ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3681/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3681/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la 30 decembrie 1983, la Judecătoria Sector 1 București,

reclamanta Întreprinderea de C.E.M.B. (în prezent SC M. SA București), a chemat

în judecată pârâtele: O.W.A.I., cu sediul în SUA, O.W.A.G.K., cu sediul în

Germania, O.W., cu sediul în Germania, C., cu sediul în Elveția, C. SA, cu

sediul în Franța, C.I., cu sediul în SUA, C.S., cu sediul în SUA și a solicitat

obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 22.206.040,91 DOLARI S.U.A.,

reprezentând contravaloarea cantității de 68.246 tone tablă groasă, livrată și

neachitată, cu 15.380.000 DOLARI S.U.A. dobânzi și cheltuieli de judecată.

Prin cererea

ulterioară din 15 februarie 1985, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul

că a solicitat:

obligarea solidară a

pârâtelor C.A.G., O.W., O.W.A.I. la plata sumei de 9.489.427 DOLARI S.U.A. și a

dobânzilor aferente calculate de la data scadenței plății;

obligarea solidară a

pârâtelor C.A.G., C. SA, O.W.A.I., O.W.A.G. și O.W.G. la plata sumei de

10.148.597 DOLARI S.U.A. și a dobânzilor aferente;

obligarea solidară a

pârâtelor C.A.G., C.I.D. și C.I.C.A.I.A. la plata sumei de 2.532.820 DOLARI

S.U.A. și a dobânzilor aferente.

La data de 14 aprilie

1988, reclamanta a chemat în judecată, la Judecătoria Sector 3 București,

pârâtele: B.R.C.E. (B.) și T.C.M.B. din SUA, solicitând obligarea acestora la

restituirea documentației originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone tablă

groasă, în valoare de 5.517.289 DOLARI S.U.A. și plata de daune de 1.200.000

DOLARI S.U.A., iar în caz de nerestituire a documentației să fie obligate la

plata celor două sume.

Prin sentința civilă

nr. 874 din 25 ianuarie 1994, Judecătoria Sector 3 București, în temeiul art. 2

pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Municipiului București.

Prin sentința nr.

9489 din 23 septembrie 1993, Judecătoria Sector 1 București a declinat

competența soluționării litigiului, în temeiul acelorași dispoziții

procedurale, în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Cele două dosare

venite prin declinare de la Judecătoria Sector 1 București și Judecătoria

Sector 3 București au fost conexate, devenind dosarul Tribunalului Municipiului

București, secția comercială nr. 1721/1993.

La 7 februarie 1997,

reclamanta a făcut mai multe precizări asupra părților și obiectului cererii,

și anume:

– schimbarea

denumirii reclamantei, în SC M. SA București, urmare H.G. nr. 1200/1990

– schimbarea

denumirii și adreselor pârâtelor:

denumirea pârâtei C.I.C.I.A.

s-a schimbat în I.I.I. SUA;

denumirea pârâtei C.I.D.G.

s-a schimbat în I.D.G. – D.G.;

denumirea pârâtei O.W.A.G.

s-a schimbat în O.W.G., parte a grupului T.A.G. – cu sediul în Dusseldorf;

denumirea pârâtei O.W.G.

s-a schimbat în O.W.H., cu sediul în Dusseldorf Germania.

– Micșorarea câtimii

obiectului cererii în sensul:

obligării solidare a

pârâtelor I.I.I., I.D., C.A.G. – Elveția și C. SA Franța, la plata sumei de

2.532.820 DOLARI S.U.A., cu titlu de despăgubiri, cu dobânzi și cheltuieli de

judecată;

obligării în solidar

a pârâtelor O.W.G., O.W.H., O.W.A.I. și C.A.G. la plata sumei de 7.834.992

DOLARI S.U.A. despăgubiri, cu dobânzi și cheltuieli de judecată;

obligării în solidar

a pârâtelor O.W.G., O.W.H., O.W.A.I., C.A.G. și C. SA, la plata sumei de

10.148.597 DOLARI S.U.A. cu titlu de despăgubiri, precum și la dobânzi cu

cheltuieli de judecată;

obligării solidare a

pârâtelor C.M.B. și B.R.C.E. (B.) la plata sumei de 5.517.288,60 DOLARI S.U.A.,

despăgubiri și a sumei de 1.200.000 DOLARI S.U.A. cu titlu de daune, cu dobânzi

și cheltuieli de judecată.

Prin acțiunea

introductivă și prin completările din 15 februarie 1985 reclamanta și-a motivat

cererea prin livrarea în 1981 a cantității totale de 68246 tone tablă groasă,

în valoare de 22206040,91 USA dolari, cu 9 transporturi, via mare, urmare comenzilor

emise de pârâta C.A.G. Elveția, comenzi care au fost acceptate de I.M.

Facturile pentru

plata mărfii s-au emis pe numele C.A.G.

Marfa nu a ajuns nici

un moment în proprietatea C.A.G., ci în proprietatea pârâtei O.W.G. și O.W.A.I.,

și a fost vândută de către acestea lui I.M.T.C. SUA în cazul a 8 nave (K., M.,

F., A.P., D., A., K., J.), iar marfa din nava S.S. (2.532.820 DOLARI S.U.A.) a

fost preluată de C.D. în consens cu C.I. SUA, fără să fie achitată.

Conform obligațiilor

asumate, în tranzacțiile de credit documentar, I.M., a emis la livrare, pentru

fiecare transport, trei conosamente originale cu clauza „to order”, titluri

reprezentative ale mărfii (titluri de proprietate) transmise către:

1 – bancă (D.B., B.L.O.C.

– Paris, B.T.D. sau banca emitentă);

2 – un original la: (O.W.G.,

C., C.I.A. SUA);

3 – comandantului

navei

Reclamanta și-a

întemeiat cererea pe răspunderea contractuală, derivată din raportul juridic de

comerț exterior de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispozițiile art. 969 și

urm. C. civ., art. 1073, 1062 C. civ. și art. 42 și 60 C. com.

La termenul de

soluționare din 17 noiembrie 1997 și prin adresa scrisă (dosar 1721/1993)

reclamanta a renunțat la judecată față de pârâta C.A.G. Elveția, cerere

motivată pe faptul radierii acesteia din Registrul Comerțului Cantonului Z. – E.

și pierderii calității procesuale.

Prin încheierea din

23 februarie 1998 Tribunalul București, secția comercială, a respins excepția

necompetenței materiale a instanțelor din România în soluționarea cauzei,

excepție ridicată de pârâtele O.W.

În soluționarea în

fond a cauzei Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 1607

din 16 aprilie 1998, a respins excepțiile invocate de pârâte privind

prescripția dreptului la acțiune și pe aceea a autorității de lucru judecat.

