ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 470/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 470/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată

de Tribunalul București, secția comercială la 16 aprilie 2010, ca primă

instanță.

Prin

acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 4

aprilie 1995, reclamanta SC O.N.T.C. SA a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtele B.R.C.E. SA, SC R. SA, SC A.T. SA și Ministerul Turismului

următoarele: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 526.001,11 dolari SUA în

lei la cursul din ziua executării hotărârii, sumă reprezentând prejudiciu

produs reclamantei din culpa pârâtelor în circumstanțele de fapt și de drept

dezvoltate în motivarea cererii; 2. anularea scrisorii de garanție emisă de

reclamantă la 11 iulie 1990 privind finanțarea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 4/1990.

Potrivit reclamantei la data de 7 aprilie

1990 Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului

Turismului pentru majorarea plafonului valutar alocat Ministerului Turismului

pe semestrul I al anului 1990 în vederea achiziționării unui număr de 30

autocare pentru dotarea I.T.T.A. SA devenită ulterior SC R. SA.

Susține reclamanta, că în acest scop,

pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T. Brașov) în calitate de comisionar, pentru

comitenta și beneficiara importului SC R. SA, a încheiat cu partenerul extern F.I.

Italia, contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1990, prețul celor 30

autocare (6,6 mil. dolari SUA) urmând să fie achitat prin plata unui avans de

15%, iar diferența în 10 rate la fiecare 6 luni.

Că, la data de 27 aprilie 1990 s-a

emis sarcina de plan nr. 41/3/4845 pentru plata integrală a celor 30 de

autocare în valoare de 6,6 mil. dolari SUA cu înscrierea în plafonul fostei

întreprinderi de comerț exterior U.A.T. Brașov în calitate de importator.

Cu privire la derularea operațiunilor

de plată reclamanta arată că a fost abilitată B.R.C.E. care a emis la

solicitarea vânzătorului italian o garanție bancară pentru 85% din prețul

bunurilor, plata prețului fiind garantată și prin scrisoarea de garanție nr. 22/1378

din 11 iulie 1990 a cărei anulare o solicită, prin care O.C. se obligă să

garanteze față de B.R.C.E. plata numai în situația în care SC A.T. SA nu

efectua, în calitate de importator plățile la date scadente.

Cu privire la suma solicitată cu titlu

de prejudiciu, reclamanta arată că aceasta reprezintă reținerile efectuate din contul

său în perioada 28 septembrie 1992 - 9 iunie 1994 de către B.R.C.E. în

condițiile în care importatorul avea în cont sumele necesare achitării la

scadență a ratelor.

În cauză pârâta B.R.C.E. SA a formulat

la 6 iunie 1995 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei

și a pârâtelor SC A.T. SA și SC R. SA la plata sumelor de 1.734,92 dolari și

4.766.070 DM reprezentând obligații neachitate la scadență, dobânzi și

comisioane aferente importului celor 30 autocare I.

La 19 septembrie 1995 pârâta SC A.T. SA

a formulat cerere de chemare în garanție a SC R. SA, Ministerul Turismului și

B.R.C.E. SA și o cerere reconvențională la cererea reconvențională a pârâtei

B.R.C.E SA prin care solicita obligarea băncii la stornarea sumelor de

reconvențională debitate în mod abuziv din contul societății și suportarea lor

de către bancă pentru diferențele de curs valutar.

La data de 15 ianuarie 1996 prima

instanță a dispus în temeiul art. 244 C. proc. civ. suspendarea judecății

cauzei, măsura menținută și prin încheierea din 18 ianuarie 1997.

La data de 16 martie 2009 tribunalul a

dispus repunerea pe rol a cauzei la cererea formulată de A.V.A.S. în calitate

de succesoare a pârâtei reclamante SC B.R.C.E SA (B. SA).

În cauză prima instanță a încuviințat

la cererea părților proba cu înscrisuri, interogatoriul A.V.A.S. și expertiză

contabilă.

