ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3681/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 30 decembrie 1983, la Judecătoria Sector 1 București, reclamanta Întreprinderea de C.E.M.B. (în prezent SC M. SA București), a chemat în judecată pârâtele: O.W.A.I., cu sediul în SUA, O.W.A.G.K., cu sediul în Germania, O.W., cu sediul în Germania, C., cu sediul în Elveția, C. SA, cu sediul în Franța, C.I., cu sediul în SUA, C.S., cu sediul în SUA și a solicitat obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 22.206.040,91 DOLARI S.U.A., reprezentând contravaloarea cantității de 68.246 tone tablă groasă, livrată și neachitată, cu 15.380.000 DOLARI S.U.A. dobânzi și cheltuieli de judecată.

Prin cererea ulterioară din 15 februarie 1985, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat: obligarea solidară a pârâtelor C.A.G., O.W., O.W.A.I. la plata sumei de 9.489.427 DOLARI S.U.A. și a dobânzilor aferente calculate de la data scadenței plății; obligarea solidară a pârâtelor C.A.G., C. SA, O.W.A.I., O.W.A.G. și O.W.G. la plata sumei de 10.148.597 DOLARI S.U.A. și a dobânzilor aferente; obligarea solidară a pârâtelor C.A.G., C.I.D. și C.I.C.A.I.A. la plata sumei de 2.532.820 DOLARI S.U.A. și a dobânzilor aferente. La data de 14 aprilie 1988, reclamanta a chemat în judecată, la Judecătoria Sector 3 București, pârâtele: B.R.C.E. (B.) și T.C.M.B. din SUA, solicitând obligarea acestora la restituirea documentației originale aferentă încărcăturii de 16.774 tone tablă groasă, în valoare de 5.517.289 DOLARI S.U.A.

și plata de daune de 1.200.000 DOLARI S.U.A., iar în caz de nerestituire a documentației să fie obligate la plata celor două sume. Prin sentința civilă nr. 874 din 25 ianuarie 1994, Judecătoria Sector 3 București, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului București. Prin sentința nr. 9489 din 23 septembrie 1993, Judecătoria Sector 1 București a declinat competența soluționării litigiului, în temeiul acelorași dispoziții procedurale, în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Cele două dosare venite prin declinare de la Judecătoria Sector 1 București și Judecătoria Sector 3 București au fost conexate, devenind dosarul Tribunalului Municipiului București, secția comercială nr. 1721/1993.

La 7 februarie 1997, reclamanta a făcut mai multe precizări asupra părților și obiectului cererii, și anume: – schimbarea denumirii reclamantei, în SC M. SA București, urmare H.G. nr. 1200/1990 – schimbarea denumirii și adreselor pârâtelor: denumirea pârâtei C.I.C.I.A. s-a schimbat în I.I.I. SUA; denumirea pârâtei C.I.D.G. s-a schimbat în I.D.G. – D.G.; denumirea pârâtei O.W.A.G. s-a schimbat în O.W.G., parte a grupului T.A.G. – cu sediul în Dusseldorf; denumirea pârâtei O.W.G. s-a schimbat în O.W.H., cu sediul în Dusseldorf Germania. – Micșorarea câtimii obiectului cererii în sensul: obligării solidare a pârâtelor I.I.I., I.D., C.A.G. – Elveția și C. SA Franța, la plata sumei de 2.532.820 DOLARI S.U.A., cu titlu de despăgubiri, cu dobânzi și cheltuieli de judecată; obligării în solidar a pârâtelor O.W.G., O.W.H., O.W.A.I.

și C.A.G. la plata sumei de 7.834.992 DOLARI S.U.A. despăgubiri, cu dobânzi și cheltuieli de judecată; obligării în solidar a pârâtelor O.W.G., O.W.H., O.W.A.I., C.A.G. și C. SA, la plata sumei de 10.148.597 DOLARI S.U.A. cu titlu de despăgubiri, precum și la dobânzi cu cheltuieli de judecată; obligării solidare a pârâtelor C.M.B. și B.R.C.E. (B.) la plata sumei de 5.517.288,60 DOLARI S.U.A., despăgubiri și a sumei de 1.200.000 DOLARI S.U.A. cu titlu de daune, cu dobânzi și cheltuieli de judecată. Prin acțiunea introductivă și prin completările din 15 februarie 1985 reclamanta și-a motivat cererea prin livrarea în 1981 a cantității totale de 68246 tone tablă groasă, în valoare de 22206040,91 USA dolari, cu 9 transporturi, via mare, urmare comenzilor emise de pârâta C.A.G.

Elveția, comenzi care au fost acceptate de I.M. Facturile pentru plata mărfii s-au emis pe numele C.A.G. Marfa nu a ajuns nici un moment în proprietatea C.A.G., ci în proprietatea pârâtei O.W.G. și O.W.A.I., și a fost vândută de către acestea lui I.M.T.C. SUA în cazul a 8 nave (K., M., F., A.P., D., A., K., J.), iar marfa din nava S.S. (2.532.820 DOLARI S.U.A.) a fost preluată de C.D. în consens cu C.I. SUA, fără să fie achitată. Conform obligațiilor asumate, în tranzacțiile de credit documentar, I.M., a emis la livrare, pentru fiecare transport, trei conosamente originale cu clauza „to order”, titluri reprezentative ale mărfii (titluri de proprietate) transmise către: 1 – bancă (D.B., B.L.O.C.

– Paris, B.T.D. sau banca emitentă); 2 – un original la: (O.W.G., C., C.I.A. SUA); 3 – comandantului navei Reclamanta și-a întemeiat cererea pe răspunderea contractuală, derivată din raportul juridic de comerț exterior de vânzare-cumpărare, întemeiată pe dispozițiile art. 969 și urm. C. civ., art. 1073, 1062 C. civ. și art. 42 și 60 C. com. La termenul de soluționare din 17 noiembrie 1997 și prin adresa scrisă (dosar 1721/1993) reclamanta a renunțat la judecată față de pârâta C.A.G. Elveția, cerere motivată pe faptul radierii acesteia din Registrul Comerțului Cantonului Z. – E. și pierderii calității procesuale. Prin încheierea din 23 februarie 1998 Tribunalul București, secția comercială, a respins excepția necompetenței materiale a instanțelor din România în soluționarea cauzei, excepție ridicată de pârâtele O.W.