A fost admisă în

parte acțiunea reclamantei SC M. SA, astfel cum a fost precizată, împotriva

pârâtelor din grupul O.W. și anume 1) O.W.G., parte a grupului T.A.G., 2) O.W.H.,

parte a grupului T.H.A.G. și T.A.G.D.G. și 3) O.W.A.I. – H.T. - SUA și obligate

aceste pârâte la plata sumei de 17.983.598 US dolari, cu titlu de contravaloare

marfă, din care în solidar cu pârâta C., suma de 10.148.597 dolari, cu dobânda

legală de 6 % pe an de la data introducerii acțiunii S.U.A., 30 decembrie 1983

până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998.

Prin aceeași sentință

a fost obligată pârâta C.M.B. la restituirea documentelor originale privind

încărcăturile de pe vasele A. și K. sau la plata cu titlu de despăgubiri a

contravalorii acestor încărcături pentru nava A. a sumei de 2.606.570 DOLARI

S.U.A., în solidar cu pârâtele din grupul O.W. și C., suma făcând parte din

totalul de 17.983.589 DOLARI S.U.A., cu dobânda legală de 6 % pe an de la data

introducerii acțiunii 14 aprilie 1988, până la data abrogării Decretului nr.

311/1954, adică 8 ianuarie 1998.

Instanța a obligat

pârâtele din grupul I. la 2.532.820 DOLARI S.U.A., contravaloare marfă, cu

dobânda de 6 % pe an, de la data introducerii acțiunii, 30 decembrie 1983, până

la data de 8 ianuarie 1998, data abrogării Decretului nr. 311/1954 și la

18.195,46 DOLARI S.U.A., cheltuieli de judecată.

Prin aceeași hotărâre

a fost respins capătul de cerere privind daunele față de pârâta C.M.B. ca

nefondat.

Instanța a respins

acțiunea față de B.R.C.E. ca nefondată.

A luat act de

renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta C. cu sediul în Elveția.

S-a admis cererea

accesorie formulată de reclamantă. S-a încuviințat execuția vremelnică a

hotărârii.

În pronunțarea

acestei hotărâri, instanța a avut în vedere probele administrate în cauză:

interogatorii, declarații de martori ale persoanelor fizice ce au făcut parte

din conducerea I.M. și ale societăților pârâte, lucrători operativi implicați

în realizarea livrărilor de tablă în SUA.

Parte din declarațiile

de martori s-au realizat în comisie rogatorie în SUA – Carolina de Nord.

S-au efectuat

expertize tehnice și contabile: expertiza A.C., expertiza efectuată de

colectivul B.Șt., C.B. și T.C.

La cererea pârâtelor

și-au exprimat opinia privind livrările în litigiu:

expert consilier

parte V.B.

expertiza

extrajudiciară depusă de pârâtele din grupul O.W.

punctele de vedere

exprimate de expertul W.M. din Zurich – Elveția; profesorul D.S. de la

Facultatea de Drept și Științe Politice din Strasbourg

S-a depus proba

dispusă în dosarul penal și anume, raportul de expertiză efectuat de expert P.G.

din dispoziția Procuraturii Generale, în dosarul penal în care au fost

inculpați salariați ai I.M., urmare a sesizării Curții Superioare de Control

Financiar, determinat de neîncasarea sumei de 22.170.683 DOLARI S.U.A.,

contravaloarea a

68.246 tone

tablă livrată în

USA, produsă de C.I.S. Galați.

A fost depusă

sentința penală nr. 88 din 5 august 1983 a Tribunalului București, secția a I

penală, privind condamnarea a zece inculpați foști salariați ai I.M., cu

pedepse privative de libertate și daune (navlu, dobânzi etc.) altele decât

pretențiile din prezenta cauză, de 22.170.683 DOLARI S.U.A.

Prin sentința nr.

1607 din 16 aprilie 1998, instanța a reținut privitor la excepțiile invocate de

pârâte și anume: prescrierea dreptului la acțiune și autoritatea lucrului

judecat, că acțiunea nu este prescrisă, întrucât cererea reclamantei față de T.C.M.B.

și B.R.C.E. privește, în principal, obligarea la restituirea documentelor

bancare, obligație neîndeplinită la data introducerii acțiunii.

În ce privește

autoritatea lucrului judecat, s-a reținut că, fără temei, s-a invocat sentința

penală, întrucât în acel dosar instanța nu s-a pronunțat asupra pretențiilor în

litigiu, contravaloarea tablei pretinsă de I.M. (22.170.683 DOLARI S.U.A.) ci

cu privire la alte daune.

Privitor la fondul

cauzei, instanța a reținut că acțiunea are ca obiect prețul cantității de

68.246 tone tablă groasă livrată de I.M. București pârâtelor din grupul O.W. și

I. Că, marfa a fost încărcată în 9 nave, în urma comenzilor emise de pârâta, C.,

vizate de pârâtele O.W., acceptate de reclamantă, deci raporturi contractuale

în formă prescurtată, cu respectarea dispozițiilor codului comercial, art. 35

și urm.

S-a mai reținut că

livrarea a fost convenită prin Protocolul din 14 aprilie 1981, încheiat între I.M.C.

America pe de o parte și I.M., C.I.S. Galați și I.N.F. Galați, pe de altă

parte, protocol care a prevăzut prețuri inferioare prețurilor minime impuse la

import în SUA.

Că, 7 din cele 9 nave

livrate cu tablă au fost primite de O.W.A., care a intrat în posesia

conosamentelor primite de la comandant și că aceasta a dobândit proprietatea

mărfurilor, marfă pe care a negociat-o și a vândut-o mai departe, așa cum era

încărcată în nave, vânzare care s-a făcut către I.M.T.C. America filială a I.M.C.

America, în urma comenzilor de cumpărare făcute de aceasta, comenzi care conțin

elemente privind: produsul, prețul, cantitatea, valoarea mărfii. Că, O.W.A. în

calitate de vânzătoare a emis facturi către I.M.T.C., în care se indică țara de

origine, România și țara de destinație, America.

S-a reținut, astfel,

că pârâtele din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă, în

baza contractului sub formă simplificată, ca urmare a comenzilor emise de C.,

și au dobândit proprietate în temeiul acestor raporturi contractuale și prin

primirea conosamentelor de la comandantul navei sau prin poșta aeriană și că

acestea nu și-au îndeplinit obligația de plată a prețului, astfel că sunt întemeiate

pretențiile reclamantei pentru plata prețului mărfurilor din 7 nave.

