea juridică la incidența dispozițiile art. 1337 C. civ.

sau ale art. 522 C. civ. În altă ordine de idei, susține recurenta-reclamantă, câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 3631 din 12 noiembrie 2008, a stabilit cu putere de lucru judecat culpa exclusivă a A.V.A.S. București în organizarea defectuoasă a licitației din data de 05 aprilie 2006, culpa care a atras nulitatea absolută a procesului-verbal de licitație, nu se poate solicita atragerea răspunderii pentru evicțiune a debitorului SC P. SA, și nici nu se poate ca prejudiciul suferit de către reclamantă să nu poată fi reparat, cel vinovat fiind exonerat de răspundere. Culpa în săvârșirea prejudiciului suferit, arată recurenta, aparține doar A.V.A.S. București, cu atât mai mult cu cât SC P. SA este o societate în lichidare.

A susține ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 1337 C. civ. și ale art. 522 C. civ., consideră recurenta, ar echivala cu o denegare de dreptate, cu o imposibilitate de a-și recupera prejudiciul produs, chiar și parțial solicitat, cu o exonerare a unei autorități a statului (A.V.A.S.), cu o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Față de aceste aspecte, apreciază că instanța de apel în mod greșit și nelegal a considerat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cauzei prin raportare la încadrarea juridică stabilită de către instanța de recurs și că acest motiv ar fi fost invocat prin cererea de apel formulată de către A.V.A.S.

București ceea ce, în opinia sa, îndreptățește instanța de control judiciar să dispună casarea cu trimitere spre rejudecare. Din punct de vedere procedural, susține recurenta-reclamantă, instanța de apel a procedat în mod nelegal, cu încălcarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. dispunând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât apelanta A.V.A.S. nu a solicitat casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare, instanța pronunțându-se asupra unui lucru care nu s-a cerut, instanța de control judiciar fiind obligată să rejudece ea însăși cauza dacă nu putea să primească apărările reclamantei vizând respingerea apelului. În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În temeiul art. 308 C. proc. civ., intimata-pârâtă A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat. La termenul din 19 iunie 2013, reprezentanta recurentei-reclamante a formulat concluzii de admitere a recursului, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru soluționarea pe fond a apelului, întrucât instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei. Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept învocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, în speță nu se poate reține împrejurarea că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, respectiv nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a verificat în raport de textul legal menționat aplicarea legii de către instanța de fond, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor deciziei de casare nr. 1793 din 10 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În speță nu se poate face abstracție de considerentele deciziei de casare prin care Înalta Curte a statuat în mod irevocabil competența de soluționare a litigiului pendinte, în raport de încadrarea juridică a pretențiilor solicitate, cu identificarea normelor legale incidente raportului supus analizei. Independența judecătorului, de care se prevalează recurenta, nu este știrbită prin faptul că, rejudecând cauza, instanța de fond este obligată să preia rezolvarea în drept stabilită de instanța de casare, deoarece îndrumările sunt date în cadrul activității jurisdicționale, astfel cum impun prevedrile imperative ale art. 315 C. proc. civ. De altfel, nu poate fi vorba de o încălcare a principiilor procesului civil, a principiului disponibilității, astfel cum tinde recurenta să susțină în dezvoltarea motivelor de recurs, întrucât instanța, în virtutea art. 129 alin. (4) este suverană în ceea ce privește încadrarea juridică a acțiunii.

Prin urmare, instanța de apel a constatat cu justețe că Tribunalul nu a analizat fondul cauzei prin raportare la calificarea acțiunii și la normele legale stabilite ca fiind aplicabile cauzei de către instanța de recurs, împrejurare ce a echivalat cu o necercetare a fondului acțiunii cu care a fost legal învetită ca urmare a deciziei de casare. În acest context juridic, instanța de apel a înlăturat în mod corect susținerile reclamantei conform cărora referirile din decizia de casare privind încadrarea juridică a cererii nu pot fi luate în considerare pe motiv că Înalta Curte nu s-a pronunțat decât asupra competenței materiale. Astfel, având în vedere reglementarea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr 202/2010, față de dispozițiile tranzitorii din art. XXII alin. (2) din această lege raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată) conform căreia „în cazul în care se constată că în mod greșit, prima instanța a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...) instanța de apel va desființa hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”, se impunea admiterea apelulului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, dat fiind că prima instanță nu a ținut cont de îndrumările deciziei de casare prin care se stabiliseră coordonatele în care trebuia să analizeze în drept pretențiile deduse judecății.

Prin urmare, procedând în acest mod, instanța de control judiciar a înlăturat orice posibile consecințe prejudiciabile pentru părțile aflate în litigiu, decurgând din imposibilitatea de a se apăra în fața primei instanțe, în respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și a garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Față de corecta soluționare a apelului și legala aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., instanța de recurs nu poate aprecia asupra celorlalte critici aduse de către recurentă deciziei atacate prin care se antamează fondul pricinii. Soluția instanței de apel este legală și sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor decizie de casare, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Deși a fost invocat pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a arătat care este actul juridic dedus judecății și în ce constă interpretarea greșită a acestuia în înțelesul textului legal menționat, argumentele recurentei vizând, în realitate, încălcarea șî aplicarea greșită a legii, astfel că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Fără a reitera considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, fiind nefondate și criticile subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este Ia adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Iași împotriva deciziei civile nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI- a civilă, menținând decizia instanței de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIl D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Iași împotriva deciziei civile nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2013.