În soluționarea în fond a cauzei Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 1607 din 16 aprilie 1998, a respins excepțiile invocate de pârâte privind prescripția dreptului la acțiune și pe aceea a autorității de lucru judecat. A fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC M. SA, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtelor din grupul O.W. și anume 1) O.W.G., parte a grupului T.A.G., 2) O.W.H., parte a grupului T.H.A.G. și T.A.G.D.G. și 3) O.W.A.I. – H.T. - SUA și obligate aceste pârâte la plata sumei de 17.983.598 US dolari, cu titlu de contravaloare marfă, din care în solidar cu pârâta C., suma de 10.148.597 dolari, cu dobânda legală de 6 % pe an de la data introducerii acțiunii S.U.A., 30 decembrie 1983 până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998. Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta C.M.B.

la restituirea documentelor originale privind încărcăturile de pe vasele A. și K. sau la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii acestor încărcături pentru nava A. a sumei de 2.606.570 DOLARI S.U.A., în solidar cu pârâtele din grupul O.W. și C., suma făcând parte din totalul de 17.983.589 DOLARI S.U.A., cu dobânda legală de 6 % pe an de la data introducerii acțiunii 14 aprilie 1988, până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998. Instanța a obligat pârâtele din grupul I. la 2.532.820 DOLARI S.U.A., contravaloare marfă, cu dobânda de 6 % pe an, de la data introducerii acțiunii, 30 decembrie 1983, până la data de 8 ianuarie 1998, data abrogării Decretului nr. 311/1954 și la 18.195,46 DOLARI S.U.A., cheltuieli de judecată.

Prin aceeași hotărâre a fost respins capătul de cerere privind daunele față de pârâta C.M.B. ca nefondat. Instanța a respins acțiunea față de B.R.C.E. ca nefondată. A luat act de renunțarea reclamantei la judecată față de pârâta C. cu sediul în Elveția. S-a admis cererea accesorie formulată de reclamantă. S-a încuviințat execuția vremelnică a hotărârii. În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a avut în vedere probele administrate în cauză: interogatorii, declarații de martori ale persoanelor fizice ce au făcut parte din conducerea I.M. și ale societăților pârâte, lucrători operativi implicați în realizarea livrărilor de tablă în SUA. Parte din declarațiile de martori s-au realizat în comisie rogatorie în SUA – Carolina de Nord.

S-au efectuat expertize tehnice și contabile: expertiza A.C., expertiza efectuată de colectivul B.Șt., C.B. și T.C. La cererea pârâtelor și-au exprimat opinia privind livrările în litigiu: expert consilier parte V.B. expertiza extrajudiciară depusă de pârâtele din grupul O.W. punctele de vedere exprimate de expertul W.M. din Zurich – Elveția; profesorul D.S. de la Facultatea de Drept și Științe Politice din Strasbourg S-a depus proba dispusă în dosarul penal și anume, raportul de expertiză efectuat de expert P.G. din dispoziția Procuraturii Generale, în dosarul penal în care au fost inculpați salariați ai I.M., urmare a sesizării Curții Superioare de Control Financiar, determinat de neîncasarea sumei de 22.170.683 DOLARI S.U.A., contravaloarea a 68.246 tone tablă livrată în USA, produsă de C.I.S.

Galați. A fost depusă sentința penală nr. 88 din 5 august 1983 a Tribunalului București, secția a I penală, privind condamnarea a zece inculpați foști salariați ai I.M., cu pedepse privative de libertate și daune (navlu, dobânzi etc.) altele decât pretențiile din prezenta cauză, de 22.170.683 DOLARI S.U.A. Prin sentința nr. 1607 din 16 aprilie 1998, instanța a reținut privitor la excepțiile invocate de pârâte și anume: prescrierea dreptului la acțiune și autoritatea lucrului judecat, că acțiunea nu este prescrisă, întrucât cererea reclamantei față de T.C.M.B. și B.R.C.E. privește, în principal, obligarea la restituirea documentelor bancare, obligație neîndeplinită la data introducerii acțiunii.

În ce privește autoritatea lucrului judecat, s-a reținut că, fără temei, s-a invocat sentința penală, întrucât în acel dosar instanța nu s-a pronunțat asupra pretențiilor în litigiu, contravaloarea tablei pretinsă de I.M. (22.170.683 DOLARI S.U.A.) ci cu privire la alte daune. Privitor la fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea are ca obiect prețul cantității de 68.246 tone tablă groasă livrată de I.M. București pârâtelor din grupul O.W. și I. Că, marfa a fost încărcată în 9 nave, în urma comenzilor emise de pârâta, C., vizate de pârâtele O.W., acceptate de reclamantă, deci raporturi contractuale în formă prescurtată, cu respectarea dispozițiilor codului comercial, art. 35 și urm. S-a mai reținut că livrarea a fost convenită prin Protocolul din 14 aprilie 1981, încheiat între I.M.C.

America pe de o parte și I.M., C.I.S. Galați și I.N.F. Galați, pe de altă parte, protocol care a prevăzut prețuri inferioare prețurilor minime impuse la import în SUA. Că, 7 din cele 9 nave livrate cu tablă au fost primite de O.W.A., care a intrat în posesia conosamentelor primite de la comandant și că aceasta a dobândit proprietatea mărfurilor, marfă pe care a negociat-o și a vândut-o mai departe, așa cum era încărcată în nave, vânzare care s-a făcut către I.M.T.C. America filială a I.M.C. America, în urma comenzilor de cumpărare făcute de aceasta, comenzi care conțin elemente privind: produsul, prețul, cantitatea, valoarea mărfii. Că, O.W.A. în calitate de vânzătoare a emis facturi către I.M.T.C., în care se indică țara de origine, România și țara de destinație, America.

S-a reținut, astfel, că pârâtele din grupul O.W. au cumpărat marfa din România de la reclamantă, în baza contractului sub formă simplificată, ca urmare a comenzilor emise de C., și au dobândit proprietate în temeiul acestor raporturi contractuale și prin primirea conosamentelor de la comandantul navei sau prin poșta aeriană și că acestea nu și-au îndeplinit obligația de plată a prețului, astfel că sunt întemeiate pretențiile reclamantei pentru plata prețului mărfurilor din 7 nave. Această reținere a fost motivată de instanță și având în vedere concluziile expertizelor dispuse în cauză, potrivit cărora, reclamanta a emis pentru fiecare navă 3 conosamente originale și cum pârâta O.W. a primit și negociat un exemplar original, a dobândit proprietatea mărfii, celelalte două originale fiind invalidate.