Această reținere a

fost motivată de instanță și având în vedere concluziile expertizelor dispuse

în cauză, potrivit cărora, reclamanta a emis pentru fiecare navă 3 conosamente

originale și cum pârâta O.W. a primit și negociat un exemplar original, a

dobândit proprietatea mărfii, celelalte două originale fiind invalidate.

A fost înlăturată de

către instanță opinia expertului consilier V.B., în sensul că, pentru a se

transmite proprietatea mărfii către posesorul conosamentului este necesar să

existe și o convenție a părților în acest sens, pe motiv că conosamentele emise

conțin clauza „la ordin”, astfel că posesorul acestora este și proprietarul

mărfii.

Instanța a înlăturat

susținerile pârâtelor din grupul O.W. în sensul că a existat un lanț al

raporturilor contractuale, în care C. sau C. au vândut marfa către O.W.H. Germania

și aceasta a revândut-o către O.W.A., iar aceasta, la rândul său, către I.M.T.C.

America, reținând că pârâtele O.W. fac parte din același grup – grupul O.W. cu

aceleași interese, că nu s-a făcut dovada că sunt societăți distincte, astfel

că, proprietatea mărfii a fost dobândită de O.W.A., care a înstrăinat-o către

IMTC America, dar nu a plătit prețul.

În combaterea

susținerilor pârâtelor O.W., în sensul existenței unor raporturi contractuale

distincte între C,, C. ca vânzătoare și cumpărătoarea O.W.H. Germania, și

dintre O.W.H. și O.W.A., instanța a reținut lipsa unor documente de plată,

acreditive, etc. Privitor la compensările între creanțele C. și O.W., invocate

de pârâte s-a reținut că acestea nu pot fi luate în considerare.

Au fost înlăturate și

susținerile pârâtelor privind neplata mărfii, determinat de lipsuri calitative,

invocate de beneficiarii finali reținându-se că nu s-au depus dovezi în acest

sens. Că, înscrisul din 31 august 1982 prin care pârâtele O.W.A., O.W.H., C., C.

precum și beneficiara I.A. au încheiat o înțelegere prin care au căzut de acord

să-și regleze pretențiile materiale în legătură cu transporturile de oțel cu

defecte, nu este opozabil reclamantei, întrucât nu rezultă că deficiențele

calitative se referă și la marfa în cauză.

Instanța de fond a

înlăturat și susținerile potrivit cărora pârâtele din grupul O.W. ar fi avut

rolul de finanțator, reținând că acestea au fost, O.W. America, cumpărătorul

mărfii și că „I.M.C. a fost un intermediar” astfel cum se reține din declarația

martorului S.I. Că, niciodată nu s-a pus problema ca I.M.C. să cumpere tablă de

la reclamantă (cu privire specială la marfa din cele 9 nave în cauză).

Cu privire la rolul

de finanțator al pârâtelor O.W., așa cum rezultă din declarațiile martorilor

W.R., T.M., instanța reține că, chiar așa fiind, răspunderea pârâtelor se

întemeiază pe prevederile art. 998 C. civ., răspunderea pentru daunele cauzate

reclamantei, care, pe temeiul finanțării de către grupul O.W. „a fost convinsă

să intre în afaceri cu C.”.

În raport de primirea

conosamentelor în original și ca urmare a dobândirii proprietății mărfii, prima

instanță reține că pretențiile reclamantei sunt întemeiate față de pârâtele C.I.

pentru suma de 2.532.820 DOLARI S.U.A., contravaloarea a 7915 tone tablă din

vasul S.S.

Pentru diferența de

marfă din 8 vase, a cărei contravaloare, conform precizărilor reclamantei este

de 17.983.589 DOLARI S.U.A., răspunderea a fost stabilită pentru pârâtele din

grupul O.W. din care, pentru 4 nave, în solidar cu C. (navele M.I., K., J., D.)

pentru care s-au primit conosamentele în original.

Instanța a reținut ca

întemeiat și capătul de cerere privitor la plata dobânzilor legale de 6 % pe

an, aplicabile în temeiul Decretului nr. 311/1954, având în vedere că părțile

nu au convenit asupra dobânzilor de întârziere în plată. S-a apreciat că

dobânzile se datorează de la data introducerii acțiunii și până la data

abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998.

S-au reținut, ca

nefondate, pretențiile reclamantei pentru daune și acțiunea față de B.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel, reclamanta SC M. SA, precum și pârâtele O.W.A.G., O.W.H.

și O.W.A.

Reclamanta a criticat

sentința primei instanțe în ce privește neacordarea dobânzilor comerciale

pentru întârzierea plății prețului, în temeiul art. 43 C. com., începând cu

data exigibilității creanței și până la data plății. A criticat și reducerea

nejustificată a cheltuielilor de judecată.

Pârâtele au invocat

excepțiile:

necompetența

soluționării cauzei de către instanțele române;

lipsa calității

procesuale pasive a pârâtelor din grupul O.W.;

greșita obligare

solidară a pârâtelor la plata prețului.

S-a invocat și

greșita conexare a dosarului prin care reclamanta a solicitat obligarea

pârâtelor C.M.B. și B. la returnarea documentelor de credit documentar și

obligarea la daune.

Apelantele au invocat

greșita apreciere a probelor din dosar și schimbarea temeiului juridic al

cererii, din răspundere contractuală (așa cum a cerut reclamanta) în răspundere

delictuală.

Prin decizia nr. 1743

din 3 august 1999, Curtea de Apel București, secția comercială, a respins

apelurile (dosar nr. 2792/1996).

În pronunțarea

deciziei, instanța de apel a reținut în principal că:

excepția

necompetenței instanțelor române, invocată de pârâte, este nefondată, față de

locul plății, sediul apelantei reclamante, acreditivele documentare fiind

deschise prin D.B., pentru reclamantă, prin B.R.C.E. (B.)

nu a fost primită

nici excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantelor pârâte, O.W. S-a

reținut că, deși între reclamantă și apelante nu s-a încheiat un contract

clasic de navlosire, raporturile contractuale și răspunderea pentru plata

prețului, au fost dovedite prin existența conosamentului, care constituie

însuși contractul de vânzare dintre SC M. SA și O.W.A.

conosamentele „to

order” întocmite în cauză și acreditivele documentare prin intermediul D.B.,

fac dovada proprietății. Marfa transmisă prin aceste documente, uneori a fost

dirijată de importatorul O.W. unor terți, aceștia fiind ținuți a efectua plata

către însuși apelantele pârâte, proprietare ale mărfii, conform conosamentelor.

că, grupul O.W. a

acționat într-o schemă cu rea credință, gândită special pentru a-și realiza

interesul, afacere avantajoasă, prin crearea de confuzii.

Instanța de apel a

reținut că acțiunea reclamantei se întemeiază pe răspunderea contractuală a

pârâtelor pentru neplata prețului produselor de către cumpărător, iar nu pe

răspunderea delictuală reținută de instanța de fond.

