ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3097/2016

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 martie 2012 pe rolul Judecătoriei Zalău, sub nr. x/337/2012, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, a solicitat instanței să constate că, în ceea ce privește contractele de finanțare nr. 46/I din 15.07.2009, respectiv nr. 47/I/15.07.2009, rezoluțiunea nu a operat, să dispună obligarea pârâtului la executarea contractelor menționate prin plata sumei de 115.922,34 RON, respectiv a sumei de 202.336 RON, împreună cu dobânda legală aferentă în conformitate cu cererile de rambursare nr. 1 din 03 martie 2010 și 1 din 06 iunie 2010, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de Judecătoria Sălaj Prin sentința civilă nr. 2756/2012 din 25 iunie 2012, Judecătoria Zalău a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Sălaj Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. x/84/2012. Prin sentința civilă nr. 6214/2012 din 14 decembrie 2012, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a admis excepția invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Hotărârea pronunțată de Tribunalului București Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2013. Prin sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul București Împotriva sentinței civile nr. 3377 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2013. Prin decizia civilă nr. 538 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat că nu a operat rezoluțiunea în ceea ce privește contractele de finanțare nr. 46/I din 15.07.2009 și nr. 47/I din 15.07.2009 încheiate de reclamantă și pârâtă, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 115.922,34 RON și dobânda legală aferentă începând cu 24.05.2010, precum și suma de 202.336 RON și dobânda legală aferentă începând cu 26.08.2010 și a obligat pe intimată să plătească apelantei cheltuieli de judecată în sumă de 10.716 RON, cu titlu de taxă de timbru (fond și apel) și onorariu avocat în sumă de 14.862,8 RON.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă Împotriva deciziei civile nr. 538 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, succesor în drepturi și obligații al Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, conform art. 4 din O.U.G. nr. 96/2012 și H.G. nr. 47/2013. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/3/2013. Prin Decizia nr. 3687 din 21 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recurs declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene a casat decizia civilă nr. 538 din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/33/2015. Prin sentința civilă nr. 352/2015 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - respinge excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârât; - admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (succesor în drepturi și obligații al Ministrului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri); - constată că nu a operat rezoluțiunea în ceea ce privește contractele de finanțare nr. 46/I din 15.07.2009 și nr. 47/I din 15.07.2009; - obligă pârâtul să îndeplinească obligațiile asumate prin contracte, respectiv să plătească reclamantei suma de 115.992,34 RON cu dobânda legală aferentă începând cu data de 24.05.2010, precum și suma de 202.306 RON cu dobânda legală aferentă începând cu data de 26.08.2010; - obligă pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată în sumă de 36.804,52 RON reprezentând taxa de timbru, onorar apărător. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, Curtea de apel a reținut că este neîntemeiată, întrucât demersul judiciar este fundamentat pe dispozițiile Legii nr. 554/204, iar, prin acțiune, reclamanta a solicitat obligarea la efectuarea operațiunii (plata) asumată prin actul încheiat în considerarea constatării că refuzul este nejustificat, întrucât nu a operat rezilierea. Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut că, în cursul anului 2009, în condițiile Programului Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice", între reclamantă și Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri au fost încheiate contractele nr. x/I din 15.07.2009 și nr. 47/I din 15.07.2009 având ca obiect "acordarea de finanțare nerambursabilă". Fiind implementate proiectele și avansate cheltuielile în contextul contractului, reclamanta s-a adresat în anul 2010 autorității pentru rambursare/finanțare, iar, prin adresele nr. 126990 și nr. 126991 din 27.07.2011, i s-a comunicat faptul că a intervenit rezilierea contractului. Ulterior reclamanta s-a adresat autorității pârâte și i s-a răspuns că plata a fost respinsă pentru nerespectarea prevederilor art. 5 "rambursarea cheltuielilor" lit. a) alin. (1) din contract. Instanța a observat faptul că refuzul plății în condițiile contractului a fost comunicat reclamantei prin adresele mai sus menționate, prin care pârâta informa doar că a intervenit rezilierea, fără a invoca un temei contractual, fără a motiva în concret ce nu a fost respectat, îndeplinit, neexecutat. Pentru a produce efecte, actul/adresa trebuie să cuprindă elemente concrete referitoare la situație/fapt ce se impută, să fie motivată. Lipsa motivării echivalează cu ineficacitatea, iar clauza nu poate fi opusă părții. Pe de altă parte, nu trebuie omis că, fiind o componentă esențială în aprecierea legalității măsurii, motivarea se impune nu doar în cazul actelor comerciale, civile, ci și în cazul actelor emise de autoritățile administrative. În acest sens, instanța a avut în vedere Rezoluția Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei nr. 77/31 cu privire la protecția individului în relațiile cu autoritățile administrative, prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la dispozițiile C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii judecătorești. În cauză, curtea de apel a reținut că cerința motivării în fapt și în drept nu este întrunită. Evident, se poate susține că a fost oferită ulterior, pe parcursul judecății, prin întâmpinare, însă aspectele arătate tot generic, fără a se arăta în concret ce nu a fost îndeplinit, nu pot fi reținute ca argumente în măsură să complinească cerința ce se solicită la emiterea oricărui act de către autoritate. Ca atare, în lipsa unei motivări, nu se poate reține o operare/eficacitate în sensul notificării și interveniri unei clauze de reziliere, așa cum susține pârâtul. Cu toate acestea, chiar și înlăturând argumentul privind premisele nemotivării actului comunicat la cererea de rambursare/finanțare, instanța a apreciat că refuzul plății este unul nejustificat. În acest sens, instanța a reținut că, între părți, în cursul anului 2009 au fost încheiate contractele de finanțare nerambursabile a proiectelor "Participare la Târgul Medical …". Prin aceste acte, părțile au statuat cu privire la drepturi și obligații, termene și condiții de acordare. Astfel, s-a convenit că beneficiarul se angajează să implementeze proiectul pe propria răspundere, să asigure implementarea în conformitate cu cele asumate prin cererea de finanțare aprobată (art. 1 alin. (4), art. 7 alin. (1). Tot astfel, pe lângă valoarea finanțării, părțile au stabilit că: perioada de implementare a proiectului este de 7 luni, respectiv 9 luni, de la data semnării contractului; beneficiarul poate efectua modificări asupra bugetului dacă acesta nu afectează scopul principal al proiectului și impactul se limitează la transferul maxim de 10 la sută din suma înscrisă inițial în cadrul fiecărei cheltuieli eligibile, iar cheltuielile eligibile sunt cele realizate în conformitate cu prevederile hotărârii de Guvern și Ordinul ministrului economiei și finanțelor (art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) și (3) și art. 4 din contract). Au mai stabilit părțile că: autorizarea cererilor de rambursare se face în urma verificării de către OI a documentelor justificative prezentate de beneficiari în maxim 80 de zile de la data depunerii acestora; OI va infirma cu privire la suma autorizată; cererea de rambursare se poate depune pentru fiecare prestare de serviciu; se poate opta pentru depunerea unei singure cereri la sfârșitul proiectului; numărul total al cererilor este de maxim 3 și, dacă beneficiarul nu depune ultima cerere de rambursare la data menționată în grafic și nu justifică în scris, OI are dreptul de a rezilia contractul (art. 5 contract). În privința încetării contractului s-a prevăzut că: încetează de drept în termen