A fost înlăturată de către instanță opinia expertului consilier V.B., în sensul că, pentru a se transmite proprietatea mărfii către posesorul conosamentului este necesar să existe și o convenție a părților în acest sens, pe motiv că conosamentele emise conțin clauza „la ordin”, astfel că posesorul acestora este și proprietarul mărfii. Instanța a înlăturat susținerile pârâtelor din grupul O.W. în sensul că a existat un lanț al raporturilor contractuale, în care C. sau C. au vândut marfa către O.W.H. Germania și aceasta a revândut-o către O.W.A., iar aceasta, la rândul său, către I.M.T.C. America, reținând că pârâtele O.W. fac parte din același grup – grupul O.W. cu aceleași interese, că nu s-a făcut dovada că sunt societăți distincte, astfel că, proprietatea mărfii a fost dobândită de O.W.A., care a înstrăinat-o către IMTC America, dar nu a plătit prețul.

În combaterea susținerilor pârâtelor O.W., în sensul existenței unor raporturi contractuale distincte între C,, C. ca vânzătoare și cumpărătoarea O.W.H. Germania, și dintre O.W.H. și O.W.A., instanța a reținut lipsa unor documente de plată, acreditive, etc. Privitor la compensările între creanțele C. și O.W., invocate de pârâte s-a reținut că acestea nu pot fi luate în considerare. Au fost înlăturate și susținerile pârâtelor privind neplata mărfii, determinat de lipsuri calitative, invocate de beneficiarii finali reținându-se că nu s-au depus dovezi în acest sens. Că, înscrisul din 31 august 1982 prin care pârâtele O.W.A., O.W.H., C., C. precum și beneficiara I.A. au încheiat o înțelegere prin care au căzut de acord să-și regleze pretențiile materiale în legătură cu transporturile de oțel cu defecte, nu este opozabil reclamantei, întrucât nu rezultă că deficiențele calitative se referă și la marfa în cauză.

Instanța de fond a înlăturat și susținerile potrivit cărora pârâtele din grupul O.W. ar fi avut rolul de finanțator, reținând că acestea au fost, O.W. America, cumpărătorul mărfii și că „I.M.C. a fost un intermediar” astfel cum se reține din declarația martorului S.I. Că, niciodată nu s-a pus problema ca I.M.C. să cumpere tablă de la reclamantă (cu privire specială la marfa din cele 9 nave în cauză). Cu privire la rolul de finanțator al pârâtelor O.W., așa cum rezultă din declarațiile martorilor W.R., T.M., instanța reține că, chiar așa fiind, răspunderea pârâtelor se întemeiază pe prevederile art. 998 C. civ., răspunderea pentru daunele cauzate reclamantei, care, pe temeiul finanțării de către grupul O.W.

„a fost convinsă să intre în afaceri cu C.”. În raport de primirea conosamentelor în original și ca urmare a dobândirii proprietății mărfii, prima instanță reține că pretențiile reclamantei sunt întemeiate față de pârâtele C.I. pentru suma de 2.532.820 DOLARI S.U.A., contravaloarea a 7915 tone tablă din vasul S.S. Pentru diferența de marfă din 8 vase, a cărei contravaloare, conform precizărilor reclamantei este de 17.983.589 DOLARI S.U.A., răspunderea a fost stabilită pentru pârâtele din grupul O.W. din care, pentru 4 nave, în solidar cu C. (navele M.I., K., J., D.) pentru care s-au primit conosamentele în original. Instanța a reținut ca întemeiat și capătul de cerere privitor la plata dobânzilor legale de 6 % pe an, aplicabile în temeiul Decretului nr. 311/1954, având în vedere că părțile nu au convenit asupra dobânzilor de întârziere în plată.

S-a apreciat că dobânzile se datorează de la data introducerii acțiunii și până la data abrogării Decretului nr. 311/1954, adică 8 ianuarie 1998. S-au reținut, ca nefondate, pretențiile reclamantei pentru daune și acțiunea față de B. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, reclamanta SC M. SA, precum și pârâtele O.W.A.G., O.W.H. și O.W.A. Reclamanta a criticat sentința primei instanțe în ce privește neacordarea dobânzilor comerciale pentru întârzierea plății prețului, în temeiul art. 43 C. com., începând cu data exigibilității creanței și până la data plății. A criticat și reducerea nejustificată a cheltuielilor de judecată. Pârâtele au invocat excepțiile: necompetența soluționării cauzei de către instanțele române; lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor din grupul O.W.; greșita obligare solidară a pârâtelor la plata prețului.

S-a invocat și greșita conexare a dosarului prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor C.M.B. și B. la returnarea documentelor de credit documentar și obligarea la daune. Apelantele au invocat greșita apreciere a probelor din dosar și schimbarea temeiului juridic al cererii, din răspundere contractuală (așa cum a cerut reclamanta) în răspundere delictuală. Prin decizia nr. 1743 din 3 august 1999, Curtea de Apel București, secția comercială, a respins apelurile (dosar nr. 2792/1996). În pronunțarea deciziei, instanța de apel a reținut în principal că: excepția necompetenței instanțelor române, invocată de pârâte, este nefondată, față de locul plății, sediul apelantei reclamante, acreditivele documentare fiind deschise prin D.B., pentru reclamantă, prin B.R.C.E.

(B.) nu a fost primită nici excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantelor pârâte, O.W. S-a reținut că, deși între reclamantă și apelante nu s-a încheiat un contract clasic de navlosire, raporturile contractuale și răspunderea pentru plata prețului, au fost dovedite prin existența conosamentului, care constituie însuși contractul de vânzare dintre SC M. SA și O.W.A. conosamentele „to order” întocmite în cauză și acreditivele documentare prin intermediul D.B., fac dovada proprietății. Marfa transmisă prin aceste documente, uneori a fost dirijată de importatorul O.W. unor terți, aceștia fiind ținuți a efectua plata către însuși apelantele pârâte, proprietare ale mărfii, conform conosamentelor.

că, grupul O.W. a acționat într-o schemă cu rea credință, gândită special pentru a-și realiza interesul, afacere avantajoasă, prin crearea de confuzii. Instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei se întemeiază pe răspunderea contractuală a pârâtelor pentru neplata prețului produselor de către cumpărător, iar nu pe răspunderea delictuală reținută de instanța de fond. În ce privește apelul reclamantei respingerea acestuia a fost motivată prin lipsa unei clauze penale în conosamente (contracte ale părților). În faza procesuală a judecății în apel, Curtea de Apel București, secția comercială, a pronunțat două hotărâri de expedient și anume: decizia civilă nr. 832 din 28 ianuarie 1999, prin care a luat act de învoiala părților și a consfințit tranzacția încheiată între I.D.