În ce privește apelul

reclamantei respingerea acestuia a fost motivată prin lipsa unei clauze penale

în conosamente (contracte ale părților).

În faza procesuală a

judecății în apel, Curtea de Apel București, secția comercială, a pronunțat

două hotărâri de expedient și anume:

decizia civilă nr.

832 din 28 ianuarie 1999, prin care a luat act de învoiala părților și a

consfințit tranzacția încheiată între I.D. și I.I.I., în calitate de intimate

pârâte, pe de o parte și SC M. SA, în calitate de apelantă reclamantă, pe de

altă parte, în sensul că primele două s-au obligat să plătească reclamantei suma

de 3.325.000 DOLARI S.U.A.;

decizia civilă nr.

872 din 14 aprilie 1999, prin care instanța a luat act de învoiala părților și

a consfințit tranzacția încheiată între T.C.M.B., în calitate de intimată

pârâtă, pe de o parte, și SC M. SA, în calitate de reclamantă apelantă, pe de

altă parte, în sensul că prima s-a obligat să plătească reclamantei suma de

3.100.000 DOLARI S.U.A.

Împotriva deciziei

instanței de apel, au declarat recurs reclamanta SC M. SA și pârâtele O.W.H., O.W.A.I.

și T.S.A.G. (fostă O.W.F.A.G.).

Prin decizia nr. 6126

din 7 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială (dosar nr.

6853/2000), a admis recursurile declarate de cele trei pârâte și de reclamantă

și, casând decizia instanței de apel, a admis apelurile declarate de acestea

împotriva sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București,

secția comercială, pe care a schimbat-o în parte, dispunând:

Respingerea acțiunii

reclamantei față de pârâtele T.S.A.G., O.W.H. și O.W.A.I., pentru lipsa

calității procesuale pasive și a înlăturat obligarea acestora pentru plata în

solidar a despăgubirilor în sumă de 17.983.589 DOLARI S.U.A. cu dobânda legală,

cât și de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea

tribunalului.

A stabilit că dobânda

de 6 % pe an, pentru despăgubirile acordate față de celelalte pârâte curge de

la data introducerii acțiunii, până la plata integrală a acestora.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligată

reclamanta SC M. SA București la 2.658.824.571 lei, taxă judiciară în recurs

către pârâtele T.S.A.G., O.W.H. și O.W.A.I.

Prin aceeași decizie,

instanța a obligat pârâta, C. Franța la plata sumei de 340.992.423 lei, taxă

judiciară de timbru în recurs către reclamanta SC M. SA București.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de recurs a reținut lipsa raporturilor contractuale dintre

reclamantă și recurentele pârâte din grupul O.W. Că, fără temei instanța de

apel a reținut, în lipsa unui acord de voință distinct al părților, vânzător și

cumpărător, că prin primirea conosamentului de către O.W.A. s-a dobândit și

proprietatea asupra mărfii.

Conosamentul nu poate

fi considerat un contract de vânzare cumpărare, ci, face numai dovada

transferării posesiei mărfii transportate.

A fost considerată,

ca nefondată, și reținerea privind deschiderea acreditivelor de către O.W.A.,

în realitate acestea fiind deschise de firmele C. și C.

S-a mai reținut că,

fiind deschise acreditive irevocabile la D.B., plata mărfii trebuia pretinsă

acestei bănci.

Instanța a reținut ca

întemeiat recursul reclamantei, în sensul acordării dobânzilor de 6 %, pe an, în

temeiul art. 43 C. com., până la efectuarea integrală a plăților.

Împotriva deciziei

Curții Supreme de Justiție, secția comercială nr. 6126 din 7 decembrie 2000,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a

declarat la 7 iunie 2001 recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330

pct. 1 și 2 C. proc. civ., susținând că instanța de recurs și-a depășit

atribuțiile și, totodată, a pronunțat decizia atacată cu încălcarea esențială a

legii. Ulterior, în temeiul art. 330

4

C. proc. civ., procurorul

general a retras recursul în anulare.

Curtea Supremă de

Justiție, Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002

(dosar nr. 46/2001) a luat act de retragerea, în condițiile art. 330

4

teza

I C. proc. civ., a recursului în anulare, declarat de procurorul general.

A fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta intimată, SC M. SA București, de

continuare a judecății recursului în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

De asemenea, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea aceleiași părți, de continuarea judecății

recursului în anulare potrivit cu dispozițiile art. 330 pct. 1 C. proc. civ.

Împotriva acestei

ultime hotărâri, decizia Curții Supreme de Justiție nr. 50 din 8 aprilie 2002, completul

de 9 judecători, reclamanta SC M. SA București a formulat contestație în

anulare, invocând dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.

S-a susținut că la

termenul când s-a judecat recursul în anulare, intimata pârâtă C. SA, societate

comercială franceză, nu a fost reprezentată și nici nu a fost citată,

încălcându-se dreptul acesteia la apărare și dreptul la un proces echitabil, cu

respectarea principiului contradictorialității.

Curtea Supremă de

Justiție, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 148 din 9 decembrie 2002

(dosarul nr. 101/2002), a respins, ca nefondată, contestația în anulare

împotriva deciziei nr. 50 din 8 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, completul

de 9 judecători.

S-a reținut că,

introducerea unei contestații în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ. și anume „când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a

judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii” aparține

acelei părți care nu a fost regulat citată. Or, pârâta C. nu s-a plâns de

neîndeplinirea procedurii de citare.

În speță, viciul de

procedură s-a invocat de reclamanta SC M. SA, or, aceasta nu poate să

beneficieze de îndeplinirea greșită a actului procedural, întrucât ar

contraveni principiului potrivit căruia, o acțiune sau cale de atac, se poate

exercita numai de către partea interesată.

La data de 17 iunie

2002 împotriva deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curții Supreme de

Justiție, secția comercială, reclamanta SC M. SA a formulat contestație în

anulare în temeiul art. 317 și 318 C. proc. civ.

S-a reținut de către

contestatoare, în principal, nelegala citare a pârâtei SC C. din Franța.

În această fază, prin

Încheierea din 26 mai 2005, instanța a dispus introducerea în cauză a A.V.A.S.

București, urmare susținerilor intimatei pârâte B.C.R. SA că, potrivit art. 15

din O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă în drepturile și obligațiile B.C.R.

Prin decizia nr. 4092

din 4 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială (dosar

nr. 1686/2002), a admis contestația în anulare formulată de SC M. SA București

împotriva deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială, și a dispus anularea acesteia, fiind fixat termen pentru

soluționarea recursurilor la 23 septembrie 2005, cu citarea părților.

