ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3687/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la 19 martie 2012, reclamanta SC G, SRL a chemat în judecată pe pârâtul M.E.C.M.A., succesorul în drepturi și obligații al Ministerului Economiei și al M.I.M.M.M.A., solicitând să se constate că nu a operat rezoluțiunea contractelor de finanțare nerambursabilă din 15 iulie 2009, respectiv din 15 iulie 2009 și, în consecință, obligarea pârâtei la executarea acestor contracte, prin plata sumei de 115.922,34 lei, respectiv a sumei de 202.336 lei, împreună cu dobânda legală aferentă, în conformitate cu cererile de rambursare din 03 martie 2010 și din 06 iunie 2012. Pârâtul M.E.C.M.A. prin întâmpinare a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Zalău în soluționarea cauzei și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, invocând art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 2756 din 25 iulie 2012, Judecătoria Zalău a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Sălaj care prin sentința civilă nr. 6214 din 14 decembrie 2012 a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de pârâtul M.E.C.M.A. București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC G. SRL în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.M.A. București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că pactul comisoriu prevăzut la art. 17 pct. 2 din contractele în litigiu se referă numai la situația concretă când beneficiarul nu a început implementarea proiectului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a contractului din motive imputabile, cu înștiințarea prealabilă a beneficiarului; astfel, cum prin două adrese datate 27 iulie 2011, s-a transmis înștiințarea către beneficiar, rezultă că din punct de vedere formal au fost respectate de pârât prevederile acestei clauze, măsura rezoluțiunii fiind validă și eficace, ambele contracte fiind desființate de plin drept de la acea dată. Împotriva acestei sentințe, SC G. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 538 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că: a admis acțiunea, a constatat că nu a operat rezoluțiunea contractelor de finanțare din 15 iulie 2009 și din 15 iulie 2009 și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 115.922,34 lei și dobânda legală aferentă începând cu 24 mai 2010, suma de 202.336 lei și dobânda legală aferentă începând cu 26 august 2010 precum și suma de 10.716 lei, cu titlu de taxă de timbru (fond și apel) și onorariu avocat în sumă de 14.862,8 lei.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că în mod greșit prima instanță a apreciat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 17 alin. (2) din contractele de finanțare, constând în neînceperea implementării proiectului în termen de 6 luni de la data semnării contractelor, având în vedere toate documentele depuse ca probă de către reclamantă care demonstrează că implementarea proiectelor a început imediat după semnarea contractelor. în plus, s-a reținut că tribunalul a constatat în mod eronat că pârâta a respectat clauza de la art. 17 alin. (2) referitoare la înștiințarea reclamantei cu cel puțin 30 de zile înainte de împlinirea termenului de 6 luni de la data semnării contractului, în condițiile în care cele două adrese ale pârâtei emise la 27 iulie 2011 sunt ulterioare împlinirii termenului stipulat în contract pentru îndeplinirea obligației de la art. 17 alin. (2) (6 luni de la semnarea contractelor).

Totodată, instanța de apel a reținut că, la solicitarea reclamantei de clarificare a acestui aspect, pârâta a comunicat ulterior nota referitoare la rezilierea contractului de finanțare din 15 iulie 2009 prin care a invocat prevederile art. 5 alin. (1) 1 din contract potrivit căruia, dacă beneficiarul nu depune ultima cerere de rambursare la data menționată în grafic și nu justifică în scris motivele nerespectării acesteia, organismul intermediar are dreptul de a rezilia contractul cu recuperarea integrală a sumelor, precum și art. 7 lit. a), conform căruia, beneficiarul trebuie să asigure implementarea proiectului în conformitate cu cele asumate prin cererea de finanțare aprobată.

De asemenea, prin adresa din 19 septembrie 2010 emisă de către pârâtă se transmite reclamantei că a fost respinsă cererea de rambursare din 03 martie 2010 în baza contractului de finanțare din 15 iulie 2009 motivat de nerespectarea prevederilor art. 5 alin. (1) 1 și art. 7 lit. a), situația fiind identică și în ce privește contractul de finanțare din 15 iulie 2010. În acest context, curtea de apel a notat că rezilierea invocată de către pârâtă se întemeiază pe dispozițiile art. 5 alin. (1) 1 și art. 7 lit. a) din contractele de finanțare, subliniind că această clauză constituie un pact comisoriu de grad II care nu conduce la desființarea de plin drept a contractelor, instanța sesizată cu verificarea îndeplinirii condițiilor pentru operarea valabilă a rezoluțiunii putând constata că, deși obligația nu a fost îndeplinită în termen ea a fost executată înainte de declarația de rezoluțiune și, mai mult decât atât, din probele administrate nu rezultă îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 120 1 C. civ., curtea de apel a reținut că nu a operat rezoluțiunea celor două contracte de finanțare și ca o consecință, în baza cererii reclamantei de executare a contractelor, respectiv de rambursare a sumelor investite potrivit clauzelor stipulate în contract, a admis și cel de-al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 115.922,34 lei și a dobânzii legale aferente începând cu data de 24 mai 2010, pentru primul contract precum și la plata sumei de 202.336 lei și a dobânzii legale aferente începând cu 26 august 2010, pentru cel de-al doilea contract de finanțare. Împotriva acestei decizii, Ministerul Economiei a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, și, în subsidiar, modificarea deciziei recurate și pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, recurentul a arătat că, față de obiectul litigiului, raportat la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 3 C. proc. civ., soluționarea prezentei cauze revine instanțelor de contencios administrativ. Or, atât prima instanță, cât și instanța de apel au soluționat cauza cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, motiv pentru care se impune casarea sentinței civile nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, și a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul a citat prevederile art. 1, art. 2, art. 5, art. 15 și art. 17 din contractele de finanțare nerambursabilă încheiate de părți și a susținut că, în speță, sunt incidente prevederile art. 969, 970, 1020 și 1021 C. civ., fiind vorba despre un pact comisoriu de gradul III, prin care părțile au conferit un caracter esențial termenului contractului, simpla ajungere la termen a obligației neexecutate având ca efect rezoluțiunea de drept a contractului.