și I.I.I., în calitate de intimate pârâte, pe de o parte și SC M. SA, în calitate de apelantă reclamantă, pe de altă parte, în sensul că primele două s-au obligat să plătească reclamantei suma de 3.325.000 DOLARI S.U.A.; decizia civilă nr. 872 din 14 aprilie 1999, prin care instanța a luat act de învoiala părților și a consfințit tranzacția încheiată între T.C.M.B., în calitate de intimată pârâtă, pe de o parte, și SC M. SA, în calitate de reclamantă apelantă, pe de altă parte, în sensul că prima s-a obligat să plătească reclamantei suma de 3.100.000 DOLARI S.U.A. Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs reclamanta SC M. SA și pârâtele O.W.H., O.W.A.I. și T.S.A.G. (fostă O.W.F.A.G.).

Prin decizia nr. 6126 din 7 decembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială (dosar nr. 6853/2000), a admis recursurile declarate de cele trei pârâte și de reclamantă și, casând decizia instanței de apel, a admis apelurile declarate de acestea împotriva sentinței civile nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, pe care a schimbat-o în parte, dispunând: Respingerea acțiunii reclamantei față de pârâtele T.S.A.G., O.W.H. și O.W.A.I., pentru lipsa calității procesuale pasive și a înlăturat obligarea acestora pentru plata în solidar a despăgubirilor în sumă de 17.983.589 DOLARI S.U.A. cu dobânda legală, cât și de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărârea tribunalului.

A stabilit că dobânda de 6 % pe an, pentru despăgubirile acordate față de celelalte pârâte curge de la data introducerii acțiunii, până la plata integrală a acestora. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligată reclamanta SC M. SA București la 2.658.824.571 lei, taxă judiciară în recurs către pârâtele T.S.A.G., O.W.H. și O.W.A.I. Prin aceeași decizie, instanța a obligat pârâta, C. Franța la plata sumei de 340.992.423 lei, taxă judiciară de timbru în recurs către reclamanta SC M. SA București. În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut lipsa raporturilor contractuale dintre reclamantă și recurentele pârâte din grupul O.W. Că, fără temei instanța de apel a reținut, în lipsa unui acord de voință distinct al părților, vânzător și cumpărător, că prin primirea conosamentului de către O.W.A.

s-a dobândit și proprietatea asupra mărfii. Conosamentul nu poate fi considerat un contract de vânzare cumpărare, ci, face numai dovada transferării posesiei mărfii transportate. A fost considerată, ca nefondată, și reținerea privind deschiderea acreditivelor de către O.W.A., în realitate acestea fiind deschise de firmele C. și C. S-a mai reținut că, fiind deschise acreditive irevocabile la D.B., plata mărfii trebuia pretinsă acestei bănci. Instanța a reținut ca întemeiat recursul reclamantei, în sensul acordării dobânzilor de 6 %, pe an, în temeiul art. 43 C. com., până la efectuarea integrală a plăților. Împotriva deciziei Curții Supreme de Justiție, secția comercială nr. 6126 din 7 decembrie 2000, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat la 7 iunie 2001 recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 1 și 2 C. proc.

civ., susținând că instanța de recurs și-a depășit atribuțiile și, totodată, a pronunțat decizia atacată cu încălcarea esențială a legii. Ulterior, în temeiul art. 330 4 C. proc. civ., procurorul general a retras recursul în anulare. Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 50 din 8 aprilie 2002 (dosar nr. 46/2001) a luat act de retragerea, în condițiile art. 330 4 teza I C. proc. civ., a recursului în anulare, declarat de procurorul general. A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanta intimată, SC M. SA București, de continuare a judecății recursului în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea aceleiași părți, de continuarea judecății recursului în anulare potrivit cu dispozițiile art. 330 pct. 1 C. proc.

civ. Împotriva acestei ultime hotărâri, decizia Curții Supreme de Justiție nr. 50 din 8 aprilie 2002, completul de 9 judecători, reclamanta SC M. SA București a formulat contestație în anulare, invocând dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ. S-a susținut că la termenul când s-a judecat recursul în anulare, intimata pârâtă C. SA, societate comercială franceză, nu a fost reprezentată și nici nu a fost citată, încălcându-se dreptul acesteia la apărare și dreptul la un proces echitabil, cu respectarea principiului contradictorialității. Curtea Supremă de Justiție, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 148 din 9 decembrie 2002 (dosarul nr. 101/2002), a respins, ca nefondată, contestația în anulare împotriva deciziei nr. 50 din 8 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, completul de 9 judecători.

S-a reținut că, introducerea unei contestații în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și anume „când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii” aparține acelei părți care nu a fost regulat citată. Or, pârâta C. nu s-a plâns de neîndeplinirea procedurii de citare. În speță, viciul de procedură s-a invocat de reclamanta SC M. SA, or, aceasta nu poate să beneficieze de îndeplinirea greșită a actului procedural, întrucât ar contraveni principiului potrivit căruia, o acțiune sau cale de atac, se poate exercita numai de către partea interesată. La data de 17 iunie 2002 împotriva deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, reclamanta SC M. SA a formulat contestație în anulare în temeiul art. 317 și 318 C. proc.

civ. S-a reținut de către contestatoare, în principal, nelegala citare a pârâtei SC C. din Franța. În această fază, prin Încheierea din 26 mai 2005, instanța a dispus introducerea în cauză a A.V.A.S. București, urmare susținerilor intimatei pârâte B.C.R. SA că, potrivit art. 15 din O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă în drepturile și obligațiile B.C.R. Prin decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială (dosar nr. 1686/2002), a admis contestația în anulare formulată de SC M. SA București împotriva deciziei nr. 6126 din 7 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, și a dispus anularea acesteia, fiind fixat termen pentru soluționarea recursurilor la 23 septembrie 2005, cu citarea părților.