La data de 18 ianuarie 2010, după

depunerea raportului de expertiză reclamanta și-a precizat cuantumul

pretențiilor în temeiul art. 132 C. proc. civ. în sensul majorărilor la plata

sumei de 525.896,81 dolari SUA debit și 451.289,17 dolari SUA dobândă legală până

la 31 noiembrie 2009.

Prin sentința civilă nr. 4951 din 16

aprilie 2010, Tribunalul a hotărât următoarele:

A respins excepția lipsei de obiect a

cererii de chemare în judecată, invocată de A.V.A.S., ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în

judecată precizată formulată de reclamanta SC O.C. SA, în contradictoriu cu

pârâta A.V.A.S. și în consecință:

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate

de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a

sumei de 525.896,81 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate

de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a

sumei de 451.289,17 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua

plății, cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acțiunii

04 aprilie 1995 și până la data de 23 noiembrie 2009.

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate

de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a

dobânzii legale calculate asupra sumei de 525.896,81 dolari SUA de la 24

noiembrie 2009 și până la achitarea integrală a sumei datorate.

A respins capătul de cerere privind

anularea garanției nr. 22/1378 din 11 iulie 1990 ca neîntemeiat.

A admis excepția lipsei capacității

procesuale de folosință a pârâtei SC R. SA.

A respins cererea precizată formulată

de reclamanta SC O.C. SA împotriva pârâtei SC R. SA - prin lichidator judiciar

A.L. I.P.U.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate

procesuală de folosință.

A respins cererea precizată formulată

de reclamanta SC O.C. SA împotriva pârâților SC A.T. SA - prin lichidator

judiciar H.I. și M.D.R.T., ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvențională

formulată de B.R.C.E. și susținută de continuator A.V.A.S. împotriva pârâtei SC

R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de

folosință.

A respins cererea reconvențională

formulată de B.R.C.E. și susținută de continuator A.V.A.S. împotriva pârâtelor

SC O.C. SA și SC A.T. SA ca neîntemeiată.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de SC A.T. SA împotriva chematei în garanție SC R. SA ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de

folosință.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de SC A.T. SA împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator

procesual al B.R.C.E. SA) și M.D.R.T. ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvențională

formulată de SC A.T. împotriva SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără capacitate procesuală de folosință.

A respins cererea reconvențională

formulată de SC A.T. împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual

al B.R.C.E. SA) și M.D.R.T. ca neîntemeiată.

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate

de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC O.C. SA a

sumei de 4.199,45 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru,

timbru judiciar și onorariu expert.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

reținut în fapt și în drept următoarele:

Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 formulată de Ministerul

Turismului, notă avizată de M.E.N., în sensul suplimentării planului valutar al

Ministerului Turismului cu suma de 7 milioane dolari SUA în scopul

achiziționării a 30 autocare pentru I.T.T.A. (devenită ulterior R. SA). Pârâta

SC A.T. (fostă U.A.T.), în calitate de comisionar pentru pârâta comitent și

beneficiar al importului de autocare, a încheiat cu partenerul extern F.I.

Italia contractul comercial de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1990, având ca

obiect 30 de autocare, în valoare totală de 11.111.000 DM, prețul urmând a fi

plătit astfel: 15 % avans și 85 % în 10 rate la fiecare 6 luni, prima rată

plătindu-se după 6 luni de la livrarea vehiculelor. La data de 27 aprilie 1990

M.C.E.C.E.I. – D.P.I. – Sectorul Import pentru Investiții a transmis către

Ministerul Turismului sarcina de plan nr. 41/4845, în care s-a înscris în plan U.A.

cu un total de 6.600.000 dolari SUA. Această societate la data de 04 mai 1990 a

întocmit cererea de autorizație de import din 31 mai 1990.

Banca abilitată în derularea

operațiunilor de plată a fost B.R.C.E. (care gestiona conturile în valută ale

părților) și care, la solicitarea vânzătorului, a emis garanția bancară nr. 36/9/10731/1990,

pentru 85 % din prețul autocarelor, plus dobânda, în favoarea vânzătorului

italian.

