ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2460/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2460/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, asupra

recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta

SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. București solicitând instanței

să dispună obligarea pârâtei la:

echivalentului în RON la cursul Băncii Naționale a României, valabil la formularea

prezentei acțiuni, a sumei de 206.586 dolari S.U.A., compusă din 203.373 dolari

S.U.A. Ia care se adaugă 3.193 dolari S.U.A. reprezentând TVA aferent prețului de

adjudecare potrivit procesului-verbal de licitație din 05 aprilie 2006 anulat;

în RON a dobânzii prețului plătit în dolari S.U.A. aferenta perioadei de la data

achitării prețului până la data formulării prezentei acțiuni;

arătate mai sus reactualizate și a dobânzilor aferente până la data plății efective;

interese în sumă de 1.000.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând dobânzi și

comisioane aferente contractelor de credit cu ajutorul cărora a fost achitat prețul,

contravaloare documentație cadastrală și taxe aferente întabulării în Cartea Funciară,

penalități rezultate din desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

pe baza procesului-verbal de licitație anulat, precum și beneficiul nerealizat de

către societatea reclamantă;

de judecată ocazionate cu acest proces.

Pârâta A.V.A.S.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării acțiunii și excepția

prescripției dreptului material la acțiune motivând că, întrucât licitația este

o formă de executare silită, în speță își au aplicabilitate dispozițiile art. 49

din O.U.G. nr. 51/1998 care prevăd un termen special de prescripție de 8 luni „de

Ia data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care

se întemeiază acțiunea”.

Prin încheierea

de ședință din 07 mai 2010 s-a stabilit că reclamanta are de achitat o taxă de timbru

în sumă de 165.113 RON conform precizărilor în RON a tuturor capetelor de cerere,

a anexelor și a notei de timbraj.

La data de 14

mai 2010 instanța s-a pronunțat în camera de consiliu asupra facilităților privind

taxa de timbru în sensul că a dispus doar eșalonarea acesteia.

În urma reexaminării,

prin sentința din 02 iunie 2010 i s-a admis cererea de reexaminare reclamantei în

sensul că i s-a redus taxa de timbru la suma de 100.000 RON, plata urmând a se face

eșalonat pe perioada 03 septembrie 2010 - 04 martie 2011.

Analizând cu precădere

excepțiile invocate de pârâtă Curtea de Apel București, făcând aplicarea art. 137

C. proc. civ., a constatat că în discuție a mai rămas doar excepția prescripției

dreptului material la acțiune.

Prin sentința

comercială nr. 152 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 10638/2/2009, a fost excepția dreptului

material la acțiune invocată de pârâtă.

A fost admisă

acțiunea reclamantei SC M. SRL, astfel cum a fost precizată și a fost obligată pârâta

la plata către reclamantă a diferenței de preț în sumă de 12.585,01 dolari

S.U.A., sumă ce s-a dispus a fi achitată în RON la cursul oficial al Băncii Naționale

a României din ziua plății efective, plus dobânda legală aferente acestei sume reactualizate,

ce se va calcula de la data sesizării până la data plății efective.

A mai fost obligată

pârâta Ia plata sumei de 171.244,90 RON reprezentând dobânda legal datorată pentru

suma achitată până la data sesizării.

A fost obligată

pârâta Ia plata către reclamantă și a dobânzilor legal datorate pentru fiecare sumă

în parte achitată după sesizare până la data pronunțării, dobânzi ce se vor calcula

Ia valoarea reactualizată a sumelor, între data sesizării și data plății efective,

conform considerentelor reținute.

A fost obligată

pârâta și la plata sumei de 3.700.000 euro reprezentând daune interese, sumă ce

se va achita în echivalent în RON la data plății efective, plus 100.050,30 RON cheltuieli

de judecată.

Prin decizia

nr. 1793 din 10 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, în Dosarul nr. 10638/2/2003, a fost admis recursul declarat de pârâta

A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curții de

Apel București, secția a Vl-a comercială, a fost casată sentința și s-a trimis cauza

spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția comercială.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a constatat că reclamanta a învestit Curtea de Apel București,

ca primă instanță, cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 1635

și urm. și art. 1530 și urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente

fiind în cauză prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune,

solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta A.V.A.S. prin vânzarea culpabilă

a imobilului pe care l-a adjudecat, fiind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate

prin desființarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a

dispozițiilor legale referitoare la protejarea monumentelor istorice.

S-a reținut că

litigiul dedus judecații este un litigiu patrimonial promovat de terțul adjudecatar,

vizează antrenarea răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca

urmare a desființării titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părților

și nici raportul juridic dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor legii

speciale cu privire la competența Curții de Apel București în primă instanță, ci

a Tribunalului în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalul București, secția a

VI-

a civilă, sub

număr de dosar 49382/3/2011.