În pronunțarea acestei hotărâri, s-a reținut că instanța de recurs a apreciat greșit că procedura de citare a pârâtei SC C. a fost îndeplinită, întrucât pe citație nu s-a înscris corect adresa „41 Avenue Montagne 75008 Paris”, astfel că, citația s-a restituit cu mențiunea că „societatea nu se află la adresa respectivă” (Franța, Montagne – fără nici o altă înscriere). S-a mai reținut că, în speță, Curtea îi recunoaște contestatoarei, SC M. SA, în mod excepțional, faptul vătămării prin soluționarea cauzei cu lipsă de procedură a uneia din pârâte, întrucât ar fi împiedicată în executarea silită a titlului față de C. Franța. Împotriva acestei ultime hotărâri, decizia nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, au fost formulate contestații în anulare de către contestatoarele, O.W.H.

Germania, O.W.A.I. SUA și T.S.A.G. Germania. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nr. 4081 din 11 decembrie 2006 (dosar nr. 4836/2006), a fost admisă excepția inadmisibilității contestațiilor în anulare, invocată de SC M. SA București, acestea fiind respinse ca inadmisibile. S-a reținut, în pronunțarea acestei hotărâri, că potrivit art. 318 teza 1 C. proc. civ., pot fi atacate cu contestație în anulare numai hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a soluționat recursul. Or, hotărârea atacată de contestatoare a fost dată tot într-o contestație în anulare, astfel că este inadmisibilă. Împotriva deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a formulat, la 6 aprilie 2006, cerere de revizuire, pârâta O.W.H.

în temeiul art. 322 pct. 1 și 2 C. proc. civ. (dosar nr. 5861/1/2006). Cu cererea depusă în ședința de judecată din 19 septembrie 2007, revizuenta în temeiul art. 246 C. proc. civ., a solicitat să se ia act de renunțarea la judecata cererii de revizuire. Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin Încheierea nr. 2682 din 19 septembrie 2007 a luat act de renunțarea O.W.H. la judecarea cererii de revizuire a deciziei nr. 4092 din 4 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Înalta Curte, în faza de rejudecare a recursurilor formulate împotriva deciziei nr. 1743 din 3 august 1999 a Curții de Apel , secția comercială constată: Prin rezoluția Președintelui Secției Comerciale, a fost investit acest complet cu rejudecarea recursurilor, urmare a Încheierii din camera de consiliu din 3 noiembrie 2006, și a fost stabilit termen de soluționare la 22 mai 2007, cu citarea părților, iar în ce privește pârâta C. Franța, s-a dispus citarea prin Ministerul Justiției, la adresa 41 Avenue Montagne Paris, Franța. La termenul de judecată din 27 noiembrie 2007 pârâta T.S.A.G. (fostă O.W.A.G., la data formulării acțiunii) a cerut să se ia act că, începând cu 21 mai 2007, a devenit T.B.

cu sediul în Dusseldorf. La același termen din 27 noiembrie 2007, pârâta O.W.H. a invocat excepția lipsei calității procesuale active, a SC M. SA, solicitând, pe acest temei, admiterea recursului, casarea deciziei nr. 1743/1999 a Curții de Apel București, admiterea apelului, schimbarea sentinței Tribunalului Municipiului București nr. 1607/1998 și respingerea acțiunii, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În motivarea excepției, oral și în scris, pârâta O.W.H. a susținut că: reclamanta, SC M. SA nu a dovedit că este titulara creanței pretinsă prin acțiune, deci nu-și legitimează calitatea procesuală activă; livrarea mărfurilor la export în 1981 s-a făcut de producătorul, Combinatul Siderurgic Galați, iar ICE M., la acea dată, a avut calitatea de comisionară potrivit Legii nr. 1/1971, Legii nr. 3/1979 și Legii nr. 12/1980, cu obligația încasării prețului mărfurilor exportate și virarea sumelor la buget.

Deci, creanța provenea din comerțul exterior și nu a aparținut fostei I., ci, titular era statul român prin Ministerul Finanțelor; după 1989, urmare Legii nr. 15/1990 și prin H.G. nr. 1200 din 12 noiembrie 1990, I.M. s-a desființat și s-a constituit o nouă persoană juridică, SC M. SA. În patrimoniul acesteia, la constituire în 1990 și nici ulterior, când s-a privatizat, prin cumpărarea acțiunilor de la F.P.P. și F.P.S., nu s-a cuprins creanța în litigiu, de peste 17 milioane DOLARI S.U.A. Capitalul social al SC M. SA a însumat 51 milioane RON.

recuperarea creanțelor externe din activitatea de comerț exterior, ulterior anului 1989, a făcut obiectul mai multor reglementări, în principal Legea nr. 29/1994, în ale cărei dispoziții se prevăd (art. 1) că Guvernul este autorizat să aprobe negocierea în vederea recuperării creanțelor României și modalitatea de încasare, iar, prin art. 3, s-a prevăzut că beneficiarul sumelor recuperate, era numai bugetul public (Normele Metodologice privind recuperarea creanțelor României provenite din activitatea de comerț exterior aprobate prin H.G. nr. 732/1994). Legat de recuperarea creanțelor statului, recurenta a invocat și depus practică judiciară, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-au confirmat ca legale deciziile Curții de Conturi de sancționare a fostelor întreprinderi de comerț exterior care nu au vărsat la bugetul de stat, creanțele recuperate de la beneficiarii externi.

S-a mai susținut de către recurentă, prin concluziile suplimentare din 2 iunie 2008 că: potrivit „prevederilor art. 21 teza I din Legea nr. 12/1980, I.M. a acționat în contractul de comerț exterior de vânzare-cumpărare de tablă, în calitate de comisionară și, ca atare, numai comisionul este creanța proprie a acesteia, prețul extern urmând a fi cedat statului prin B.R.C.E. Dar, suma cuvenită cu titlu de comision, nu face obiectul acestui dosar și, oricum, comisionul a încetat la 19 decembrie 1990 data încetării I.M. și constituirii SC M. SA. Pârâtele recurente O.W.A.I. SUA și T.K.B., au susținut admiterea excepției lipsei calității procesuale active a SC M. SA, solicitând admiterea recursurilor și pe fond respingerea acțiunii.

În subsidiar, au cerut casarea hotărârilor pronunțate în fond și apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea calității procesuale active a reclamantei. Prin notele scrise depuse la 2 iunie și 13 iunie 2008 recurenta-reclamantă SC M. SA a cerut respingerea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât prin efectul legii, H.G. nr. 1200/1990 devenind succesoarea I.M. a preluat activul și pasivul acesteia, deci și creanța în litigiu, în totalitate și nu numai în limitele comisionului. Că, în temeiul legii, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 12/1980, care prevedea obligația întreprinderilor de comerț exterior de a plăti integral unităților producătoare prețul mărfurilor exportate, a achitat către C.S.