de 5 ani de la data închiderii oficiile/parțiale a POSCCE, iar în situația în care din motive imputabile beneficiarului nu a început implementarea în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a contractului, acesta se consideră reziliat de drept, fără punerea în întârziere; OI, cu avizele Autorității de management va transmite beneficiarului cu maxim 30 de zile calendaristice înainte de expirarea termenului de la care contractul este considerat reziliat. În derularea contractului, reclamanta, așa cum rezultă din acte, a procedat la implementarea proiectului, avansând sumele corespunzătoare, iar apoi s-a adresat autorității în vederea rambursării. La solicitarea adresată, autoritatea a cerut clarificări, informări, reclamanta răspunzând și atașând acte care anterior au fost comunicate. După aproximativ 1 an după ce proiectele erau realizate, autoritatea pârâtă a comunicat prin adrese doar faptul că a intervenit rezilierea, iar apoi, la solicitarea de clarificări din partea reclamantei, se comunică faptul că cererea de rambursare se respinge pentru că nu s-au respectat prevederile art. 5 alin. (11), art. 7 lit. a) alin. (1), fără a arătat în concret ce faptă se impută și nici dacă aceste acte sunt acte de înștiințare, conform contractului, despre notificarea de reziliere. Reclamanta a susținut că refuzul este nejustificat întrucât nu a intervenit rezilierea, iar pârâta a arătat dimpotrivă că trebuiau respectate termenele. Potrivit art. 1021 din C. civ. din 1864, pentru a interveni rezoluțiunea trebuie întrunite anumite condiții: una dintre părți să nu își fi îndeplinit obligațiile; neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația; debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de lege. Pentru a opera rezoluțiunea trebuie ca partea să nu fi îndeplinit obligația până la punerea în întârziere. Or, în cauză, reclamanta a implementat proiectul și o înștiințare a punerii în întârziere nu i-a fost făcută. În atare situație, întârzierea de a depune cererile de rambursare în termenul prevăzut în contract nu poate duce la rezoluțiunea. Că întârzierea reclamantei de depunere a cererilor de rambursare în termenul prevăzut în contract nu poate duce la rezilierea acestora dacă până la data punerii în întârziere de către cealaltă parte debitorul obligației și-a îndeplinit obligația rezultă implicit din coroborarea celor convenite, conform art. 5 alin. (1) și (3), art. 7, art. 11 și art. 17 alin. (2) din contract. Astfel, așa cum se observă din clauzele enunțate mai sus pentru a opera rezoluțiunea trebuiau îndeplinite următoarele condiții: beneficiarul să nu depună cererea la data menționată în grafic; beneficiarul să nu justifice în scris motivele nerespectării; să fie informat/transmisă beneficiarului înștiințarea. În cauză, termenele pentru depunere erau 15.02.2010, respectiv 15.04.2010, iar cererile de rambursare au fost depuse la 03.03.2010, respectiv 06.06.2010, înainte ca pârâta să înștiințeze/notifice reclamanta prin adresele din 27.07.2011. Pe de altă parte, trebuie observat că reclamanta (beneficiar) a justificat în scris motivele de depunere a întârzierilor, iar acestea au fost acceptate în decurs de aproape un an până la emiterea înștiințării în condițiile în care, conform aceluiași contract (art. 5 și art. 7), exista obligația înștiințării beneficiarului în anumite termene. Înștiințarea de către pârâtă, convenită prin clauze, avea în vedere reciprocitatea obligației beneficiarului de a justifica întârzierea conform art. 5 alin. (11), această justificare având în vedere situații în care puteau opera sincope imprevizibile în asigurarea surselor proprii de implementare a proiectului până la rambursare. În plus, din coroborarea art. 5 alin. (11) și art. 17 reiese că rezoluțiunea operează în contextul notificării prealabile. Or, probele nu au atestat existența vreunei notificări prin care pârâta să fi manifestat intenția de a desființa contractul, înainte de emiterea adreselor din anul 2011 când proiectul era deja implementat, obligația beneficiarului fiind îndeplinită. Prin urmare, raportat la acte și la cele convenite de părți prin contracte (legea părților) în mod corect susține reclamanta că refuzul admiterii cererii