Prin sentința

civilă nr. 21039 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, în Dosarul nr. 49362/3/2011, au fost respinse excepțiile netimbrării

și prescripției extinctive, invocate de către pârâtă A.V.A.S., ca neîntemeiate;

a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanta SC

M. SRL și pe pârâta A.V.A.S. București; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei

următoarele sume de bani: 12.585,01 dolari S.U.A., cu titlu de daune materiale,

sumă ce se va achita în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din

ziua plății efective, plus dobânda legală aferentă acestei sume, ce se va calcula

de la data sesizării instanței și până la data plății efective; 171.244,90 RON reprezentând

dobânda legală datorată pentru suma achitată până la data sesizării instanței; dobânzile

legal datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizarea instanței și

până Ia data pronunțării prezentei sentințe, dobânzi ce se vor calcula la valoarea

actualizată a sumelor, între data sesizării instanței și data plății efective, astfel

cum rezultă, în concret, din considerentele prezentei sentințe; 3.700.000 euro cu

titlu de daune interese, sumă ce se va achita prin echivalent în RON la cursul oficial

al Băncii Naționale a României din ziua plății efective; 109.265,50 RON reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că excepțiile netimbrării și prescripției

extinctive au fost respinse prin încheierea din 03 noiembrie 2011, în sentință nefiind

decât reluate aceste dispoziții și menționate motivele pentru care s-a dispus respingerea

excepțiilor.

Referitor Ia excepția

netimbrării, s-a reținut, în esență, că reclamanta a beneficiat de facilități Ia

plata taxei de timbru (reducerea și eșalonarea), iar ulterior a achitat cele trei

tranșe din taxa judiciară de timbru.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că

interpretarea corectă și legală a textului art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 este în

sensul că acțiunea împotriva A.V.A.S. se poate introduce „în termen de 12 luni de

Ia data producerii faptului sau încheierii actului”, în speță de la data pronunțării

deciziei comerciale nr. 3381 din 12 noiembrie 2008 de către Înalta Curte de Casație

și Justiție. Raportat la momentul introducerii acțiunii, respectiv la data de 11

noiembrie 2009, s-a apreciat că a fost respectat termenul de prescripție prevăzut

de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1398.

Pe fondul cauzei»

s-a constatat că, în urma licitației organizate de A.V.A.S. în cazul executării

silite a debitoarei sale SC P. SA, privind activul imobil „Fabrica de cărămidă”

compus din clădiri, construcții speciale, instalații și echipamente de lucru specifice

cu terenul aferent în suprafață de 75,838,82 m.p., situat în comuna C., județul

Iași, acesta a fost vândut reclamantei, după achitarea integrală a prețului de adjudecare

conform art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 51/1998, așa cum rezultă din procesul-verbal

de licitație din 05 aprilie 2008 „care constituie titlu de proprietate, iar fostul

proprietar (SC P. SA) este obligat să pună imediat la dispoziția adjudecatarului

activul transmis prin vânzarea silită”. În urma achitării prețului, respectiv a

sumei de 203.373 dolari S.U.A. la care se adaugă 3.193 dolari S.U.A. reprezentând

TVA aferent prețului de adjudecare conform procesului-verbal de licitație din

05 aprilie 2006, bunul a intrat pe deplin drept în proprietatea reclamantei.

Potrivit dispozițiilor

obligatorii ale Legii cadastrului, dar având în vedere și dispozițiile art. 518

C. proc. civ., reclamanta a trecut Ia consolidarea dreptului său de proprietate

asupra imobilului prin întocmirea documentației cadastrale, întabularea în Cartea

Funciară, așa cum rezultă din încheierea nr. 98925 pronunțată în Dosar nr. 96925

din 03 decembrie 2007. A procedat și la efectuarea unor operațiuni juridice, respectiv

de vânzare-cumpărare, împrumuturi bancare etc.

Între timp, fostul

proprietar SC P. SA a promovat la data de 14 aprilie 2008 contestație la executare

împotriva procesului-verbal de licitație.

S-a constatat

că prin decizia comercială nr. 3433 din 01 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție a fost admis recursul contestatoarei și cauza a fost trimisă spre rejudecare

Ia Curtea de Apel București. Niciuna dintre participantele la acest proces, respectiv

SC P. SA și A.V.A.S., nu i-au adus la cunoștință reclamantei SC M. SRL despre contestația

ce amenința procesul-verbal de licitație. Astfel că abia la 18 noiembrie 2008, reclamanta

a aflat din încheierea nr. 103896 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară lași despre acest nou litigiu, situație în care a formulat cerere de

intervenție în favoarea A.V.A.S., litigiul fiind în fața Curții de Apel București

în Dosarul nr. 419/2/2008.