La data de 11 iulie 1990 reclamanta O.C.

a emis scrisoarea de garanție nr. 22/1378, potrivit căreia finanțarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între I. Italia, în calitate de

vânzător și I.T.T.A. București, în calitate de cumpărător, urma a se face în

baza unui credit furnizor acordat de F. pentru U.A. în condiții de 15 % la

livrare și 85 % în 10 rate semestriale cu o dobândă de 9,15 % pe an, în baza

garanției emise de B.R.C.E. și că, în aceste condiții, O.C. s-a obligat ca în

cazul în care U.A. nu-și va respecta obligațiile de plată ce decurg din

contractul de livrare și/sau creditul angajat, toate acestea să fie plătite de

aceasta în mod irevocabil și necondiționat la prima solicitare scrisă a B.R.C.E.

din care să reiasă că U. nu și-a respectat obligațiile de plată menționate

anterior.

Cele 30 de autocare au fost importate

în două tranșe de câte 13, respectiv 17 bucăți.

La data de 19 noiembrie 1990 B.R.C.E.

a emis 10 trate către reclamanta SC A., solicitând acceptarea acestora prin

semnare și restituire, în vederea eliberării documentelor de import de la

partenerul italian. La data de 22 ianuarie 1991 SC A. a transmis către B.R.C.E.

cele 10 trate semnate în valoare totală de 6.682.770,07 DM pentru plata celor

17 autocare venite în tranșa a doua și a transmis și scadențarele privind plata

ratelor către partenerul extern, defalcate pe tranșe și pe scadență, rată și

dobândă.

Ca urmare a primirii de către B.R.C.E.

a tratelor originale acceptate la plată prin semnare de către SC A.T., B.R.C.E.

a eliberat documentele de import către beneficiar.

Pentru plata primelor 6 rate, B.R.C.E.

a procedat la debitarea conturilor reclamantei SC O.C., în perioada 26 martie 1991

– 31 martie 1992, în temeiul garanției constituite de către parte.

În aceste condiții, reclamanta a

sesizat Judecătoria Sectorului 2 București, în sensul angajării răspunderii

civile delictuale a pârâtei pentru prelevarea nejustificată a unor sume de bani

din contul său.

Cauza a fost soluționată în mod

definitiv și irevocabil în urma pronunțării Deciziei nr. 791 din 28 februarie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii acțiunii (filele

165-171, 296-305 vol. I dosar).

După declanșarea litigiului anterior

menționat, B.R.C.E. a continuat să debiteze conturile O.C., în perioada 28

septembrie 1992 – 09 iunie 1994, cu o sumă totală de 525.896,81 dolari SUA

(astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă vol. III, fila 160

dosar), în vederea acoperirii plății următoarelor rate scadente.

În raport de temeiul de drept invocat

de reclamantă, dispozițiile art. 998-999 C. civ., prima instanță a apreciat că

în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a

băncii, față de modul în care a înțeles să debiteze conturile reclamantei. În

temeiul garanției nr. 22/1378 cu neluarea în seamă a obligațiilor legale ce îi

incumbă în raport de prevederile art. 7 din H.G. nr. 9/1990, de a asigura plățile

la extern ale acestui import din fondul valutar al statului.

Cu privire la încălcarea obligațiilor

impuse de normele legale tribunalul a reținut și împrejurarea că reclamanta s-a

adresat la 28 august 1991 Guvernatorului B.N.R. și Președintelui B.R.C.E. cu

solicitarea expresă să se dispună în sarcina băncii să regularizeze fondurile necesare

plății ratelor din fondul valutar al statului, în conformitate cu art. 7 din

Circulara guvernului nr. 14/315/1991, B.N.R. a emis, ca răspuns la această

solicitare, adresa din 6 octombrie 1992 prin care cererea B.R.C.E. să asigure,

din fondul valutar al statului, disponibilitățile în valută pentru toate plățile

scadente, pârâta B.R.C.E. a procedat în continuare la debitarea conturilor

reclamantei cauzându-i un prejudiciu evaluat la 525-896,81 dolari SUA, conform

expertizei dispuse în cauză, reprezentând sume debitate din contul reclamantei

în favoarea partenerului extern.