de rambursare este nejustificat, întrucât nu a operat rezoluțiunea/rezilierea invocată. Cât privește susținerile privind obligația rambursării, se reține că părțile au stabilit că beneficiarul proiectului este îndreptățit la plată/rambursare în condițiile în care pentru implementarea proiectului a avansat/efectuat cheltuieli eligibile și să nu fi intervenit o încetare. Altfel spus, executarea convenției depinde de împrejurarea de a nu fi intervenit încetarea prin reziliere; proiectul să fie implementat; să fie făcută dovada cheltuielilor eligibile. În cauză, așa cum s-a arătat, nu a intervenit rezilierea, actele atestă că au fost implementate proiectele asumate prin convenție și au fost efectuate cheltuieli. Ca atare, fiind dovedită îndeplinirea obligațiilor asumate, curtea de apel a reținut că sunt întemeiate susținerile reclamantei în privința obligației sale. Față de susținerile pârâtei în sensul că nu se putea autoriza plata fără a se verifica documentele conform clauzelor stabilite, instanța a reținut că, într-adevăr, obligația de plată este condiționată de verificarea documentelor, însă reclamanta a dovedit că a efectuat cheltuieli, iar o lipsă a documentelor nu a fost evocată.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinței civile nr. 352/2015 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Împotriva hotărârii menționate la pct. 7 a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, prin reprezentant legal Ministerul Finanțelor Publice. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. 345/33/2015. Prin încheierea de la 6 aprilie 2016, secția a II-a civilă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a scos cauza de pe rolul său și a înaintat-o, spre competentă soluționare, la secția de contencios administrativ și fiscal, reținând incidența dispozițiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/33/2013*. Recurentul-pârât ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind încălcate prevederile art. 969, art. 970, art. 1020, art. 1021 din vechiul C. civ., precum și a prevederilor contractuale inserate la art. 1 pct. (2) și pct. (4), art. 2 pct. (2), art. 5 pct. (1), art. 7 lit. a) pct. (1), art. 15 pct. (4) teza I și teza a II-a, art. 17 pct. (2) din contractele de finanțare nerambursabilă, precum și dispozițiile exprese din Ghidul solicitantului cu privire la modul în care se derulează implementarea contractelor de finanțare de către beneficiari, respectiv legislația europeană, motiv ce se circumscrie dispozițiilor art. 304, pct. 9 C. proc. civ. a) Sub un prim aspect, a contestat recurentul-pârât valoarea cheltuielilor de judecată acordate părții adverse, susținând că se impune cenzurarea sumei de 38 804,52 RON, în raport de principiul proporționalității și al rezonabilității. b) Sub un aspect secund, a considerat recurentul-pârât MFE că instanța de fond a respins în mod greșit, față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., excepția inadmisibilității acțiunii în constatare promovată de reclamanta A. S.R.L. și a validat demersul acesteia prin care a solicitat obligarea autorității pârâte la efectuarea operațiunilor de plată, motivat de faptul că refuzul plății este nejustificat, întrucât nu a intervenit rezilierea. c) Pe fondul cauzei, sub un al treilea aspect, a criticat recurentul-pârât faptul că instanța de fond nu a ținut seama de obligațiile reclamantei, asumate prin cele două contracte de finanțare nerambursabilă, ce nu au fost respectate, cât timp proiectele nu au fost implementate în termenele asumate contractual, iar cererile de rambursare au fost depuse la autoritatea contractantă cu întârziere, deși reclamanta cunoștea că nerespectarea graficelor de realizare a proiectelor prevăzute în contracte, respectiv nedepunerea cererilor de rambursare la data menționată în grafice, conducea, în mod legal, la sancționarea acesteia, prin respingerea cererilor de rambursare de la plată, respectiv rezilierea de drept a contractelor. În privința posibilității de solicitare a unei prelungiri a duratei de implementare a proiectelor, susține recurentul-pârât că o astfel de cerere putea fi formulată de beneficiarul finanțării cu cel puțin 30 de zile calendaristice înainte de sfârșitul perioadei