Reclamanta nu

a fost înștiințată de către A.V.A.S., care, potrivit procesului-verbal din 05

aprilie 2008, avea obligația de a o sprijini pe reclamantă în limita drepturilor

și regulamentelor proprii ce-i reveneau, dar și pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă

și proprietarului. În consecință, s-a arătat că era absolut necesar ca A.V.A.S.

să o înștiințeze pe reclamantă, care devenise proprietarul imobilului în discuție,

ca urmare a licitației.

Prin sentința

Curții de Apel București nr. 88 din 14 mai 2008 a fost respinsă contestația la executare

a SC P. SA (fostul proprietar) și a fost admisă cererea de intervenție a reclamantei.

Prin decizia

nr. 3361 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul nr. 419/2/2008, a fost admis recursul declarat de contestatoarea SC P.

SA lași, s-a modificat sentința atacată, s-a admis contestația la executare formulată

de contestatoarea SC P. SA și s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal

de licitație din 05 aprilie 2008, în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

În motivarea acestei

decizii irevocabile, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că licitația

din 05 aprilie 2008 nu a respectat dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001

privind protejarea monumentelor istorice, respectiv dreptul de preempțiune al Statului

Român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, sub sancțiunea nulității absolute a

vânzării. S-a stabilit culpa pentru nulitatea procesului-verbal din 05 aprilie 2008

ca aparținând în exclusivitate organizatorului licitației, adică A.V.A.S.

În raport de toate

considerentele reținute, prima instanță a apreciat că în mod corect reclamanta a

îndreptat acțiunea de față împotriva A.V.A.S., singurul vinovat pentru anularea

procesului-verbal de licitație, A.V.A.S. trebuie să suporte toate daunele și să

repare întregul prejudiciu ce a produs prin fapta sa culpabilă reclamantei, aceasta

însemnând atât contravaloarea bunului vândut, deci restituirea în întregime a contravalorii

acestuia, dar și daunele constând în plata sumelor reactualizate și a dobânzilor

aferente până la data plății efective, A.V.A.S. va trebui să suporte datorită culpei

sale și toate daunele interese ce a cauzat reclamantei, ca urmare a desființării

titlului de proprietate asupra imobilului în discuție, cu toate consecințele, operațiunile

juridice și implicațiile acestora, pe care reclamanta Ie-a făcut de bună credință

pe toată perioada în care a fost proprietar, iar ulterior datorită culpei A.V.A.S.

- reținută în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție - a trebuit

să Ie anuleze.

S-a reținut că

însăși pârâta A.V.A.S. și-a recunoscut culpa prin hotărârea Colegiului Director

al A.V.A.S. nr. 17 din 19 mai 2009, conform căreia a fost aprobată nota privind

punerea în aplicare a deciziei nr. 3361 din 12 noiembrie 2008 „de a restitui SC

M. SRL sumele ce exced valorii poprite la cererea SC E.R.C. SRL prin B.E.J. B.G.”.

Instanța de fond

a constatat că reclamanta a recunoscut că din totalul prețului imobilului în valoare

de 206.688 dolari S.U.A., achitat cu ocazia licitației, pârâta i-a restituit suma

de 193.980,99 dolari S.U.A., astfel: 56.982 dolari S.U.A. la data de 24

decembrie 2009 și respectiv 3.084,83 dolari S.U.A. și 133.313,31 dolari S.U.A. la

28 decembrie 2009, sume ce s-au achitat în echivalent în RON la data plății efective,

astfel că pârâta îi mai datorează suma de 12.585,01 dolari S.U.A. din prețul stabilit

cu ocazia licitației, preț ce a fost consolidat în valută ce urmează a fi plătit

în RON la valoarea de schimb valutar la data plății efective.

S-a mai reținut

că pârâta, prin fapta sa culpabilă, ce a dus la nulitatea actului juridic - licitația

- a creat un prejudiciu reclamantei, situație în care, potrivit legii, respectiv

art. 1084 - 1088 C. civ., prejudiciul suferit de creditor din culpa debitorului

(în speță A.V.A.S.) trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum

emergens), cât și câștigul pe care creditorul nu I-a putut realiza (lucrum cessans).

În atare situație,

în cazul neexecutării Ia timp sau deloc, a obligației ce are ca obiect o sumă de

bani, prejudiciul cuprinde dobânda legală - în materie comercială dobânda de referință

a Băncii Naționale a României conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, dar la situația

în care intervine și devalorizarea monedei naționale - aceasta constituind o pierdere

efectiv suferită de reclamantă conform principiului enunțat mai sus, aceasta trebuie

și ea avută în vedere, dobânda legală a Băncii Naționale a României (lucrum cessans)

calculându-se la valoarea reală a prejudiciului, deci prin calcularea devalorizării

monedei naționale.