În acest context factual și legal,

tribunalul constată că prin efectul O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă

legal în toate obligațiile izvorâte din activitatea B.R.C.E., astfel încât

această pârâtă este ținută să răspunde pentru pretențiile reclamantei respectiv

plata debitului și a dobânzii legale calculate de la 4 aprilie 1995 și până la

23 noiembrie 2009.

În ceea ce privește capătul de cerere

privind anularea garanției nr. 22/1378 emisă de reclamantă tribunalul apreciază

că reclamanta nu a indicat motivele de nulitate de natură să afecteze valabilitatea

garanției.

Referitor la celelalte pârâte chemate

în judecată prin acțiunea introductivă alături de B.R.C.E., actualmente

A.V.A.S., respectiv SC R. SA, tribunalul constată că această societate a fost

radiată din Registrul Comerțului prin sentința civilă nr. 1248 din 28

septembrie 2004 și pe cale de consecință nu mai are personalitate juridică și

nici capacitate procesuală de folosință.

Cu privire la pârâta SC A.T. SA

instanța reține că reclamanta nu a probat, existența unei fapte ilicite de

natură să atragă răspunderea delictuală a societății în derularea contractului

de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, cu atât mai mult cu cât SC A.T. SA,

a solicitat la rândul său prin adresa din 15 august 1991 Guvernatorul B.N.R., M.E.F.,

efectuarea regularizării fondurilor necesare plății ratelor din fondul valutar

al statului, demers pe care însăși reclamanta îl invocă în susținerea cererii

sale.

Cu privire la cererea reconvențională.

Analizând cererea reconvențională formulată

de către pârâta B.R.C.E. și susținută de către A.V.A.S., Tribunalul constată că

aceasta a fost îndreptată atât împotriva reclamantei O.C., cât și împotriva

pârâtelor SC R. și SC A.T. SA. Or, potrivit dispozițiilor art. 119 C. proc.

civ., în forma în vigoare la data sesizării instanței cu această cerere, dacă

pârâtul are pretenții în legătură cu cererea sau cu mijloacele de apărare ale

reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională.

Prin urmare, reține Tribunalul, mijlocul

procesual ales de către parte are temei legal numai în ceea ce privește pe

reclamanta SC O.C., dar nu și pe pârâte, astfel încât cererea formulată în

contradictoriu cu SC A.T. SA va fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la cererea reconvențională

formulată în contradictoriu cu pârâta SC R., aceasta a fost respinsă de către

instanță ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de

folosință, pentru considerente expuse anterior. În ceea ce privește temeinicia

pretențiilor pârâtei reclamante îndreptate împotriva SC O.C., instanța reține

că sumele pretinse au fost cuantificate la 1734,92 dolari SUA și 4.766.070 DM,

reprezentând obligații neachitate la scadență, dobânzi și comisioane aferente

importului a 30 de autocare I. din Italia, partea indicând ca temei de drept al

pretențiilor sale dispozițiile art. 42 C. com. și art. 1039, 1042, 1652 C. civ.

Din analiza înscrisurilor depuse în

susținerea acestei cereri, Tribunalul constată că partea nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., modul în care a cuantificat acest debit și nici

nu a indicat punctual raportul juridic în baza căruia pretinde de la SC O.C.

aceste sume. Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut în considerente deja

expuse, executarea garanției asumate de către SC O.C. s-a făcut în mod nelegal,

chestiune stabilită cu putere de lucru judecat de către instanțele de judecată

la momentul soluționării Dosarului nr. 25215/2004.

II - Apelul. Decizia pronunțată de

Curtea de Apel București la data de 13 mai 2011.

Împotriva sentinței fondului, precum

și împotriva încheierii de îndreptare eroare materială dată de tribunal la data

de 28 februarie 2011 cu privire la cheltuielile de judecată acordate

reclamantei, pârâta A.V.A.S. a promovat apel criticând hotărârea primei

instanțe sub următoarele aspecte: neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale a B.R.C.E.; calificarea greșită a scrisorii de garanție nr. 22/1378

ca o garanție personală cu caracter accesoriu în raport cu obligația asumată de

debitoarea SC A.T. SA; soluționarea greșită a cererii reconvenționale în raport

de dispozițiile art. 42 C. com.