de implementare a proiectelor, ceea ce în cauză nu s-a dovedit a fi îndeplinit de Societatea A. S.R.L., pentru a susține "buna sa credință" invocată în fața primei instanțe. Așadar, a precizat recurentul MFE că refuzul său a fost unul justificat, cât timp rezilierea a operat de drept, conform pactului comisoriu inserat în contracte. A reiterat recurentul-pârât că ambele contracte de finanțare nerambursabilă au intrat în vigoare la data de 15.07.2009, având ca perioade de implementare 7 luni și respectiv 9 luni, de la data semnării contractelor, cu obligația de a depune cererile de rambursare în lunile a patra și a șaptea, respectiv a șasea și a noua de la data semnării contractelor. A susținut recurentul că intimata-reclamantă a comasat cele două cereri de rambursare într-una singură, fără a avea acordul OI IMM pentru aceasta, încălcând astfel prevederile contractuale, fapt ce a determinat rezilierea contractelor, aspect comunicat beneficiarului prin adresele 126991 din 27 iulie 2011 și 126990 din 27 iulie 2011. A mai criticat recurentul-pârât hotărârea primei instanțe și pentru faptul că nu a menționat care sunt acele acte care atestă că proiectele au fost implementate la data depunerii cererilor de rambursare, în dovedirea îndeplinirii obligațiilor asumate de intimata-reclamantă. În consecință, a apreciat recurentul MFE că erau îndeplinite condițiile din cuprinsul art. 17 pct. (2) din fiecare contract, iar autoritatea pârâtă a făcut aplicarea prevederilor art. 5 pct. (11) din cuprinsul actelor juridice încheiate între cele două părți litigante, iar în susținerea acestor critici a făcut trimitere la conținutul adresei nr. x din 09 mai 20122 a OI IMM.

Apărările intimatei Legal citată, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de prima instanță. a) În privința criticilor referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, a susținut intimata că se impune respingerea acestei solicitări prin raportare la criterii precum durata litigiului, natura sa, diferitele cicluri procesuale, complexitatea cauzei, deplasările efectuate, taxele de timbru plătite. b) În răspuns la cel de-al doilea aspect avut în vedere de recurentul pârât în structurarea criticilor sale, cel referitor la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, apreciază intimata-reclamantă că era necesar un astfel de petit, pentru a se ajunge la reținerea faptului că rezoluțiunea nu a operat, ceea ce era de natură a deschide calea dreptului solicitat în consecință de către societatea beneficiară a contractelor de finanțare nerambursabilă. A susținut intimata-reclamantă că acțiunea în constatare, deși are un caracter subsidiar față de cea în realizarea dreptului, această regulă se aplică doar când prin ambele acțiuni se urmărește același scop, însă prin modalitatea în care au fost formulate petitele acțiunii de față, nu s-a urmărit aceeași finalitate. Totodată, a mai susținut intimata că pactele comisorii exprese pot da naștere la abuzuri din partea celui care invocă, instanțele fiind datoare, în aceste condiții, să verifice cum au operat aceste clauze de reziliere contractuală. c) În referire la modalitatea în care a fost dezlegat fondul cauzei, a arătat intimata A. S.R.L. că cererile de rambursare pe care aceasta le-a depus au fost respinse ca urmare a depășirii termenului prevăzut pentru depunerea lor, nu ca urmare a neimplementării proiectului în termen. În fapt, a susținut intimata că rezoluțiunea invocată de către recurent pentru a justifica refuzul de a da curs cererilor de rambursare nu a operat de plin drept, nici măcar nu a operat, întrucât beneficiara finanțării a fost pusă în întârziere după ce își executase deja obligațiile. A evidențiat intimata-reclamantă că în contractele de finanțare încheiate părțile au stabilit la capitolul "încetarea contractului" - art. 17 alin. (4) că, în cazul încălcării de către beneficiar a clauzelor contractuale, cocontractantul poate dispune rezoluțiunea contractului, după o notificare prealabilă, astfel că un asemenea pact comisoriu nu poate fi unul de gradul IV, revenind instanței de judecată rolul de a analiza îndeplinirea condițiilor contractuale care ar putea conduce la desființarea convenției părților. A mai