Referitor la plata

dobânzii în sumă de 171.244,90 RON, Tribunalul a constatat că această sumă este

datorată de A.V.A.S., în speță fiind vorba cu certitudine de un litigiu de natură

comercială. Cum A.V.A.S. nu contestă calculul pretențiilor la pct. 2 de cerere al

reclamantei, dobânda pe care A.V.A.S. o datorează reclamantei este de natură comercială

și ca urmare pretențiile reclamantei pentru dobânda în valoare de 171.244,10 RON,

dobândă comercială, sunt corect calculate și datorate de A.V.A.S. obligațiile bănești

în speță neimtrând în categoria „toate celelalte cazuri” prevăzute de O.G. nr. 9/2000

așa cum susține A.V.A.S. în adresa din 29 august 2010.

Tribunalul a mai

reținut că prin îndeplinirea procedurii de conciliere prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., reclamanta a pus pe pârâtă în întârziere, astfel că reclamanta a

îndeplinit una din condițiile principale de a cere de la pârâtă despăgubiri (daune-interese),

afară de faptul că în dreptul comercial cererea de chemare în judecată constituie

de drept punere în întârziere (art. 43 C. com.).

Constatând că

potrivit adresei din 29 iunie 2010 trimisă de A.V.A.S. către reclamantă prin care

aceasta nu contestă calculul dobânzilor cerute de reclamantă Ia capătul 2 de cerere,

ci doar natura juridică a acestora și implicit a litigiului de față, Tribunalul

a reținut că litigiul în speță este unul comercial și desigur și dobânzile cerute

de reclamantă sunt de natură comercială, că prejudiciul suferit de reclamantă cuprinde

atât pierderea efectiv suferită, cât și câștigul nerealizat.

A fost obligată

pârâta la plata către reclamantă și a dobânzilor legal datorate pentru fiecare sumă

în parte achitată după sesizare până Ia data pronunțării, dobânzi calculate Ia valoarea

reactualizată a sumelor conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 între data sesizării

și data plății efective, în cazul de față fiind vorba despre sumele achitate de

A.V.A.S. reclamantei după cum urmează: 58.382 dolari S.U.A. Ia 24 decembrie 2009,

3.084,83 dolari S.U.A. și 133.913,31 dolari S.U.A. Ia 28 decembrie 2009.

Daunele-înterese

acordate în valoare de 3.700.000 euro au fost dovedite, în opinia primei instanțe,

cu multitudinea de acte depuse Ia dosarul cauzei reprezentând somații de plată,

executări judecătorești, evacuări, predarea bunurilor către fostul proprietar, plăți

urgente, somații bancare, situații ce au adus-o aproape de insolvență, motiv pentru

care a cerut și scutirea sau reducerea privind plata taxei de timbru.

În consecință,

prin sentința civilă nr. 21039 din 10 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 49362/3/2011, au fost respinse excepțiile netimbrării

și prescripției extinctive, invocate de către pârâtă A.V.A.S., ca neîntemeiate;

a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanta SC M.

SRL și pe pârâta A.V.A.S.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele

sume de bani: 12.585,01 dolari S.U.A., cu titlu de daune materiale, sumă ce se va

achita în RON la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății efective,

plus dobânda legală aferentă acestei sume, ce se va calcula de la data sesizării

instanței și până Ia data plății efective; 171.244,90 RON reprezentând dobânda legală

datorată pentru suma achitată până la data sesizării instanței; dobânzile legal

datorate pentru fiecare sumă în parte achitată după sesizarea instanței și până

Ia data pronunțării prezentei sentințe, dobânzi ce se vor calcula la valoarea actualizată

a sumelor, între data sesizării instanței și data plății efective, astfel cum rezultă,

în concret, din considerentele prezentei sentințe; 3.700.000 euro cu titlu de daune

interese, sumă ce se va achita prin echivalent în RON la cursul oficial al Băncii

Naționale a României din ziua plății efective; 109.265,50 RON reprezentând cheltuieli

de judecată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, pârâta A.V.A.S. a declarat apel solicitând admiterea

excepțiilor invocate și respingerea cererii ca prematură și prescrisă, iar în subsidiar,

ca neîntemeiată.

De asemenea, împotriva

aceleiași sentințe, dar și a încheierii din 03 noiembrie 2011, a declarat apel chemata

în garanție SC P.T. SRL (fostă SC P. SA), criticând pentru nelegalitate măsura disjungerii

cererii de chemare în garanție, pe motivul încălcării dreptului Ia apărare prin

necomunicarea cererii de chemare în garanție și nediscutarea în contradictoriu a

măsurii disjungerii.

La data de 14

martie 2012, apelanta-pârâtă A.V.A.S. a formulat întâmpinare la apelul chematei

în garanție SC P.T. SRL, invocând următoarele excepții: netimbrarea apelului și

lipsa calității procesuale pasive a apelantei SC P.T. SRL.