Prin Decizia nr. 244 din 13 mai 2011

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâta A.V.A.S.

Curtea de Apel a apreciat că

circumstanțele concrete ale cauzei relevă fapta culpabilă a băncii (B.R.C.E.)

care a pus pe debitorul principal în imposibilitate de a deține în contul său

valuta necesară plății ratelor scadente și că, prevalându-se de propria culpă,

pârâta a trecut la executarea contului reclamantei, în condițiile în care

sarcinile de plan erau echivalente cu legea.

Referitor la contractul de garanție,

instanța constată că acesta era supus codului civil, respectiv dispozițiilor

care reglementează fidejusiunea și cuprinde prevederi exprese care derogă de la

regula dreptului comun a răspunderii solidare a fidejusorului alături de

debitorul principal – respectiv obligația garantului de a plăti datoria

principală sub condiția ca B.R.C.E. să dovedească faptul că debitorul principal

nu este în măsură să achite datoria. Susținerea recurentei cu privire la aplicarea

regulilor uniforme de garanție emise de I.C.C. Paris Publicația 325 a fost

apreciată ca nefondată deoarece părțile nu au făcut trimitere la această normă

de drept internațional.

Cu privire la cererea reconvențională,

instanța de control judiciar, constată că pârâta nu a explicitat temeiul

pretențiilor și motivele acestora, ceea ce a impus în mod corect respingerea cererii.

III. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii, pârâta

A.V.A.S. a declarat recurs la data de 23 iunie 2011, în termen legal,

solicitând modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului promovat în cauză

cu consecința schimbării în tot a sentinței fondului, în sensul respingerii ca neîntemeiată

a acțiunii introductive formulată de reclamanta și admiterii cererii

reconvenționale.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza

reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând atât încălcarea legii

cât și lipsa de temei legal a hotărârii pronunțate de prima instanță și

menținută de instanța de apel.

Sub un prim motiv recurenta susține că

în mod nelegal instanțele au reținut că sunt întrunite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale, față de modul în care B.R.C.E. a procedat la

debitarea conturilor reclamantei în temeiul contractului de fidejusiune,

executare care s-a întemeiat pe drepturile conferite de acest contract,

respectiv pe obligația asumată de reclamanta de a plăti irevocabil și

necondiționat, la prima solicitare a băncii în cazul în care SC A.T. SRL nu își

îndeplinește obligația.

Susține recurenta că, în cauză

garanția emisă de reclamanta este o garanție autonomă și independentă, care

este supusă regulilor uniforme privind garanția la cerere emise de I.C.C.

Paris, Publicația 325, or, instanțele calificând garanția consimțită de

reclamantă ca o garanție personală, cu caracter de accesorialitate în raport cu

obligația asumată de debitoarea SC A.T. SRL, au aplicat în mod nelegal

Publicația 325.

Sub un al doilea motiv, recurenta

critică soluția de respingere a cererii reconvenționale formulată de B.R.C.E.

și însușită de autoritate astfel cum a fost precizată la termenul din 22 iunie

2009.

Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor

art. 42 C. com. și ale art. 1042 și 1652 C. civ. după care un creditor poate

urmări pe oricare dintre debitori pentru întreaga datorie și poate urmări

direct pe fidejusor fără a fi condiționat de prealabile urmărire a debitorului

principal.

Susține recurenta că prin contractul

de cesiune de creanță B.C.R. a cesionat A.V.A.S. creanța neperformantă pe care

o avea față de O.C. de 5.609.754,30 R.E.M. și 650.270,83 dolari SUA sume pe

care le-a solicitat și prin cererea reconvențională.

