ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3687/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3687/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Zalău la 19 martie 2012, reclamanta SC G, SRL a chemat în judecată

pe pârâtul M.E.C.M.A., succesorul în drepturi și obligații al Ministerului

Economiei și al M.I.M.M.M.A., solicitând să se constate că nu a operat

rezoluțiunea contractelor de finanțare nerambursabilă din 15 iulie 2009,

respectiv din 15 iulie 2009 și, în consecință, obligarea pârâtei la executarea

acestor contracte, prin plata sumei de 115.922,34 lei, respectiv a sumei de

202.336 lei, împreună cu dobânda legală aferentă, în conformitate cu cererile

de rambursare din 03 martie 2010 și din 06 iunie 2012.

Pârâtul

M.E.C.M.A. prin întâmpinare a invocat excepția necompetenței materiale și

teritoriale a Judecătoriei Zalău în soluționarea cauzei și

declinarea

competenței în favoarea Tribunalului București, invocând art. 2 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 2756 din 25 iulie 2012, Judecătoria Zalău a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Sălaj

care prin sentința civilă nr. 6214 din 14 decembrie 2012 a admis excepția

necompetenței sale teritoriale invocată de pârâtul M.E.C.M.A. București și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin

sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC G. SRL în

contradictoriu cu pârâtul M.E.C.M.A. București.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că pactul comisoriu prevăzut la

art. 17 pct. 2 din contractele în litigiu se referă numai la situația concretă

când beneficiarul nu a început implementarea proiectului în termen de 6 luni de

la data intrării în vigoare a contractului din motive imputabile, cu

înștiințarea prealabilă a beneficiarului; astfel, cum prin două adrese datate

27 iulie 2011, s-a transmis înștiințarea către beneficiar, rezultă că din punct

de vedere formal au fost respectate de pârât prevederile acestei clauze, măsura

rezoluțiunii fiind validă și eficace, ambele contracte fiind desființate de

plin drept de la acea dată.

Împotriva acestei

sentințe, SC G. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 538 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că: a admis

acțiunea, a constatat că nu a operat rezoluțiunea contractelor de finanțare din

15 iulie 2009 și din 15 iulie 2009 și a obligat pârâta să plătească reclamantei

suma de 115.922,34 lei și dobânda legală aferentă începând cu 24 mai 2010, suma

de 202.336 lei și dobânda legală aferentă începând cu 26 august 2010 precum și

suma de 10.716 lei, cu titlu de taxă de timbru (fond și apel) și onorariu

avocat în sumă de 14.862,8 lei.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut că în mod greșit prima instanță a

apreciat că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 17 alin.

(2) din contractele de finanțare, constând în neînceperea implementării

proiectului în termen de 6 luni de la data semnării contractelor, având în

vedere toate documentele depuse ca probă de către reclamantă care demonstrează

că implementarea proiectelor a început imediat după semnarea contractelor. în

plus, s-a reținut că tribunalul a constatat în mod eronat că pârâta a respectat

clauza de la art. 17 alin. (2) referitoare la înștiințarea reclamantei cu cel

puțin 30 de zile înainte de împlinirea termenului de 6 luni de la data

semnării

contractului, în condițiile în care cele două adrese ale pârâtei emise la 27

iulie 2011 sunt ulterioare împlinirii termenului stipulat în contract pentru

îndeplinirea obligației de la art. 17 alin. (2) (6 luni de la semnarea

contractelor).

Totodată,

instanța de apel a reținut că, la solicitarea reclamantei de clarificare a

acestui aspect, pârâta a comunicat ulterior nota referitoare la rezilierea

contractului de finanțare din 15 iulie 2009 prin care a invocat prevederile art.

5 alin. (1)

1

din contract potrivit căruia, dacă beneficiarul nu

depune ultima cerere de rambursare la data menționată în grafic și nu justifică

în scris motivele nerespectării acesteia, organismul intermediar are dreptul de

a rezilia contractul cu recuperarea integrală a sumelor, precum și art. 7 lit. a),

conform căruia, beneficiarul trebuie să asigure implementarea proiectului în

conformitate cu cele asumate prin cererea de finanțare aprobată.