În acest context, a arătat că, deși instanța a reținut culpa reclamantei care a depus cu întârziere cererile de rambursare, în mod cu totul nejustificat a considerat că în cauză nu a intervenit rezoluțiunea de drept a contractelor de finanțare nerambursabilă, trecând peste voința inițială a părților contractante și, mai mult decât atât, a obligat ministerul de resort la plata cererilor de rambursare, ignorând prevederile legale exprese cu privire la condițiile în care cererile de rambursare pot fi admise la plată. În continuare, recurentul a invocat prevederile art. 111 C. proc. civ. care consacră principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în realizare și, cum reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatare, întemeiată pe prevederile textului de lege sus menționat, urmărind însă, în principal, obligarea la plată a pârâtului, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

În final, recurentul a solicitat diminuarea sumei acordate de curtea de apel cu titlu de onorariu de avocat, susținând că aceasta este foarte mare atât în raport de practica instanțelor, Curții Constituționale și jurisprudența C.E.D.O., cât și în raport de munca depusă în cauză de avocat. Totodată, a precizat recurentul că este necesar să se aibe în vedere și că activitatea de gestionare a fondurilor europene este o activitate de mare responsabilitate și că, conform ghidului solicitantului specific, o cheltuială este eligibilă pentru cofinanțare dacă este în conformitate cu prevederile contractului de finanțare și cu prevederile legislației naționale și comunitare în domeniu, eligibilitatea cheltuielilor verificându-se atât în procesul de evaluare a cererii de finanțare, dar și pe baza cererii de rambursare a cheltuielilor efectuate și a tuturor documentelor justificative de efectuare a activităților și a plăților.

Astfel, a susținut recurentul că instanța nu a stăruit pentru aplicarea corectă a legii, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Prin încheierea din 10 octombrie 2014 s-a dispus citarea în cauză a M.F.E. care, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2014, începând cu 1 martie, a preluat activitatea Ministerului Economiei în materie. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., pe care îl va examina cu prioritate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, „Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale." Prin urmare, competența materială a instanțelor de judecată stabilită prin Legea nr. 554/2004, este partajată, în condițiile art. 10 alin. (1) din legea sus-menționată, între tribunalele administrativ fiscale și secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel. Prin dispozițiile tranzitorii instituite prin art. 30 din Legea nr. 554/2004, se prevede că până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Având în vedere că, în speță, litigiul are natură administrativă și valoarea obiectului acestuia se situează sub pragul valoric de 500.000 lei, iar reclamantul a ales să se adreseze instanțelor judecătorești în circumscripția cărora își are sediul, față de prevederile art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, competența soluționării cauzei aparținea secției de contencios administrativ a Tribunalului Sălaj. Prin urmare, Înalta Curte constată că Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a pronunțat sentința nr. 3377 din 22 aprilie 2013 cu încălcarea competenței de ordine publică a secției de contencios administrativ a Tribunalului Sălaj, iar în situația în care o astfel de secție nu este organizată, a completelor specializate în soluționarea cauzelor de contencios administrativ.

Conform prevederilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) din același Cod, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Potrivit art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., necompetența de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Or, în fața Judecătoriei Zalău, pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale și materiale, ceea ce deschide calea invocării motivului de recurs de ordine publică evocat mai sus. De aceea, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. se dovedește a fi fondat, astfel că se impune atât casarea deciziei recurate, cât și a sentinței nr. 3377 din 22 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București. Totodată, Înalta Curte constată că, prin punctul 3 din Legea nr. 76/2012, a fost introdus, începând cu 15 februarie 2013, alin. (1) 1 al art. 10 din Legea nr. 554/2004, conform căruia "Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea U.E., indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel." De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol „Reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului (...)." Or, în speță, așa cum s-a reținut în precedent, reclamantul a ales să învestească instanța judecătorească în a cărei circumscripție își are sediul.

Cum potrivit prevederilor art. 725 alin. (2) C. proc. civ., în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile, Înalta Curte, dând eficiență art. 1 alin. (1) 1 și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa atât decizia atacată, cât și sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, și va trimite cauza, spre competentă soluționare în primă instanță, Curții de Apel Cluj, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-pârât M.F.E. împotriva Deciziei civile nr. 538 din 19 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă și trimite cauza, spre competentă soluționare în primă instanță, Curții de Apel Cluj, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.