La data de 14

mai 2012, intimata-reclamantă SC M. SRL a formulat întâmpinări, atât cu privire

la apelul pârâtei A.V.A.S., cât și cu privire la apelul chematei în garanție SC

P.T. SRL.

Prin întâmpinarea

Ia apelul pârâtei A.V.A.S., intimata a solicitat respingerea apelului, atât sub

aspectul excepțiilor prematurității și prescripției dreptului material la acțiune,

cât și pe fondul cauzei.

Prin întâmpinarea

formulată Ia apelul chematei în garanție SC P.T. SRL, intimata a invocat următoarele

excepții: netimbrarea cererii de apel, lipsa calității procesuale, lipsa capacității

de exercițiu, lipsa calității de reprezentant și inadmisibilitatea cererii de apel.

Prin decizia civilă

nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, a fost admisă excepția de netimbrare a apelului formulat de apelanta-chemată

în garanție SC P.T. SRL.

A fost anulat

ca netimbrat apelul formulat de apelanta-chemată în garanție SC P.T. SRL, și a fost

admis apelul formulat de pârâta A.V.A.S. și, în consecință, a fost desființată sentința

atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, în ceea ce privește apelul formulat de chemata în garanție SC P.T. SRL instanța

de control judiciar a invocat excepția insuficientei timbrări, pe care a admis-o,

în raport de prevederile art. 20 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 148/1997.

S-a reținut că

prin încheierea din 02 aprilie 2012, instanța a stabilit în sarcina apelantei-chemate

în garanție obligația de a plăti taxa judiciară de timbru, în completare, în sumă

de 83.550,43 RON, în baza art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 11 alin. (1) din Legea

nr. 148/1997.

Cererea de reexaminare

formulată de apelanta-chemată în garanție împotriva modului de stabilire a taxei

judiciare de timbru a fost respinsă ca nefondată, prin încheierea din camera de

consiliu de Ia 17 aprilie 2012, reținându-se că partea datorează taxa de timbru

Ia valoarea sumelor acordate prin sentința a cărei nulitate a invocat-o.

Deși a avut cunoștință

de obligația de timbrare, fiind legal citată cu mențiunea completării taxei de timbru

cu suma de 83.550,43 RON, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii

de citare aflate la dosar, la termenul acordat în acest sens nu a făcut dovada achitării

taxei de timbru stabilite.

S-a mai reținut

că, în contextul intrării societății apelante în insolvență Ia data de 24

aprilie 2012, nu era aplicabilă scutirea prevăzută de art. 77 din Legea nr. 85/2008,

întrucât apelul nu a fost formulat de către administratorul judiciar, ci de către

avocatul mandatat de administratorul statutar, anterior deschiderii procedurii insolvenței.

Astfel, instanța

de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și,

în consecință, a anulat apelul chematei în garanție ca insuficient timbrat.

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâta A.V.A.S. instanța de control judiciar a apreciat ca fiind

neîntemeiat motivul de apel constând în excepția prematurității cererii de chemare

în judecată pentru neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile prev. de

art. 720

1

C. proc. civ. rețînâmdu-se, în esență, că, prin corespondența

purtată, reclamanta a încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă.

Raportat la argumentele

invocate de apelantă, s-a reținut că apelanta pârâtă nu a invocat în fața primei

instanțe și nici în primul ciclu procesual excepția prematurității.

Cum excepția de

procedură invocată de apelantă în motivarea căii de atac nu este de ordine publică,

instanța a apreciat că excepția este tardiv formulată direct în apel.

Distinct de cele

reținute, s-a menționat că prin instituirea procedurii concilierii prealabile, legiuitorul

a urmărit soluționarea litigiilor comerciale în mod amiabil, fără intervenția instanțelor

de judecată.

În condițiile

în care în prezentul proces, aflat în apel, în al doilea ciclu procesual, după casarea

primei sentințe de fond, pârâta a formulat excepții și apărări de fond pe calea

întâmpinării, considerând că pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, instanța

de apel a apreciat că, față de poziția părților, litigiul nu poate fi soluționat

pe cale amiabilă, iar scopul normei procedurale nu mai poate fi realizat prin respingerea

cererii reclamantei.

A fost găsit ca

neîntemeiat și al doilea motiv de apel constând în reiterarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune, întrucât pârâta și-a motivat excepția prescripției

pe dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 or, prin decizia de casare nr. 1793

din 10 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a stabilit

în mod irevocabil și cu autoritate de lucru judecat că obiectul litigiului nu atrage

competența de soluționare reglementată de art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, ci este

vorba de un litigiu patrimonial promovat de terțul adjudecatar, ce vizează antrenarea

răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desființării

titlului de proprietate (evicțiune).