În pronunțarea

acestei hotărâri, s-a reținut că instanța de recurs a apreciat greșit că

procedura de citare a pârâtei SC C. a fost îndeplinită, întrucât pe citație nu

s-a înscris corect adresa „41 Avenue Montagne 75008 Paris”, astfel că, citația

s-a restituit cu mențiunea că „societatea nu se află la adresa respectivă”

(Franța, Montagne – fără nici o altă înscriere).

S-a mai reținut că,

în speță, Curtea îi recunoaște contestatoarei, SC M. SA, în mod excepțional,

faptul vătămării prin soluționarea cauzei cu lipsă de procedură a uneia din

pârâte, întrucât ar fi împiedicată în executarea silită a titlului față de C.

Franța.

Împotriva acestei

ultime hotărâri, decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția comercială, au fost formulate contestații în anulare de

către contestatoarele, O.W.H. Germania, O.W.A.I. SUA și T.S.A.G. Germania.

Prin decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nr. 4081 din 11 decembrie 2006

(dosar nr. 4836/2006), a fost admisă excepția inadmisibilității contestațiilor

în anulare, invocată de SC M. SA București, acestea fiind respinse ca

inadmisibile.

S-a reținut, în

pronunțarea acestei hotărâri, că potrivit art. 318 teza 1 C. proc. civ., pot fi

atacate cu contestație în anulare numai hotărârile instanțelor de recurs prin

care s-a soluționat recursul.

Or, hotărârea atacată

de contestatoare a fost dată tot într-o contestație în anulare, astfel că este

inadmisibilă.

Împotriva deciziei

nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

a formulat, la 6 aprilie 2006, cerere de revizuire, pârâta O.W.H. în temeiul

art. 322 pct. 1 și 2 C. proc. civ. (dosar nr. 5861/1/2006).

Cu cererea depusă în

ședința de judecată din 19 septembrie 2007, revizuenta în temeiul art. 246 C. proc.

civ., a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata cererii de revizuire.

Ca urmare, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin Încheierea nr. 2682 din

19 septembrie 2007 a luat act de renunțarea O.W.H. la judecarea cererii de

revizuire a deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială.

Înalta Curte, în faza

de rejudecare a recursurilor formulate împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august

1999 a Curții de Apel , secția comercială constată:

Prin rezoluția

Președintelui Secției Comerciale, a fost investit acest complet cu rejudecarea

recursurilor, urmare a Încheierii din camera de consiliu din 3 noiembrie 2006,

și a fost stabilit termen de soluționare la 22 mai 2007, cu citarea părților,

iar în ce privește pârâta C. Franța, s-a dispus citarea prin Ministerul

Justiției, la adresa 41 Avenue Montagne Paris, Franța.

La termenul de

judecată din 27 noiembrie 2007 pârâta T.S.A.G. (fostă O.W.A.G., la data formulării

acțiunii) a cerut să se ia act că, începând cu 21 mai 2007, a devenit T.B. cu

sediul în Dusseldorf.

La același termen din

27 noiembrie 2007, pârâta O.W.H. a invocat excepția lipsei calității procesuale

active, a SC M. SA, solicitând, pe acest temei, admiterea recursului, casarea

deciziei nr. 1743/1999 a Curții de Apel București, admiterea apelului,

schimbarea sentinței Tribunalului Municipiului București nr. 1607/1998 și

respingerea acțiunii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă.

În motivarea

excepției, oral și în scris, pârâta O.W.H. a susținut că:

reclamanta, SC M. SA

nu a dovedit că este titulara creanței pretinsă prin acțiune, deci nu-și

legitimează calitatea procesuală activă;

livrarea mărfurilor

la export în 1981 s-a făcut de producătorul, Combinatul Siderurgic Galați, iar

ICE M., la acea dată, a avut calitatea de comisionară potrivit Legii nr.

1/1971, Legii nr. 3/1979 și Legii nr. 12/1980, cu obligația încasării prețului

mărfurilor exportate și virarea sumelor la buget. Deci, creanța provenea din

comerțul exterior și nu a aparținut fostei I., ci, titular era statul român

prin Ministerul Finanțelor;

după 1989, urmare

Legii nr. 15/1990 și prin H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990, I.M. s-a

desființat și s-a constituit o nouă persoană juridică, SC M. SA. În patrimoniul

acesteia, la constituire în 1990 și nici ulterior, când s-a privatizat, prin

cumpărarea acțiunilor de la F.P.P. și F.P.S., nu s-a cuprins creanța în

litigiu, de peste 17 milioane DOLARI S.U.A. Capitalul social al SC M. SA a

însumat 51 milioane RON.

recuperarea

creanțelor externe din activitatea de comerț exterior, ulterior anului 1989, a

făcut obiectul mai multor reglementări, în principal Legea nr. 29/1994, în ale

cărei dispoziții se prevăd (art. 1) că Guvernul este autorizat să aprobe

negocierea în vederea recuperării creanțelor României și modalitatea de

încasare, iar, prin art. 3, s-a prevăzut că beneficiarul sumelor recuperate,

era numai bugetul public (Normele Metodologice privind recuperarea creanțelor României

provenite din activitatea de comerț exterior aprobate prin H.G. nr. 732/1994).

Legat de recuperarea creanțelor statului, recurenta a invocat și depus practică

judiciară, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, prin care s-au confirmat ca legale deciziile Curții de Conturi de

sancționare a fostelor întreprinderi de comerț exterior care nu au vărsat la

bugetul de stat, creanțele recuperate de la beneficiarii externi.

S-a mai susținut de

către recurentă, prin concluziile suplimentare din 2 iunie 2008 că:

potrivit

„prevederilor art. 21 teza I din Legea nr. 12/1980, I.M. a acționat în

contractul de comerț exterior de vânzare-cumpărare de tablă, în calitate de

comisionară și, ca atare, numai comisionul este creanța proprie a acesteia,

prețul extern urmând a fi cedat statului prin B.R.C.E. Dar, suma cuvenită cu

titlu de comision, nu face obiectul acestui dosar și, oricum, comisionul a

încetat la 19 decembrie 1990 data încetării I.M. și constituirii SC M. SA.

Pârâtele recurente O.W.A.I.

SUA și T.K.B., au susținut admiterea excepției lipsei calității procesuale

active a SC M. SA, solicitând admiterea recursurilor și pe fond respingerea

acțiunii. În subsidiar, au cerut casarea hotărârilor pronunțate în fond și

apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea calității

procesuale active a reclamantei.