menționat intimata că, deși cererile de rambursare pe care aceasta le-a formulat au fost datate 03.03.2010, respectiv 06.06.2010, a fost notificată de recurentul-pârât la mai mult de un an de la data depunerii acestora despre intervenirea rezoluțiunii de plin drept, prin adresele 126990 și 126991 din 27.07.2011. Deși s-a pretins de către autoritatea de management că proiectele pentru care s-a acordat finanțarea nerambursabilă nu au fost implementate, susține intimata că nu i-au fost arătate obligațiile pe care aceasta trebuia să le îndeplinească și nu le-a îndeplinit, iar după depunerea cererilor de rambursare, i-au fost solicitate completări cu anumite documente, fără sa-i fie adusă la cunoștință manifestarea de voință exprimată în sensul rezilierii de plin drept a contractelor în derulare. Cât privește comasarea celor două cereri de rambursare într-una singură, susține intimata că, potrivit art. 5 alin. (9) din contract, "beneficiarul poate opta pentru depunerea unei singure cereri de rambursare, la sfârșitul proiectului", fără ca această prerogativă acordată să poată constitui temei pentru rezoluțiunea dispusă. II. Soluția Înaltei Curți Examinând recursul în raport de motivele de casare invocate, precum și de probele administrate, Înalte Curte reține caracterul său fondat pentru următoarele considerente: II.1 Argumentele de fapt și de drept relevante Înalta Curte, analizând criticile recurentului-pârât invocate în calea sa de atac, va reține că se impune a răspunde acestora într-o altă ordine decât cea arătată în declarația de recurs, pentru o mai bună sistematizare a considerentelor de față. Primul aspect ce se cere a fi dezlegat este acela al admisibilității acțiunii în constatare de care a uzat intimata-reclamantă pentru a obține dreptul pretins de aceasta. Recurentul-pârât a criticat soluția primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității pe care a invocat-o, susținând că era deschisă pentru Societatea A. S.R.L. calea acțiunii în realizare, ce prima față de caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Cererea de chemare în judecată formulată în cauză a avut ca obiect constatarea faptului că, în ceea ce privește contractele de finanțare nr. 46/I din 15.07.2009 și nr. 47/I din 15.07.2009, rezoluțiunea nu a operat, iar corelativ acestei constatări, s-a solicitat obligarea autorității de management la executarea contractelor de finanțare, prin plata sumei de 115 922,34 RON pentru contractul nr. x/I/2010 și a sumei de 202.336 RON pentru contractul nr. x/I/2010, cu dobânda legală aferentă, conform cererilor de rambursare nr. 1 din 03 martie 2010 și nr. 1 din 16 iunie 2010. Premisa declanșării acestui litigiu a fost aceea a refuzului manifestat de recurentul-pârât în legătură cu soluționarea cererilor de rambursare ce au fost înaintate de către intimata-reclamantă, refuz care, în opinia autorității de management, a fost justificat de rezilierea contractelor nr. x/I/2010 și nr. x/I/2010, de plin drept, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de Societatea A. S.R.L., fapt ce a determinat sesizarea instanței de judecată pentru a se pronunța asupra caracterului justificat sau nejustificat al acestui refuz. În aceste condiții, contestând rezilierea de plin drept care i-a fost opusă intimatei-reclamante, aceasta a formulat un prim petit care să conducă la obținerea dreptului său, respectiv existența unor contracte în vigoare în cadrul cărora să se analizeze dacă cererile de rambursare înaintate către ministerul de resort, îndeplineau condițiile pentru a fi aprobate la plată, în raport de cerințele contractuale a căror îndeplinire trebuia să fie probată de către solicitantul sumelor cuprinse în aceste cereri. Se reține, așadar, că, în contextul unui refuz exprimat de către recurentul-pârât, i-a fost deschisă intimatei-reclamante calea acțiunii în contencios administrativ, în care, pe specificul acestei proceduri, a fost examinată cererea de chemare în judecată pe fondul său, statuându-se corect, de către prima instanță, în sensul admisibilității petitului privind acțiunea în constatare a neintervenirii rezilierii de plin drept în privința celor două contracte supuse cercetării în cauză. De altfel, nu poate fi vorba, într-o