În consecință,

s-a reținut că nici calitatea părților și nici raportul juridic dedus judecății

nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale - O.U.G. nr. 51/1998.

În aceste condiții,

nici dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 invocate de pârâta A.V.A.S. nu

sunt incidente în cauză, iar termenul de prescripție aplicabil este cel general

de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Instanța de apel

a constatat că prin decizia nr. 1793 din 10 mai 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. 10838/2/2009, a

fost admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale

nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială,

a fost casată sentința și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă

instanță Tribunalului București, secția comercială.

În motivarea hotărârii,

Înalta Curte a reținut că „reclamanta a învestit Curtea de Apel București, ca primă

instanță, cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 1835 și urm.

și art. 1530 și urm. C. civ., care nu au legătură cu obiectul cererii, incidente

fiind în cauză prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune,

solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta A.V.A.S. prin vânzarea culpabilă

a imobilului pe care l-a adjudecat, fiind ulterior evinsă din dreptul său de proprietate

prin desființarea titlului de proprietate pentru nerespectarea de către pârâtă a

dispozițiilor legale referitoare la protejarea momentelor istorice.

Litigiul dedus

judecații este un litigiu patrimonial promovat de terțul adjudecatar, vizează antrenarea

răspunderii pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a desființării

titlului de proprietate, astfel încât nici calitatea părților și nici raportul juridic

dedus judecății nu atrage aplicarea dispozițiilor legii speciale cu privire la competența

Curții de Apel București în primă instanță, ci a Tribunalului în conformitate cu

prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.”.

Prin urmare, procedând

Ia rejudecarea cauzei în fond, instanța de control judiciar a apreciat că Tribunalul

a ignorat dezlegarea dată de instanța supremă prin decizia de casare cu privire

la temeiul juridic al acțiunii, continuând să examineze pretențiile reclamantei

pe tărâmul răspunderii civile delictuale, deși instanța de recurs reținuse în mod

expres că incidente în cauză sunt prevederile art. 1337 C. civ. privind răspunderea

pentru evicțiune, iar mecanismul răspunderii pârâtei A.V.A.S. ce putea fi eventual

angajată era cel al răspunderii pentru evicțiune. Obligația de garanție contra evicțiunii

este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv în cazul vânzării la licitație în cadrul

executării silite imobiliare. Anularea actului de adjudecare conferă adjudecatarului

dreptul la exercitarea acțiunii în garanție, în temeiul art. 1337 C. civ.

Pornind de la

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că prin

sentința atacată, Tribunalul nu a făcut altceva decât să preia în integralitate

soluția și considerentele sentinței comerciale nr. 152 din 19 noiembrie 2010 a Curții

de Apel București, secția a Vl-a comercială, casată în recurs, fără însă să țină

seama că prin decizia de casare se stabiliseră coordonatele în care analiza în drept

a pretențiilor reclamantei trebuia efectuată.

S-a apreciat că

prima instanță nu a analizat fondul cauzei prin raportare la calificarea acțiunii

și Ia nomele legale stabilite ca aplicabile cauzei de către instanța de recurs,

soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului acțiunii cu care a fost

legal învestită, ca urmare a deciziei de casare.

Au fost înlăturate

ca neîntemeiate susținerile intimatei conform cărora referirile din decizia de casare

privind încadrarea juridică a cererii nu pot fi luate în considerare pe motiv că

Înalta Curte nu s-a pronunțat decât asupra competenței materiale.

Aceasta întrucât,

pentru a stabili instanța competentă material să soluționeze litigiul în primă instanță,

Înalta Curte a examinat în prealabil obiectul cererii și a clarificat temeiul juridic

aplicabil, ce rezultă din motivarea în fapt. Stabilirea competenței nu se putea

realiza fără o prealabilă încadrare juridică a pretențiilor deduse judecății, în

vederea identificării normelor legale incidente raportului juridic de analizat.

Au fost înlăturate

și susținerile intimatei conform cărora A.V.A.S. nu a criticat prin motivele de

apel încadrarea juridică a acțiunii de către instanța de fond, întrucât pârâta a

invocat calitatea sa de creditor și a precizat că, în conformitate cu dispozițiile

art. 1338-1337 C. civ., singura persoană care are obligația de a-I garanta pe cumpărător

de evicțiune și de a fi obligat Ia plata unei despăgubiri este proprietarul bunului

ce a fost evins, în speță debitoarea SC P.T. SRL, iar nu pârâta A.V.A.S.

Aceeași apărare

fusese invocată și prin întâmpinarea depusă la Tribunal cu ocazia rejudecării, dar

nu a fost deloc examinată de prima instanță, instanța constatând astfel încălcate

și dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impun ca hotărârea

sa cuprindă motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate cererile

părților.

În consecință,

în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse

prin Legea nr. 202/2010, față de dispozițiile tranzitorii din art. XXII alin.