De asemenea,

prin adresa din 19 septembrie 2010 emisă de către pârâtă se transmite

reclamantei că a fost respinsă cererea de rambursare din 03 martie 2010 în baza

contractului de finanțare din 15 iulie 2009 motivat de nerespectarea

prevederilor art. 5 alin. (1)

1

și art. 7 lit. a), situația fiind

identică și în ce privește contractul de finanțare din 15 iulie 2010.

În acest

context, curtea de apel a notat că rezilierea invocată de către pârâtă se

întemeiază pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

1

și art. 7 lit. a) din

contractele de finanțare, subliniind că această clauză constituie un pact

comisoriu de grad II care nu conduce la desființarea de plin drept a

contractelor, instanța sesizată cu verificarea îndeplinirii condițiilor pentru

operarea valabilă a rezoluțiunii putând constata că, deși obligația nu a fost

îndeplinită în termen ea a fost executată înainte de declarația de rezoluțiune

și, mai mult decât atât, din probele administrate nu rezultă îndeplinirea

condițiilor rezoluțiunii.

Astfel,

în temeiul dispozițiilor art. 120

1

C. civ., curtea de apel a reținut

că nu a operat rezoluțiunea celor două contracte de finanțare și ca o

consecință, în baza cererii reclamantei de executare a contractelor, respectiv

de rambursare a sumelor investite potrivit clauzelor stipulate în contract, a

admis și cel de-al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă, în sensul

obligării pârâtei la plata sumei de 115.922,34 lei și a dobânzii legale

aferente începând cu data de 24 mai 2010, pentru primul contract precum și la

plata sumei de 202.336 lei și a dobânzii legale aferente începând cu 26 august 2010,

pentru cel de-al doilea contract de finanțare.

Împotriva acestei

decizii, Ministerul Economiei a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304

pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei

recurate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre competentă

soluționare Curții de Apel

București, secția a

Vlll-a contencios administrativ și fiscal, și, în subsidiar, modificarea

deciziei recurate și pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare,

recurentul a arătat că, față de obiectul litigiului, raportat la prevederile art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 3 C. proc. civ., soluționarea

prezentei cauze revine instanțelor de contencios administrativ. Or, atât prima

instanță, cât și instanța de apel au soluționat cauza cu încălcarea competenței

de ordine publică a altei instanțe, motiv pentru care se impune casarea

sentinței civile nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI a civilă, și a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

competentă soluționare Curții de Apel București, secția a Vlll-a contencios

administrativ și fiscal.

Cu

privire la fondul cauzei, recurentul a citat prevederile art. 1, art. 2, art. 5,

art. 15 și art. 17 din contractele de finanțare nerambursabilă încheiate de

părți și a susținut că, în speță, sunt incidente prevederile art. 969, 970,

1020 și 1021 C. civ., fiind vorba despre un pact comisoriu de gradul III, prin

care părțile au conferit un caracter esențial termenului contractului, simpla

ajungere la termen a obligației neexecutate având ca efect rezoluțiunea de

drept a contractului.

În acest

context, a arătat că, deși instanța a reținut culpa reclamantei care a depus cu

întârziere cererile de rambursare, în mod cu totul nejustificat a considerat că

în cauză nu a intervenit rezoluțiunea de drept a contractelor de finanțare

nerambursabilă, trecând peste voința inițială a părților contractante și, mai

mult decât atât, a obligat ministerul de resort la plata cererilor de

rambursare, ignorând prevederile legale exprese cu privire la condițiile în

care cererile de rambursare pot fi admise la plată.

În continuare,

recurentul a invocat prevederile art. 111 C. proc. civ. care consacră

principiul subsidiarității acțiunii în constatare, în raport cu acțiunea în

realizare și, cum reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în constatare,

întemeiată pe prevederile textului de lege sus menționat, urmărind însă, în

principal, obligarea la plată a pârâtului, a solicitat respingerea acțiunii ca

inadmisibilă.

În final,

recurentul a solicitat diminuarea sumei acordate de curtea de apel cu titlu de

onorariu de avocat, susținând că aceasta este foarte mare atât în raport de

practica instanțelor, Curții Constituționale și jurisprudența C.E.D.O., cât și

în raport de munca depusă în cauză de avocat.