Prin notele scrise

depuse la 2 iunie și 13 iunie 2008 recurenta-reclamantă SC M. SA a cerut

respingerea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât prin efectul

legii, H.G. nr. 1200/1990 devenind succesoarea I.M. a preluat activul și

pasivul acesteia, deci și creanța în litigiu, în totalitate și nu numai în

limitele comisionului.

Că, în temeiul legii,

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 12/1980, care prevedea obligația

întreprinderilor de comerț exterior de a plăti integral unităților producătoare

prețul mărfurilor exportate, a achitat către C.S. Galați, întreaga cantitate de

tablă groasă livrată la export în 1981. Efectuarea plății este confirmată de

expertul A.C. De asemenea, în suplimentul la raportul de expertiză (B.Șt., C.B.,

T.C.) se menționează că în contabilitatea SC M. SA s-a constatat la capitolul

conturi debitori externi litigioși, suma de 20.516.409 DOLARI S.U.A.

Că, creanța în

litigiu nu aparține statului român și nu sunt aplicabile prevederile H.G. nr.

447/1991 și Legii nr. 29/1994, privind recuperarea creanțelor externe, întrucât

statul român nu a preluat creanțele litigioase și acest fapt este confirmat de

Ministerul Economiei și Finanțelor – D.G.F.P. cu adresa nr. 200072 din 28

august 1991.

Reclamanta a mai

susținut că, creanța nu a fost preluată nici de A.V.A.S., urmare O.G. nr.

51/1998, întrucât aceasta derivă din împrumutul obținut de fosta I.M. de la B.

și că s-a stins prin confuziune, încă din anul 1995, după vânzarea acțiunilor

de către F.P.S.

S-a mai susținut de

către SC M. SA că, ridicarea excepției lipsei calității procesuale active, după

24 de ani de la nașterea litigiului, în recurs, constituie un abuz de drept și

o încălcare a principiului triplului grad de jurisdicție.

În ședința de

judecată din 17 noiembrie 2008, SC M. SA a depus în scris și a susținut oral,

excepția lipsei calității procesuale active a recurentei pârâte O.W.H., de a

invoca excepția lipsei calității procesuale active a SC M. SA.

S-a susținut, în

principal, că O.W.H. nu este îndreptățită să invoce excepția lipsei calității

procesuale active a SC M. SA, întrucât, conform susținerilor acesteia, creanța

în cauză aparține unui terț, statul român deci, nu justifică un drept legal și

nici un interes personal, legitim și actual.

Prin Încheierea de

ședință din 17 noiembrie 2008, Înalta Curte a respins excepția reclamantei,

reținând, în principal că pârâta este îndreptățită de a se folosi de acest

mijloc procesual, ce constituie un mijloc de apărare ce tinde la respingerea

acțiunii (pagina 4 din încheiere).

În ședința din 17

noiembrie 2008, pârâtele O.W.A.I. și T.S.B. au invocat excepția nulității

hotărârilor atacate pentru lipsa capacității procesuale de exercițiu a pârâtei C.

Franța, care a fost radiată din registrul comerțului, astfel că nu mai avea

capacitate procesuală, deci nu putea să fie parte în cauză.

Pârâta O.W.H. a cerut

admiterea excepției și respingerea acțiunii față de C. pentru lipsa capacității

procesuale.

Reclamanta a cerut

respingerea excepției, susținând că la data sesizării instanței, în 1983, C.

era persoană juridică cu toate atributele legale, că a fost dizolvată în 1988

și că până în 1993 a fost reprezentată prin avocat în instanță.

S-a mai susținut că,

nu se poate reține existența unei hotărâri de deschidere a procedurii

falimentului, privitor la C., în lipsa unei hotărâri de exequatur, în România

și că, pârâtele recurente nu au interesul să invoce această excepție.

Înalta Curte, în

rejudecarea recursurilor reclamantei SC M. SA și pârâtelor

O.W.H., O.W.A.I.

și T.S.B., declarate în termenul

legal împotriva deciziei Curții de Apel București, decizia civilă nr. 1743 din

3 august 1999 și având a se pronunța și asupra excepțiilor de ordine publică,

invocate în recursul pârâtelor și anume: excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei și excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa

capacității de exercițiu a pârâtei C., constată că:

Motivele de recurs

formulate distinct de fiecare din cele trei pârâte s-au întemeiat pe art. 304

pct. 3, 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ.

Aceste motive, pentru

ușurința tratării, se pot grupa în:

greșită a excepției necompetenței instanțelor române de către instanța de fond

și apel (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.)

Recurentele pârâte au

susținut că judecătoria Sectorului 1 București, prin încheierea din 17 iulie

1985 și Tribunalul București, secția comercială, prin încheierea din 16

februarie 1998, precum și Curtea de Apel București, secția comercială, prin

decizia atacată, au reținut greșit competența instanțelor române în

soluționarea cauzei, neținând seama de locul încheierii contractului și locul

plății. S-a ignorat faptul că societatea C. Elveția, cea care a emis comenzile,

acceptate de reclamantă, se afla în procedura falimentului, încă din 21

noiembrie 1983, înainte de sesizarea instanței, la 30 decembrie 1983, așa încât

trebuia introdus în cauză lichidatorul, numit potrivit legii elvețiene.

Că, locul încheierii

contractului nu era în București, pentru a atrage competența instanței române.

Conform art. 35 C. com., încheierea contractului a avut loc la data și locul la

care, comanda acceptată s-a întors în mâinile celui ce a lansat-o, adică la C.Z.

Elveția.

Greșit Tribunalul

București a reținut competența instanțelor române în raport de sediul pârâtei B.

București, întrucât această pârâtă nu a fost parte la data sesizării instanței,

30 decembrie 1983, moment în care s-a stabilit competența, alăturarea ei

intervenind ulterior, prin declinarea competenței de către Judecătoria Sector 3

București, instanță inițial sesizată.

S-a ignorat faptul că

nu au existat raporturi contractuale directe între reclamantă și pârâtele

recurente, astfel că, față de acestea, nu se putea reține competența

instanțelor române;

Instanțele române nu

erau competente nici în raport cu locul plății, întrucât obiectul litigiului

este obligația de plată a prețului. Instanța de apel a ignorat probele din

dosar potrivit cărora, pentru 5 nave acreditivele deschise erau domiciliate în

străinătate (Koln și Paris), iar pentru restul de 3 nave, pentru care plata

urma să se facă prin incasso documentar, Regulile Uniforme Referitoare la I.

(Broșura 322 a C.C.I.P.) prevăd că sediul plății este banca importatorului

(bancă colectoare) căreia i se trimit documentele vânzătoarei prin banca

expeditoare, în speță B.R.C.E.

procesuale pasive a pârâtelor recurente a fost motivată prin lipsa unui

contract de vânzare-cumpărare între reclamanta intimată M. și recurentele

pârâte O.W.A. sau O.W.H.