(2) din această lege raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată),

văzând și dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, instanța de ape! a admis

apelul formulat de pârâta A.V.A.S., a desființat sentința atacată și cauza a fost

trimisă spre rejudecare Ia aceeași instanță.

În consecință,

în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) și ale art. 297 alin. (1) ultima

frază C. proc. civ., s-a precizat că Tribunalul va rejudeca pricina prin raportare

la condițiile răspunderii pentru evicțiune, context în care, având în vedere natura

juridică specială a procesului-verbal de licitație anulat în urma admiterii contestației

la executare, va analiza incidența dispozițiilor art. 522 C. proc. civ. și va stabili

în ce măsură creditorul urmăritor poate fi obligat la plata de daune interese peste

limita prețului încasat.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanta SC M. SRL Iași a declarat recurs, solicitând

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului

declarat de A.V.A.S. București.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta SC M. SRL Iași susține, în esență, inaplicabilitatea

disp. art. 1337 C. civ., respectiv ale art. 522 C. proc. civ., motivat de faptul

că nu a invocat niciodată acest text de lege, nefiind în situația în care a fost

evinsă de către o terță persoană și neputând formula acțiunea dedusă judecății împotriva

SC P. SA, câtă vreme, arată recurenta, culpa în constatarea nulității absolute a

procesului-verbal de licitație din 05 aprilie 2008, stabilită cu putere de lucru

judecat, aparține A.V.A.S. București.

De asemenea, arată

recurenta-reclamantă, prin motivele de apel formulate nu a criticat încadrarea juridică

a acțiunii de către instanța de fond, ci doar faptul că nu sunt întrunite condițiile

atragerii răspunderii delictuale, astfel că instanța de apel era limitată a verifica

hotărârea apelată doar din perspective motivelor invocate prin cererea de apel.

În opinia sa,

încadrarea juridică făcută de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 1793 din 10 mai 2011 referitoare Ia dispozițiile art. 1337 C. civ. nu poate

fi luată în considerare, întrucât nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților,

nu a fost solicitata de nicio parte, iar Înalta Curte nu a soluționat cauza decât

sub aspectul excepției de necompetență materială a primei instanțe, respectiv a

Curții de Apel București, neputând face alte trimiteri decât cu încălcarea principiului

independenței judecătorului ce urmează a soluționa fondul cererii de chemare în

judecată.

Apreciază că trimiterile

din considerentele deciziei nr. 1733 din 10 mai 2011 pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, referitoare la încadrarea juridică a cererii de chemare

în judecată nu pot fi luate în considerare, întrucât prin aceste considerente, a

fost încălcat principiul independenței judecătorului, prevăzut de art. 2 din Legea

nr. 303/2004, precum și principiul dreptului părților de a fi judecate de o instanță

obiectivă și imparțială prevăzută de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, singurul

aspect de care judecătorii fondului sunt ținuți a-l respecta în prezenta cauză,

potrivit art. 315 C. proc. civ., este acela referitor la competența materială a

Tribunalului București, secția comercială, ca primă instanță și nicidecum încadrarea

juridică la incidența dispozițiile art. 1337 C. civ. sau ale art. 522 C. civ.

În altă ordine

de idei, susține recurenta-reclamantă, câtă vreme Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia civilă nr. 3631 din 12 noiembrie 2008, a stabilit cu putere

de lucru judecat culpa exclusivă a A.V.A.S. București în organizarea defectuoasă

a licitației din data de 05 aprilie 2006, culpa care a atras nulitatea absolută

a procesului-verbal de licitație, nu se poate solicita atragerea răspunderii pentru

evicțiune a debitorului SC P. SA, și nici nu se poate ca prejudiciul suferit de

către reclamantă să nu poată fi reparat, cel vinovat fiind exonerat de răspundere.

Culpa în săvârșirea

prejudiciului suferit, arată recurenta, aparține doar A.V.A.S. București, cu atât

mai mult cu cât SC P. SA este o societate în lichidare.

A susține ca fiind

incidente în cauză dispozițiile art. 1337 C. civ. și ale art. 522 C. civ., consideră

recurenta, ar echivala cu o denegare de dreptate, cu o imposibilitate de a-și recupera

prejudiciul produs, chiar și parțial solicitat, cu o exonerare a unei autorități

a statului (A.V.A.S.), cu o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de aceste

aspecte, apreciază că instanța de apel în mod greșit și nelegal a considerat că

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cauzei prin raportare la încadrarea juridică

stabilită de către instanța de recurs și că acest motiv ar fi fost invocat prin

cererea de apel formulată de către A.V.A.S. București ceea ce, în opinia sa, îndreptățește

instanța de control judiciar să dispună casarea cu trimitere spre rejudecare.