Cu privire la raportul de expertiză

efectuat în cauză recurenta solicită să se constate caracterul său nelegal

deoarece expertul, cu depășirea atribuțiilor, a calculat debitul, stabilind că

suma reală este de 525.896,81 dolari SUA și nu de 526.011,11 dolari SUA cât a

solicitat reclamanta.

Sub un ultim aspect recurenta critică încheierea

de îndreptare eroare materială dată de tribunal cu privire la cheltuielile de

judecată la care a fost obligată, cheltuieli ce nu au fost dovedite cu

documente justificative depuse la dosarul cauzei înainte de pronunțare,

situație în care recurenta apreciază că nu erau îndeplinite condițiile art. 281

alin. (1) C. proc. civ.

La data de 15 septembrie 2011 intimata

O.C. a depus întâmpinarea la cererea de recurs prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

În esență, intimata a arătat cu

privire la criticile formulate, că problemele de drept privind natura

raporturilor dintre părți și stabilirea răspunderii juridice a B., respectiv

A.V.A.S., au fost tranșate irevocabil cu ocazia soluționării primului litigiu

purtat între părți prin Decizia nr. 791 din 28 februarie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, litigiu care a avut ca obiect pretențiile

intimatei, respectiv prejudiciul suferit pe perioada martie 1991 - aprilie

primul litigiu este suficientă pentru fundamentarea soluției din prezenta

cauză.

Cu privire la cererea reconvențională intimata

arată că pârâta nu a probat modul în care a cuantificat sumele solicitate.

Înalta Curte verificând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate constată

că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

civ. consacra principiul potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt

prejudiciabil pot exercita acțiunea în daune interese.

Prin urmare, pentru ca acțiunea în

daune-interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat

autorului său să fie ilicit și să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată.

Recurenta în prezentul recurs critică soluția

adoptată de prima instanță, menținută de instanța de apel, sub aspectul

întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale ale B.R.C.E. SA, a cărei

succesoare legală este, susținând că banca nu a comis nici un delict prin modul

în care a procedat la executarea contragaranției emise în beneficiul său de

reclamanta.

Or, constatarea existenței unui delict

și determinarea cuantumului prejudiciului de care se face răspunzătoare

persoana care l-a săvârșit, constituie chestiuni de fapt de atributul instanței

fondului, sau apelului prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de

atac.

Altfel spus, stabilirea împrejurărilor

de fapt care evidențiază existența unui fapt ilicit, persoana care l-a săvârșit

și întinderea prejudiciului astfel produs, nu mai pot fi repuse în discuție pe

calea recursului în actuala sa reglementare, statuată prin art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ. exclusiv pentru motivele de nelegalitate enunțate de textul de lege.

Aprecierea instanțelor de fond cu

privire la aceste chestiuni de fapt, de temeinicie se impune acestei instanțe

de control judiciar, în condițiile în care instanțele de fond și-au motivat

hotărârea.

În cauză atât prima instanță cât și

instanța de apel au stabilit circumstanțele în care s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 25 aprilie 1990 pentru achiziționarea celor 30 de

autocare de la partenerul extern F.I. Italia și obligațiile B.R.C.E. SA în

derularea operațiunilor de plată. Conform mecanismelor stabilite prin aprobarea

sarcinii de plan și suplimentarea fondului valutar al Ministerului

Transporturilor cu suma de 7 milioane dolari USA în scopul achiziționării celor

30 de autocare din import, mecanismul decontării trebuia să fie în acord cu dispozițiile

art. 7 din H.G. nr. 9/1991 în sensul că pentru toate activitățile de comerț

exterior preluate de agenții economici la înființarea acestora, valuta aferentă

operațiunilor respective, asumate de fostele întreprinderi de stat, se va

regulariza din fondul valutar al statului de către B.R.C.E. SA.

Totodată s-a reținut, cu privire la

modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în

perioada septembrie 1992 - iunie 1994, că reclamanta la 28 august și 11

septembrie 1991 s-a adresat Guvernatorului B.N.R. și președintelui B.R.C.E. cu

solicitarea să se dispună în sarcina B.R.C.E. regularizarea fondurilor din

fondul valutar al statului, urmare a faptului că, în cauză, s-a asigurat din

garanție sumele necesare pentru plata importului.