Galați, întreaga cantitate de tablă groasă livrată la export în 1981. Efectuarea plății este confirmată de expertul A.C. De asemenea, în suplimentul la raportul de expertiză (B.Șt., C.B., T.C.) se menționează că în contabilitatea SC M. SA s-a constatat la capitolul conturi debitori externi litigioși, suma de 20.516.409 DOLARI S.U.A. Că, creanța în litigiu nu aparține statului român și nu sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 447/1991 și Legii nr. 29/1994, privind recuperarea creanțelor externe, întrucât statul român nu a preluat creanțele litigioase și acest fapt este confirmat de Ministerul Economiei și Finanțelor – D.G.F.P. cu adresa nr. 200072 din 28 august 1991. Reclamanta a mai susținut că, creanța nu a fost preluată nici de A.V.A.S., urmare O.G.

nr. 51/1998, întrucât aceasta derivă din împrumutul obținut de fosta I.M. de la B. și că s-a stins prin confuziune, încă din anul 1995, după vânzarea acțiunilor de către F.P.S. S-a mai susținut de către SC M. SA că, ridicarea excepției lipsei calității procesuale active, după 24 de ani de la nașterea litigiului, în recurs, constituie un abuz de drept și o încălcare a principiului triplului grad de jurisdicție. În ședința de judecată din 17 noiembrie 2008, SC M. SA a depus în scris și a susținut oral, excepția lipsei calității procesuale active a recurentei pârâte O.W.H., de a invoca excepția lipsei calității procesuale active a SC M. SA. S-a susținut, în principal, că O.W.H. nu este îndreptățită să invoce excepția lipsei calității procesuale active a SC M. SA, întrucât, conform susținerilor acesteia, creanța în cauză aparține unui terț, statul român deci, nu justifică un drept legal și nici un interes personal, legitim și actual.

Prin Încheierea de ședință din 17 noiembrie 2008, Înalta Curte a respins excepția reclamantei, reținând, în principal că pârâta este îndreptățită de a se folosi de acest mijloc procesual, ce constituie un mijloc de apărare ce tinde la respingerea acțiunii (pagina 4 din încheiere). În ședința din 17 noiembrie 2008, pârâtele O.W.A.I. și T.S.B. au invocat excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității procesuale de exercițiu a pârâtei C. Franța, care a fost radiată din registrul comerțului, astfel că nu mai avea capacitate procesuală, deci nu putea să fie parte în cauză. Pârâta O.W.H. a cerut admiterea excepției și respingerea acțiunii față de C. pentru lipsa capacității procesuale.

Reclamanta a cerut respingerea excepției, susținând că la data sesizării instanței, în 1983, C. era persoană juridică cu toate atributele legale, că a fost dizolvată în 1988 și că până în 1993 a fost reprezentată prin avocat în instanță. S-a mai susținut că, nu se poate reține existența unei hotărâri de deschidere a procedurii falimentului, privitor la C., în lipsa unei hotărâri de exequatur, în România și că, pârâtele recurente nu au interesul să invoce această excepție. Înalta Curte, în rejudecarea recursurilor reclamantei SC M. SA și pârâtelor O.W.H., O.W.A.I.

și T.S.B., declarate în termenul legal împotriva deciziei Curții de Apel București, decizia civilă nr. 1743 din 3 august 1999 și având a se pronunța și asupra excepțiilor de ordine publică, invocate în recursul pârâtelor și anume: excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția nulității hotărârilor atacate pentru lipsa capacității de exercițiu a pârâtei C., constată că: Motivele de recurs formulate distinct de fiecare din cele trei pârâte s-au întemeiat pe art. 304 pct. 3, 7, 8, 9 și 11 C. proc. civ. Aceste motive, pentru ușurința tratării, se pot grupa în: 1. Soluționarea greșită a excepției necompetenței instanțelor române de către instanța de fond și apel (art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.) Recurentele pârâte au susținut că judecătoria Sectorului 1 București, prin încheierea din 17 iulie 1985 și Tribunalul București, secția comercială, prin încheierea din 16 februarie 1998, precum și Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia atacată, au reținut greșit competența instanțelor române în soluționarea cauzei, neținând seama de locul încheierii contractului și locul plății. S-a ignorat faptul că societatea C. Elveția, cea care a emis comenzile, acceptate de reclamantă, se afla în procedura falimentului, încă din 21 noiembrie 1983, înainte de sesizarea instanței, la 30 decembrie 1983, așa încât trebuia introdus în cauză lichidatorul, numit potrivit legii elvețiene.

Că, locul încheierii contractului nu era în București, pentru a atrage competența instanței române. Conform art. 35 C. com., încheierea contractului a avut loc la data și locul la care, comanda acceptată s-a întors în mâinile celui ce a lansat-o, adică la C.Z. Elveția. Greșit Tribunalul București a reținut competența instanțelor române în raport de sediul pârâtei B. București, întrucât această pârâtă nu a fost parte la data sesizării instanței, 30 decembrie 1983, moment în care s-a stabilit competența, alăturarea ei intervenind ulterior, prin declinarea competenței de către Judecătoria Sector 3 București, instanță inițial sesizată. S-a ignorat faptul că nu au existat raporturi contractuale directe între reclamantă și pârâtele recurente, astfel că, față de acestea, nu se putea reține competența instanțelor române; Instanțele române nu erau competente nici în raport cu locul plății, întrucât obiectul litigiului este obligația de plată a prețului.

Instanța de apel a ignorat probele din dosar potrivit cărora, pentru 5 nave acreditivele deschise erau domiciliate în străinătate (Koln și Paris), iar pentru restul de 3 nave, pentru care plata urma să se facă prin incasso documentar, Regulile Uniforme Referitoare la I. (Broșura 322 a C.C.I.P.) prevăd că sediul plății este banca importatorului (bancă colectoare) căreia i se trimit documentele vânzătoarei prin banca expeditoare, în speță B.R.C.E. 2. Lipsa calității procesuale pasive a pârâtelor recurente a fost motivată prin lipsa unui contract de vânzare-cumpărare între reclamanta intimată M. și recurentele pârâte O.W.A. sau O.W.H. S-a susținut că livrările s-au efectuat în temeiul contractului cadru intervenit între reclamanta I.M.