Din punct de vedere

procedural, susține recurenta-reclamantă, instanța de apel a procedat în mod nelegal,

cu încălcarea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. dispunând casarea sentinței și

trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât apelanta A.V.A.S. nu a solicitat casarea

sentinței și trimiterea spre rejudecare, instanța pronunțându-se asupra unui lucru

care nu s-a cerut, instanța de control judiciar fiind obligată să rejudece ea însăși

cauza dacă nu putea să primească apărările reclamantei vizând respingerea apelului.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În temeiul

art. 308 C. proc. civ., intimata-pârâtă A.V.A.S.  a formulat întâmpinare prin care

a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din

19 iunie 2013, reprezentanta recurentei-reclamante a formulat concluzii de admitere

a recursului, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru soluționarea

pe fond a apelului, întrucât instanța de apel nu a soluționat fondul cauzei.

Analizând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate

și temeiurile de drept învocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele care succed:

Conform art. 304

pct. 6 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „dacă instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, în speță nu se poate reține împrejurarea că instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, respectiv nu se poate reține

o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care

instanța de apel a verificat în raport de textul legal menționat aplicarea legii

de către instanța de fond, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor deciziei de

casare nr. 1793 din 10 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ. „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

În speță nu se

poate face abstracție de considerentele deciziei de casare prin care Înalta

Curte a statuat în mod irevocabil competența de soluționare a litigiului pendinte,

în raport de încadrarea juridică a pretențiilor solicitate, cu identificarea normelor

legale incidente raportului supus analizei.

Independența judecătorului,

de care se prevalează recurenta, nu este știrbită prin faptul că, rejudecând cauza,

instanța de fond este obligată să preia rezolvarea în drept stabilită de instanța

de casare, deoarece îndrumările sunt date în cadrul activității jurisdicționale,

astfel cum impun prevedrile imperative ale art. 315 C. proc. civ.

De altfel, nu

poate fi vorba de o încălcare a principiilor procesului civil, a principiului disponibilității,

astfel cum tinde recurenta să susțină în dezvoltarea motivelor de recurs, întrucât

instanța, în virtutea art. 129 alin. (4) este suverană în ceea ce privește încadrarea

juridică a acțiunii.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat cu justețe că Tribunalul nu a analizat fondul cauzei prin raportare

la calificarea acțiunii și la normele legale stabilite ca fiind aplicabile cauzei

de către instanța de recurs, împrejurare ce a echivalat cu o necercetare a fondului

acțiunii cu care a fost legal învetită ca urmare a deciziei de casare.

În acest context

juridic, instanța de apel a înlăturat în mod corect susținerile reclamantei conform

cărora referirile din decizia de casare privind încadrarea juridică a cererii nu

pot fi luate în considerare pe motiv că Înalta Curte nu s-a pronunțat decât asupra

competenței materiale.

Astfel, având

în vedere reglementarea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma

anterioară modificării aduse prin Legea nr 202/2010, față de dispozițiile tranzitorii

din art. XXII alin. (2) din această lege raportat la momentul formulării cererii

de chemare în judecată) conform căreia „în cazul în care se constată că în mod greșit,

prima instanța a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (...) instanța

de apel va desființa hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”,

se impunea admiterea apelulului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare, dat fiind că prima instanță nu a ținut cont de îndrumările deciziei

de casare prin care se stabiliseră coordonatele în care trebuia să analizeze în

drept pretențiile deduse judecății.

Prin urmare, procedând

în acest mod, instanța de control judiciar a înlăturat orice posibile consecințe

prejudiciabile pentru părțile aflate în litigiu, decurgând din imposibilitatea de

a se apăra în fața primei instanțe, în respectarea principiului dublului grad de

jurisdicție și a garanțiilor conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Față de corecta

soluționare a apelului și legala aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc.

civ., instanța de recurs nu poate aprecia asupra celorlalte critici aduse de către

recurentă deciziei atacate prin care se antamează fondul pricinii.

Soluția instanței

de apel este legală și sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o

înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat

soluția, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor decizie de casare, în raport de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Deși a fost invocat

pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a arătat care este

actul juridic dedus judecății și în ce constă interpretarea greșită a acestuia în

înțelesul textului legal menționat, argumentele recurentei vizând, în realitate,

încălcarea șî aplicarea greșită a legii, astfel că nici acest motiv de recurs nu

este fondat.

Fără a reitera

considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat

și aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză, fiind nefondate și criticile

subsumate motivului de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ.

Pentru toate argumentele

de fapt și de drept care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este

Ia adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

SC M. SRL Iași împotriva deciziei civile nr. 330/2012 din 10 septembrie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a

VI-

a civilă, menținând

decizia instanței de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGIl

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC M. SRL Iași împotriva deciziei civile nr. 330/2012 din

10 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 iunie 2013.