astfel de situație, despre un drept de opțiune al intimatei-reclamante între acțiunea în realizare și cea în constatare, cererea formulată urmărind, ca finalitate, realizarea dreptului pretins de reclamantă, acela al plății sumelor la care se considera îndreptățită în raport de drepturile și obligațiile contractuale pe care și le-a asumat. În aceste condiții, se reține, în deplin acord cu judecătorul fondului, că excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, ce a fost invocată de pârât în cursul judecății la prima instanță, a fost corect respinsă ca neîntemeiată, iar criticile formulate în legătură cu această soluție nu sunt de natură să determine reținerea unei alte situații de fapt și de drept decât cea reliefată în hotărârea recurată. În ceea ce privește fondul cauzei, a susținut recurentul MFE că instanța a valorificat doar susținerile reclamantei, fără a arăta în ce măsură susținerile sale nu corespund dispozițiilor legale incidente. Refuzul exprimat de recurentul-pârât, în referire la cererile de plată ce i-au fost înaintate la data de 03.03.2010, pentru contractul nr. x/I/2010 și la data de 16.06.2010, pentru contractul nr. x/I/2010, s-a materializat în cuprinsul adreselor nr. 126990 din 27 iulie 2011 (contract nr. x/2010) și nr. 12991 din 27 iulie 2011 (contract nr. x/I/2010), cu un conținut identic, în care s-a adus la cunoștința beneficiarului finanțării că a intervenit rezilierea de drept a fiecăruia dintre cele două contracte, urmare neimplementării proiectului în termenul și condițiile asumate la semnarea actului juridic bilateral. Fără a relua cronologia faptelor, deja expusă în considerentele sentinței atacate, reține instanța de control judiciar că măsura respingerii la plată a cererilor de rambursare a fost justificată de autoritatea pârâtă în cuprinsul notificărilor emise în urma solicitării de clarificări solicitate de beneficiarul finanțării, motivul respingerii fiind acela la rezilierii contractelor pentru nerespectarea prevederilor art. 5 alin. (11) "Rambursarea cheltuielilor" și ale art. 7 lit. a) alin. (1) "Obligațiile Beneficiarului". Aserțiunile recurentului-pârât în calea de atac au fost grefate pe ideea neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către intimata-reclamantă, fapt ce a determinat aplicarea pactului comisoriu înscris în contract în vederea rezilierii de plin drept a contractelor. Potrivit prevederilor art. 5 alin. (11) din contractul nr. x/I/2010 și din contractul nr. x/I/2010, "dacă beneficiarul nu depune ultima cerere de rambursare la data menționată în grafic și nu justifică în scris motivele nerespectării acesteia, OI are dreptul de a rezilia contractul cu recuperarea integrală a sumelor rambursate", iar art. 7, lit. a), alin. (1) din aceleași contracte arată că "beneficiarul trebuie să asigure implementarea proiectului în conformitate cu cele asumate prin cererea de finanțare aprobată,. Beneficiarul este singurul răspunzător în fața Autorității de Management și a Organismului Intermediar pentru implementarea Proiectului." Din interpretarea acestor clauze contractuale se relevă că, în situația unei pretinse neîndepliniri a celor două obligații contractuale, rezilierea putea fi dispusă în situația în care debitorul obligațiilor ar fi fost pus în întârziere în condițiile legii, iar neexecutarea să fi persistat, din culpa părții, ulterior acestei date. Pentru cererile de rambursare depuse peste termenele agreate contractual nu a fost emisă o notificare de punere în întârziere asupra acestei obligații, în condițiile stipulate de normele C. civ. în vigoare (art. 1021 C. civ.), iar dreptul Organismului Intermediar de a rezilia contractul nu poate interveni decât după îndeplinirea tuturor condițiilor cerute pentru aplicarea acestei sancțiuni pentru neexecutare, în lipsa unui pact comisoriu expres de ultim grad inserat în contract. În privința clauzei de implementare a proiectului în conformitate cu cele asumate prin cererea de finanțare aprobată, este esențial a se reține că, anterior comunicării adreselor de reziliere a drept a celor două contracte, de către autoritatea de management, proiectele fuseseră implementate, la dosar fiind depuse rapoartele finale ale celor două