și firma americană I. prin Protocolul din 14 aprilie 1981 și contractele între reclamantă și C. sub forma simplificată a comenzilor confirmate; Nu s-au emis facturi pentru marfa livrată care să indice cumpărător pe vreuna din cele trei recurente pârâte; Pârâtele recurente O.W.H., O.W.A. au intervenit în lanțul raporturilor contractuale, cu rolul de a asigura finanțarea importurilor, mecanism uzitat și anterior, pentru 14 livrări și convenit cu I.; Greșit s-a reținut că O.W.A., prin primirea conosamentelor, a dobândit calitatea de cumpărător al oțelului de la M., deoarece conosamentul, ca document de transport maritim, transmite posesia asupra mărfurilor iar nu proprietatea, astfel că greșit instanțele au reținut obligația de plată a prețului; Ignorarea de către instanțe a sentinței penale nr. 88/1983 a tribunalului București, secția I penală, care a stabilit o altă situație de fapt, înlăturată nejustificat, deși constituia autoritate de lucru judecat.

3. Netemeinicia obligării solidare a pârâtelor la plata prețului către SC M. SA: S-a reținut că obligarea în solidar a pârâtelor din grupul O.W. nu-și are temei, art. 42 C. com., prezumând solidaritatea numai între codebitori. Or, nu s-a probat că pârâtele sunt codebitoare. Mai mult, s-a extins răspunderea O.W.A. pentru plata prețului mărfii a căror conosamente au fost primite și asupra celorlalte pârâte, fără temei; Greșit instanțele, au tratat pârâtele din grupul O.W. ca o entitate unică, răspunzătoare față de reclamantă, în pofida probelor din dosar (statut, extras din Registru Comerțului) din care rezultă personalitatea juridică distinctă a acestora. Recurenta reclamantă prin recursul formulat în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., a susținut că perioada avută în vedere de instanță la acordarea dobânzilor pentru întârzierea plății este greșită, întrucât dobânzile curg din ziua când plata prețului a devenit exigibilă și până la plata integrală a sumei datorate. A invocat ca temei, art. 43 C. com. și 1088 C. civ. Hotărârea atacată a fost criticată și pentru greșita aplicare a art. 274 C. proc. civ și art. 30 din Legea nr. 51/1995 în ce privește obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată numai pentru suma de 129193,50 DOLARI S.U.A., fără nici o justificare, deși dovezile depuse erau pentru suma de 460.470,47 DOLARI S.U.A. Înalta Curte, în soluționarea recursurilor și a excepțiilor de ordine publică invocate în această fază procesuală, având în vedere prevederile art. 137 C. proc.

civ., reține: 1. Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC M. SA, invocată de pârâta SC O.W. H. urmează să fie respinsă, pentru următoarele motive: Calitatea procesuală a unei părți se determină în concret în funcție de raportul juridic dedus judecății. Calitatea de parte procesuală activă trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului pretins și interesul îndreptățit pentru recunoașterea dreptului. În cauză, se reține că, la data formulării acțiunii, 30 decembrie 1983, reclamanta I.M., a avut dreptul și interesul de a promova acțiunea și, aceste valențe, s-au păstrat pe tot parcursul litigiului determinat de: calitatea de parte contractantă, vânzător, în contractul extern de vânzare încheiat în 1981; calitatea de comisionară, în contractul de comision încheiat cu producătorul mărfii exportate, C.S.

Galați; Legislația în vigoare la data încheierii contractului extern (Legea nr. 3/1979) prevedea expres încheierea de către Întreprinderile de comerț exterior a contractelor externe de export în forma scrisă, cu clauze precise privind consimțământul, durata contractului, prețul, răspunderea contractuală, etc. (art. 60 – art. 63 din Legea nr. 3/1979). Întreprinderile de comerț exterior încheiau contractele cu partenerii externi în nume propriu, pe seama unităților producătoare care le împuterniceau în temeiul contractelor de comision (art. 72 și 73 din Legea nr. 3/1979). Rezultă că, în calitate de parte în contractele externe, numai I. avea calitate procesuală activă în formularea acțiunilor pentru nerespectarea obligațiilor asumate de partenerii externi.

Acționarea partenerilor externi era obligatorie, conform reglementărilor legale, concretizate și prin contractul de comision. Cu privire la recuperarea prețului de la partenerii externi, art. 65 din Legea nr. 7/1971 prevedea că, unitățile de comerț exterior sunt obligate să asigure încasarea integrală și la timp a mărfurilor exportate. Această obligație, de asigurarea încasării integrale a prețului mărfurilor exportate, o regăsim în toate actele normative ce au reglementat activitatea de comerț exterior. Astfel art. 36 din Legea nr. 12/1980, prevedea obligația întreprinderilor de comerț exterior, de a deconta prețul extern la cursul de revenire, mai puțin cota de comision. Prin alin. (3) al art. 36 se stabilea că „la exportul pe credit pe o perioadă mai mare de un an, întreprinderile de comerț exterior decontează unităților producătoare contravaloarea mărfurilor exportate la livrare.

Până la încasarea valutei la extern, întreprinderile de comerț exterior folosesc credite în lei acordate de B.R.C.E.”. În temeiul acestor dispoziții legale producătorul intern, C.S. Galați, a primit prețul produselor livrate în 1983, astfel încât, potrivit probelor din dosar, acesta a confirmat că nu are creanțe din exportul de tablă din 1981 față de SC M. Susținerea recurentei în sensul că I. nu a fost titularul creanței înainte de 1989, ci statul român și că această creanță, prețul produselor ce face obiectul cauzei, nu a fost dobândită nici după transformarea în societate comercială cu capital de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1200/1990 sau urmare privatizării în 2002, prin cumpărarea acțiunilor F.P.S.

și F.P.P. , nu poate fi reținută ca relevantă pentru stabilirea calității procesuale active a reclamantei. Nu formează obiectul litigiului, modul de creditare la intern a prețului produselor exportate, rambursarea creditelor sau stabilirea deținătorului creanței, (SC M. SA, S.R., banca creditoare) pentru plățile efectuate către C.S. Galați la intern. Aceasta este o problemă distinctă de obiectul litigiului, cu alte subiecte de drept și supusă unor reglementări interne speciale. Așa cum s-a reținut mai sus, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe contractul extern de vânzare cumpărare, pe calitatea de vânzătoare, îndreptățită la plata prețului mărfii livrate beneficiarilor externi. Calitatea procesuală a reclamantei s-a menținut pe tot parcursul procesului, iar reorganizările intervenite nu au infirmat această legitimare procesuală.