S-a susținut că

livrările s-au efectuat în temeiul contractului cadru intervenit între

reclamanta I.M. și firma americană I. prin Protocolul din 14 aprilie 1981 și

contractele între reclamantă și C. sub forma simplificată a comenzilor

confirmate;

Nu s-au emis facturi

pentru marfa livrată care să indice cumpărător pe vreuna din cele trei

recurente pârâte;

Pârâtele recurente O.W.H.,

O.W.A. au intervenit în lanțul raporturilor contractuale, cu rolul de a asigura

finanțarea importurilor, mecanism uzitat și anterior, pentru 14 livrări și

convenit cu I.;

Greșit s-a reținut că

O.W.A., prin primirea conosamentelor, a dobândit calitatea de cumpărător al

oțelului de la M., deoarece conosamentul, ca document de transport maritim,

transmite posesia asupra mărfurilor iar nu proprietatea, astfel că greșit

instanțele au reținut obligația de plată a prețului;

Ignorarea de către

instanțe a sentinței penale nr. 88/1983 a tribunalului București, secția I

penală, care a stabilit o altă situație de fapt, înlăturată nejustificat, deși

constituia autoritate de lucru judecat.

obligării solidare a pârâtelor la plata prețului către SC M. SA:

S-a reținut că

obligarea în solidar a pârâtelor din grupul O.W. nu-și are temei, art. 42 C.

com., prezumând solidaritatea numai între codebitori. Or, nu s-a probat că

pârâtele sunt codebitoare. Mai mult, s-a extins răspunderea O.W.A. pentru plata

prețului mărfii a căror conosamente au fost primite și asupra celorlalte

pârâte, fără temei;

Greșit instanțele, au

tratat pârâtele din grupul O.W. ca o entitate unică, răspunzătoare față de

reclamantă, în pofida probelor din dosar (statut, extras din Registru

Comerțului) din care rezultă personalitatea juridică distinctă a acestora.

Recurenta reclamantă

prin recursul formulat în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a

susținut că perioada avută în vedere de instanță la acordarea dobânzilor pentru

întârzierea plății este greșită, întrucât dobânzile curg din ziua când plata

prețului a devenit exigibilă și până la plata integrală a sumei datorate. A

invocat ca temei, art. 43 C. com. și 1088 C. civ.

Hotărârea atacată a

fost criticată și pentru greșita aplicare a art. 274 C. proc. civ și art. 30

din Legea nr. 51/1995 în ce privește obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor

de judecată numai pentru suma de 129193,50 DOLARI S.U.A., fără nici o

justificare, deși dovezile depuse erau pentru suma de 460.470,47 DOLARI S.U.A.

Înalta Curte, în

soluționarea recursurilor și a excepțiilor de ordine publică invocate în

această fază procesuală, având în vedere prevederile art. 137 C. proc. civ.,

reține:

calității procesuale active a reclamantei SC M. SA, invocată de pârâta SC O.W.

H. urmează să fie respinsă, pentru următoarele motive:

Calitatea procesuală

a unei părți se determină în concret în funcție de raportul juridic dedus

judecății.

Calitatea de parte

procesuală activă trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului

pretins și interesul îndreptățit pentru recunoașterea dreptului.

În cauză, se reține

că, la data formulării acțiunii, 30 decembrie 1983, reclamanta I.M., a avut

dreptul și interesul de a promova acțiunea și, aceste valențe, s-au păstrat pe

tot parcursul litigiului determinat de:

calitatea de parte

contractantă, vânzător, în contractul extern de vânzare încheiat în 1981;

calitatea de

comisionară, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii

exportate, C.S. Galați;

Legislația în vigoare

la data încheierii contractului extern (Legea nr. 3/1979) prevedea expres

încheierea de către Întreprinderile de comerț exterior a contractelor externe

de export în forma scrisă, cu clauze precise privind consimțământul, durata

contractului, prețul, răspunderea contractuală, etc. (art. 60 – art. 63 din Legea

nr. 3/1979).

Întreprinderile de

comerț exterior încheiau contractele cu partenerii externi în nume propriu, pe

seama unităților producătoare care le împuterniceau în temeiul contractelor de

comision (art. 72 și 73 din Legea nr. 3/1979). Rezultă că, în calitate de parte

în contractele externe, numai I. avea calitate procesuală activă în formularea

acțiunilor pentru nerespectarea obligațiilor asumate de partenerii externi.

Acționarea

partenerilor externi era obligatorie, conform reglementărilor legale,

concretizate și prin contractul de comision.

Cu privire la recuperarea

prețului de la partenerii externi, art. 65 din Legea nr. 7/1971 prevedea că,

unitățile de comerț exterior sunt obligate să asigure încasarea integrală și la

timp a mărfurilor exportate.

Această obligație, de

asigurarea încasării integrale a prețului mărfurilor exportate, o regăsim în

toate actele normative ce au reglementat activitatea de comerț exterior.

Astfel art. 36 din

Legea nr. 12/1980, prevedea obligația întreprinderilor de comerț exterior, de a

deconta prețul extern la cursul de revenire, mai puțin cota de comision.

Prin alin. (3) al

art. 36 se stabilea că „la exportul pe credit pe o perioadă mai mare de un an,

întreprinderile de comerț exterior decontează unităților producătoare

contravaloarea mărfurilor exportate la livrare. Până la încasarea valutei la

extern, întreprinderile de comerț exterior folosesc credite în lei acordate de

B.R.C.E.”.

În temeiul acestor

dispoziții legale producătorul intern, C.S. Galați, a primit prețul produselor

livrate în 1983, astfel încât, potrivit probelor din dosar, acesta a confirmat

că nu are creanțe din exportul de tablă din 1981 față de SC M.

Susținerea recurentei

în sensul că I. nu a fost titularul creanței înainte de 1989, ci statul român

și că această creanță, prețul produselor ce face obiectul cauzei, nu a fost

dobândită nici după transformarea în societate comercială cu capital de stat,

în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1200/1990 sau urmare privatizării în

2002, prin cumpărarea acțiunilor

F.P.S. și F.P.P.

,

nu poate fi reținută ca relevantă pentru stabilirea calității procesuale active

a reclamantei.

Nu formează obiectul

litigiului, modul de creditare la intern a prețului produselor exportate,

rambursarea creditelor sau stabilirea deținătorului creanței, (SC M. SA, S.R.,

banca creditoare) pentru plățile efectuate către C.S. Galați la intern.

Aceasta este o

problemă distinctă de obiectul litigiului, cu alte subiecte de drept și supusă

unor reglementări interne speciale.