proiecte. În atare condiții, este inoperabilă clauza de încetare a contractului prevăzută în cuprinsul dispozițiilor art. 17 alin. (4) din cele două contracte, care prevede ca " în cazul încălcării de către beneficiar a prezentului contract, organismul Intermediar, cu avizul Autorității de Management, poate dispune rezilierea Contractului, după o notificare prealabilă, cu recuperarea integrală a finanțării acordate." Îndeplinirea obligațiilor asumate de beneficiar anterior emiterii unei notificări de reziliere face ca sancțiunea să nu mai poată fi aplicată, nefiind, fără îndoială, în situația unui pact comisoriu de ultim grad, care să poată fi aplicat fără nicio formalitate și fără intervenția instanței de judecată, singurul care ar fi putut sustrage controlului de legalitate o astfel de măsură dispusă de partea care se considera îndreptățită să înceteze acordul de voință al părților. Prin urmare, pentru ambele clauze contractuale a căror nerespectarea fost pretinsă de către recurentul-pârât era necesar să existe o notificare prealabilă de punere în întârziere, care l-ar fi îndreptățit ulterior pe acesta să-și manifeste opțiunea de a solicita, în fața instanței de judecată, fie îndeplinirea exactă a obligației, fie desființarea contractului, conform prevederilor art. 1021 C. civ. În consecință, refuzul de plată a cheltuielilor înscrise în cererile de rambursare depuse de Societatea A., întemeiat pe împrejurarea intervenirii rezilierii de drept a contractelor nr. x/I/2010 și nr. 47/I/2010, este unul nejustificat, nefiind dovedit caracterul legal al sancțiunii dispuse de recurentul-pârât, în calitatea sa de autoritate de management. În referire la prevederile art. 17 alin. (2) din contractele de finanțare, în care se arată că, "în situația în care Beneficiarul, din motive imputabile acestuia, nu a început implementarea proiectului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a contractului, acesta se consideră reziliat de drept, fără punere în întârziere", reține instanța de control că trimiterile recurentului-pârât la această clauză nu au nicio legătură cu situația de fapt ce a fost examinată în dosar, cât timp nu s-a pus niciun moment în discuție o întârziere a beneficiarului în a începe implementarea proiectului, ipotezele reglementate de art. 17 fiind diferite. În privința cheltuielilor de judecată în cuantum de 36.804,52 RON, la plata cărora a fost obligat Ministerul Fondurilor Europene, se reține în calea controlului judiciar că este întemeiată critica recurentului asupra acestei chestiuni, urmând a fi cenzurată suma pretinsă cu titlul de onorariu cuvenit apărătorului ales al Societății A. SRL Potrivit prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., "judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat." Observând că, distinct față de declinările de competență care au determinat un parcurs procedural mai sinuos, cauza nu comportă o complexitate sporită prin raportare la problemele de drept pe care le-a supus atenției instanței de contencios administrativ competentă, iar munca îndeplinită de avocat, precum și alte repere legate de durata procesului sau deplasările survenite pot constitui un criteriu pentru diminuarea onorariului, Înalta Curte, cu aplicarea prevederilor suscitate în materie, va stabili un cuantum al cheltuielilor de judecată de 25.000 RON, compus din taxele de timbru datorate pentru acest litigiu și onorariul cuvenit pentru asistența juridică acordată reclamantei A. S.R.L. în etapa judecății în fond. II.2 Temeiul în drept al soluției pronunțate Pentru considerentele anterior expuse, dat fiind caracterul întemeiat al criticii recurentului vizând cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, în raport de prevederile art. 312 alin. (3) și ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, va modifica în parte sentința civilă nr. 352/2015 din 24 iunie 205 a Curții de Apel Clu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul obligării pârâtului MFE la plata către reclamanta A. a sumei de 25.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond (taxă de timbru datorată și onorariul cuvenit apărătorului ales), fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, ca fiind legale și temeinice.