Nu a intervenit, după 1990, o transmisiune legală sau convențională cu titlu particular al drepturilor procesuale ale reclamantei către altă persoană juridică, care să fi dobândit drepturile și obligațiile decurgând din contractul extern, pe care se întemeiază raportul juridic litigios. În raporturile cu partenerii externi, numai reclamanta în calitate de vânzătoare are calitate procesuală activă. Susținerile recurentei-pârâte în sensul că, creanța ar aparține statului român nu au relevanță în raport cu contractul extern, cu drepturile și obligațiile corelative ale părților, temei al acțiunii reclamantei. Pe de altă parte, susținerile recurentei nu sunt confirmate de probe. Dimpotrivă, A.V.A.S.

la 18 septembrie 2008 cu adresa nr. 25977 și la 14 noiembrie 2008 cu adresa nr. 31818, precizează că nu a preluat din patrimoniul B. nici o creanță neperformantă referitoare la SC M. SA sau legat de activitatea acesteia. Pachetul de acțiuni deținut de statul român la SC M. a fost vândut, conform contractului de privatizare (nr. 452 din 19 august 1995), iar în documentația de privatizare se menționează litigiul cu O.W.A.G. și O.W.A., având ca obiect achitarea contravalorii unei cantități de 68.246 tone tablă livrată în 1981, iar la privatizarea C.S. Galați, nu au fost identificate referiri la vreo creanță a acestei societăți împotriva M. SA legat de exportul cantității de 68.246 tone tablă.

În ce privește pârâta B.C.R., în adresa nr. 15870 din 12 noiembrie 2008, nu se fac referiri la creanță sau acordarea de credite de B.. Mai este de reținut că, recuperarea creanțelor externe ale statului, privind exporturile realizate înainte de 1990 formează obiectul unor reglementări speciale. Prin H.G. nr. 289/1991, privind inițierea de acțiuni în vederea urgentării recuperării creanțelor externe a fost autorizat Ministerul Comerțului și Turismului să inițieze negocieri cu autoritățile țărilor debitoare, pentru stabilirea modalităților concrete de recuperare a creanțelor. Prin Legea nr. 29/1994 a fost autorizat Guvernul de a aproba negocieri în vederea recuperării creanțelor României. Este de reținut că, urmare acestor reglementări, nu a fost dovedită încercarea de recuperare a creanței, în speță, în altă modalitate decât acțiunea de față, formulată de reclamantă în temeiul contractului extern de vânzare-cumpărare.

Este semnificativ în acest sens, răspunsul Ministerului Economiei și Finanțelor – D.G.D.P. cu nr. 200072/1991, cu referire la H.G. nr. 447/1991 de preluare de către stat și de către băncile comerciale a creditelor în lei acordate întreprinderilor de comerț exterior pentru exporturile din anii anteriori, răspuns dat Ministerului Industriei Metalurgice, în sensul că în toate cazurile în care firmele române și străine sunt în litigiu, creditele nu vor fi preluate. Privitor la exportul în litigiu, nu s-a intervenit cu o cerere de substituire a reclamantei, astfel că, aceasta și-a păstrat calitatea procesuală, dreptul de a acționa în continuare pentru recuperarea prețului mărfii. Respectarea prevederilor Legii nr. 29/1994, care obligă fostele I. să verse la bugetul statului sumele recuperate din exporturile anterioare anului 1989, verificarea îndeplinirii acestor obligații, este o problemă ce excede cadrul litigiului, fiind de competența altor organe (Curtea de Conturi).

Sunt lipsite de relevanță, în raport cu obiectul cauzei și susținerile recurentei privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului fostei I. conform H.G. nr. 945/1990. 2. Cu privire la excepția nulității hotărârilor pronunțate în fond și apel pentru lipsa capacității procesuale de exercițiu a pârâtei SC C. Franța se reține că: Lipsa capacității procesuale de exercițiu a persoanei juridice (care participă în procesul civil prin reprezentant legal, avocat, jurisconsult), este o excepție de fond, peremptorie, absolută, ce poate fi ridicată direct în recurs, nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite, dar și de oricare din părțile în proces, astfel că sunt nefondate și de respins susținerile reclamantei, în sensul că pârâtele recurente nu aveau interesul și calitatea ridicării excepției în această fază procesuală.

Din probele dosarului, în recurs se constată că, în adevăr, C., chiar dacă avea calitate procesuală la data introducerii acțiunii, în 1983 ulterior, în 1998, și-a pierdut capacitatea de exercițiu și deci calitatea procesuală. Toate stăruințele instanței și ale părților pentru îndeplinirea procedurii de citare cu C. au rămas fără rezultat, pentru că aceasta nu mai exista ca persoană juridică. Astfel, pentru termenul din 22 mai 2007, pârâta C. a fost citată prin Ministerul Justiției la adresa Paris, 41 Avenue Montagne 75008 Franța. Autoritățile franceze, Ministerul Justiției, cu nr. 63650/2007 a restituit citația cu mențiunea că societatea SC C. Franța nu este cunoscută la adresa indicată. Instanța a obligat reclamanta SC M. SA să obțină relații de la Camera de Comerț a Franței privind situația juridică a acesteia.

S-a acordat termen la 27 noiembrie 2007. Conform încheierii de ședință din 27 noiembrie 2007, Înalta Curte a constatat lipsa procedurii cu C. Franța și a obligat reclamanta să comunice denumirea, sediul social al acesteia pentru îndeplinirea procedurii de citare. Cu adresa nr. 762 din 3 decembrie 2007 (fila 911 vol. III) reclamanta a precizat că ultimele date de identificare cunoscute sunt: SC C. SA Franța – 41 Avenue Montagne, 75008, Paris, de fapt adresa indicată pe tot parcursul procesului. Urmare citării conform Regulamentului CE nr. 1348/2000 autoritățile franceze, cu adresa de răspuns din 8 februarie 2008, la pct. 15.2 a menționat: Destinatarul nu poate fi găsit – societate inexistentă în registrul comerțului (fila 937 – 938 vol. III, dosar recurs).

Dovada încetării capacității procesuale este extrasul din Registrul Comerțului al Societăților emis de Grefa