Așa cum s-a reținut

mai sus, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul extern de vânzare

cumpărare, pe calitatea de vânzătoare, îndreptățită la plata prețului mărfii

livrate beneficiarilor externi.

Calitatea procesuală

a reclamantei s-a menținut pe tot parcursul procesului, iar reorganizările

intervenite nu au infirmat această legitimare procesuală.

Nu a intervenit, după

1990, o transmisiune legală sau convențională cu titlu particular al

drepturilor procesuale ale reclamantei către altă persoană juridică, care să fi

dobândit drepturile și obligațiile decurgând din contractul extern, pe care se

întemeiază raportul juridic litigios.

În raporturile cu

partenerii externi, numai reclamanta în calitate de vânzătoare are calitate

procesuală activă.

Susținerile

recurentei-pârâte în sensul că, creanța ar aparține statului român nu au relevanță

în raport cu contractul extern, cu drepturile și obligațiile corelative ale

părților, temei al acțiunii reclamantei. Pe de altă parte, susținerile

recurentei nu sunt confirmate de probe. Dimpotrivă, A.V.A.S. la 18 septembrie

2008 cu adresa nr. 25977 și la 14 noiembrie 2008 cu adresa nr. 31818,

precizează că nu a preluat din patrimoniul B. nici o creanță neperformantă

referitoare la SC M. SA sau legat de activitatea acesteia.

Pachetul de acțiuni

deținut de statul român la SC M. a fost vândut, conform contractului de

privatizare (nr. 452 din 19 august 1995), iar în documentația de privatizare se

menționează litigiul cu O.W.A.G. și O.W.A., având ca obiect achitarea

contravalorii unei cantități de 68.246 tone tablă livrată în 1981, iar la

privatizarea C.S. Galați, nu au fost identificate referiri la vreo creanță a

acestei societăți împotriva M. SA legat de exportul cantității de 68.246 tone

tablă.

În ce privește pârâta

B.C.R., în adresa nr. 15870 din 12 noiembrie 2008, nu se fac referiri la

creanță sau acordarea de credite de B..

Mai este de reținut

că, recuperarea creanțelor externe ale statului, privind exporturile realizate

înainte de 1990 formează obiectul unor reglementări speciale.

Prin H.G. nr.

289/1991, privind inițierea de acțiuni în vederea urgentării recuperării

creanțelor externe a fost autorizat Ministerul Comerțului și Turismului să

inițieze negocieri cu autoritățile țărilor debitoare, pentru stabilirea

modalităților concrete de recuperare a creanțelor.

Prin Legea nr.

29/1994 a fost autorizat Guvernul de a aproba negocieri în vederea recuperării

creanțelor României.

Este de reținut că,

urmare acestor reglementări, nu a fost dovedită încercarea de recuperare a

creanței, în speță, în altă modalitate decât acțiunea de față, formulată de

reclamantă în temeiul contractului extern de vânzare-cumpărare.

Este semnificativ în

acest sens, răspunsul Ministerului Economiei și Finanțelor – D.G.D.P. cu nr.

200072/1991, cu referire la H.G. nr. 447/1991 de preluare de către stat și de

către băncile comerciale a creditelor în lei acordate întreprinderilor de

comerț exterior pentru exporturile din anii anteriori, răspuns dat Ministerului

Industriei Metalurgice, în sensul că în toate cazurile în care firmele române

și străine sunt în litigiu, creditele nu vor fi preluate.

Privitor la exportul

în litigiu, nu s-a intervenit cu o cerere de substituire a reclamantei, astfel

că, aceasta și-a păstrat calitatea procesuală, dreptul de a acționa în

continuare pentru recuperarea prețului mărfii.

Respectarea

prevederilor Legii nr. 29/1994, care obligă fostele I. să verse la bugetul

statului sumele recuperate din exporturile anterioare anului 1989, verificarea

îndeplinirii acestor obligații, este o problemă ce excede cadrul litigiului,

fiind de competența altor organe (Curtea de Conturi).

Sunt lipsite de

relevanță, în raport cu obiectul cauzei și susținerile recurentei privind

inventarierea și reevaluarea patrimoniului fostei I. conform H.G. nr. 945/1990.

excepția nulității hotărârilor pronunțate în fond și apel pentru lipsa

capacității procesuale de exercițiu a pârâtei SC C. Franța se reține că:

Lipsa capacității

procesuale de exercițiu a persoanei juridice (care participă în procesul civil

prin reprezentant legal, avocat, jurisconsult), este o excepție de fond,

peremptorie, absolută, ce poate fi ridicată direct în recurs, nu numai de

partea ale cărei interese sunt ocrotite, dar și de oricare din părțile în

proces, astfel că sunt nefondate și de respins susținerile reclamantei, în

sensul că pârâtele recurente nu aveau interesul și calitatea ridicării

excepției în această fază procesuală.

Din probele

dosarului, în recurs se constată că, în adevăr, C., chiar dacă avea calitate

procesuală la data introducerii acțiunii, în 1983 ulterior, în 1998, și-a

pierdut capacitatea de exercițiu și deci calitatea procesuală.

Toate stăruințele

instanței și ale părților pentru îndeplinirea procedurii de citare cu C. au

rămas fără rezultat, pentru că aceasta nu mai exista ca persoană juridică.

Astfel, pentru

termenul din 22 mai 2007, pârâta C. a fost citată prin Ministerul Justiției la

adresa Paris, 41 Avenue Montagne 75008 Franța.

Autoritățile franceze,

Ministerul Justiției, cu nr. 63650/2007 a restituit citația cu mențiunea că

societatea SC C. Franța nu este cunoscută la adresa indicată.

Instanța a obligat

reclamanta SC M. SA să obțină relații de la Camera de Comerț a Franței privind

situația juridică a acesteia. S-a acordat termen la 27 noiembrie 2007.

Conform încheierii de

ședință din 27 noiembrie 2007, Înalta Curte a constatat lipsa procedurii cu C.

Franța și a obligat reclamanta să comunice denumirea, sediul social al acesteia

pentru îndeplinirea procedurii de citare. Cu adresa nr. 762 din 3 decembrie

2007 (fila 911 vol. III) reclamanta a precizat că ultimele date de identificare

cunoscute sunt: SC C. SA Franța – 41 Avenue Montagne, 75008, Paris, de fapt

adresa indicată pe tot parcursul procesului.

Urmare citării

conform Regulamentului CE nr. 1348/2000 autoritățile franceze, cu adresa de

răspuns din 8 februarie 2008, la pct. 15.2 a menționat: Destinatarul nu poate

fi găsit – societate inexistentă în registrul comerțului (fila 937 – 938 vol.

III, dosar recurs).

Dovada încetării

capacității procesuale este extrasul din Registrul Comerțului al Societăților

emis de Grefa