Totodată,

a precizat recurentul că este necesar să se aibe în vedere și că activitatea de

gestionare a fondurilor europene este o activitate de mare responsabilitate și

că, conform ghidului solicitantului specific, o cheltuială este eligibilă pentru

cofinanțare dacă este în

conformitate cu prevederile

contractului de finanțare și cu prevederile legislației naționale și comunitare

în domeniu, eligibilitatea cheltuielilor verificându-se atât în procesul de

evaluare a cererii de finanțare, dar și pe baza cererii de rambursare a

cheltuielilor efectuate și a tuturor documentelor justificative de efectuare a

activităților și a plăților.

Astfel,

a susținut recurentul că instanța nu a stăruit pentru aplicarea corectă a

legii, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Prin

încheierea din 10 octombrie 2014 s-a dispus citarea în cauză a M.F.E. care, în

temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2014, începând cu 1

martie, a preluat activitatea Ministerului Economiei în materie.

Analizând

actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., pe care îl va examina cu prioritate,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, „Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.", iar potrivit alin.

(3) al aceluiași articol, „Reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale."

Prin urmare,

competența materială a instanțelor de judecată stabilită prin Legea nr. 554/2004,

este partajată, în condițiile art. 10 alin. (1) din legea sus-menționată, între

tribunalele administrativ fiscale și secțiile de contencios administrativ și

fiscal ale curților de apel.

Prin dispozițiile tranzitorii

instituite prin art. 30 din Legea nr. 554/2004, se prevede că până la

constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de

secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Având în

vedere că, în speță, litigiul are natură administrativă și valoarea obiectului

acestuia se situează sub pragul valoric de 500.000 lei, iar reclamantul a ales

să se adreseze instanțelor judecătorești în circumscripția cărora își are

sediul, față de prevederile art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

în forma în vigoare la data introducerii

acțiunii, competența

soluționării cauzei aparținea secției de contencios administrativ a

Tribunalului Sălaj.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a

pronunțat sentința nr. 3377 din 22 aprilie 2013 cu încălcarea competenței de

ordine publică a secției de contencios administrativ a Tribunalului Sălaj, iar

în situația în care o astfel de secție nu este organizată, a completelor

specializate în soluționarea cauzelor de contencios administrativ.

Conform

prevederilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) din

același Cod, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta s-a dat cu

încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în

condițiile legii.

Potrivit art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., necompetența de ordine publică poate fi invocată de

părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe,

dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Or, în fața

Judecătoriei Zalău, pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale și

materiale, ceea ce deschide calea invocării motivului de recurs de ordine

publică evocat mai sus.

De

aceea, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se dovedește

a fi fondat, astfel că se impune atât casarea deciziei recurate, cât și a

sentinței nr. 3377 din 22 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București.

Totodată, Înalta

Curte constată că, prin punctul 3 din Legea nr. 76/2012, a fost introdus,

începând cu 15 februarie 2013, alin. (1)

1

al art. 10 din Legea nr. 554/2004,

conform căruia "Toate cererile privind actele administrative emise de

autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea

nerambursabilă din partea U.E., indiferent de valoare, se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel."

De asemenea,

potrivit alin. (3) al aceluiași articol „Reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului (...)." Or, în

speță, așa cum s-a reținut în precedent, reclamantul a ales să învestească

instanța judecătorească în a cărei circumscripție își are sediul.

Cum

potrivit prevederilor art. 725 alin. (2) C. proc. civ., în caz de casare cu

trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt

pe deplin aplicabile, Înalta Curte, dând eficiență art. 1 alin. (1)

1

și alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa atât decizia

atacată, cât și sentința civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, și va trimite cauza, spre

competentă soluționare în primă instanță, Curții de Apel Cluj, secția a ll-a civilă

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

recurentul-pârât M.F.E. împotriva Deciziei civile nr. 538 din 19 decembrie 2013,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Casează decizia atacată și sentința

civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a civilă și trimite cauza, spre competentă soluționare în primă instanță,

Curții de Apel Cluj, secția a ll-a civilă de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 noiembrie 2014.