La data de 6 octombrie 1992 se

înregistrase la B.R.C.E. adresa emisă de B.N.R. prin care se arată că față de

intrarea în vigoare a Regulamentului valutar emis de B.N.R. pentru toate

activitățile de comerț exterior, valuta aferentă operațiunilor respective

trebuie regularizată cu fondul valutar al statului de către B.R.C.E., ceea ce

semnifică avizul B.N.R. pentru suportarea acestor plăți din fondul valutar al

statului și obligația B.R.C.E. de a asigura resursele necesare prin alimentarea

din acest fond.

Aceste circumstanțe de fapt, statuate în

cauză, fundamentate pe înscrisurile administrate, conturează obligația legală a

B.R.C.E. de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora

cu valuta încasată din fondul valutar al statului, obligație care nu a fost îndeplinită

de bancă.

Consecința acestei neîndepliniri,

reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru

prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă.

Cu alte cuvinte omisiunea de a

îndeplini un act care reprezintă o obligație născută în puterea legii, constituie

un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală reglementată de art.

998 C. civ.

În sfârșit și condiția indispensabilă

a legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit imputabil autoarei și

prejudiciul produs, a fost dovedită în cauză prin concluziile raportului de

expertiză care a confirmat că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de daune

interese, reprezintă sumele debitate din contul său de către bancă urmare

încălcării obligației de a nu fi utilizat fondul valutar al statului pentru regularizarea

plăților.

Așa fiind, Înalta Curte constată că

faptele prejudiciabile reținute în sarcina B.R.C.E. îndeplinesc condițiile

impuse de dispozițiile art. 998 C. civ., critica A.V.A.S., subrogată legal în

toate drepturile și obligațiile derivate din activitatea B.R.C.E., sub aspectul

aplicării greșite a dispozițiilor sus menționate, nefiind susținute de

argumente de nelegalitate.

prin scrisoare de garanție nr. 22/1378/1990 afirmația recurentei în sensul că

acesta este o garanție autonomă și independența guvernabilă după regimul garanțiilor

independenței reglementate de Publicația nr. 325 a C.C.I. Paris nu este

fondamentată din punct de vedere legal, pentru a impune concluzia unei

încălcări sau aplicări greșite a legii.

Ambele instanțe au reținut că

scrisoarea de garanție nu cade sub incidența Publicației în condițiile în care

nu se indică expres în conținutul său că este supusă Regulilor Uniforme privind

garanțiile ale C.C.I. Paris.

Obligația asumată de O.C. ca, în cazul

în care U.A. nu-și va respecta obligațiile de plată în temeiul contractului nr.

4/1990, toate plățile vor fi făcute de garant, irevocabil și necondiționat, la

prima solicitare a băncii, califică această garanție ca o garanție personală

propriu-zisă cu caracter de accesorialitate în raport cu obligația debitorului

principal în sensul că garantul nu este ținut să plătească creditorului decât

dacă acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal (U.A.) SC A.T. SA.

În acest sens dispozițiile înscrise în

art. 1662 C. civ. Cap. II – (Despre efectele efectele fidejusiunii) prevăd ca

fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului decât în situația în care acesta

nu se poate îndestula de la debitorul principal afară de cazul când fidejusorul

a renunțat la beneficiul discuțiunii sau s-a obligat solidar.

Dispozițiile legale susmenționate,

impun concluzia că fidejusiunea este de strictă și restrictivă interpretare în

ce privește întinderea obligației contractate prin garanție, și indiferent de

termenii utilizați, mai mult sau mai puțin preciși, trebuie stabilită intenția comună

a părților.

Or, din conținutul scrisorii de

garanție nr. 22/1990, rezultă că fidejusorul O.C. nu s-a obligat în solidar cu

debitorul principal termenii utilizați fiind clari în sensul de a plăti dacă

"U.A. nu-și respectă obligațiile de plată”.

În sfârșit, o serie de circumstanțe

concrete ale cauzei, referitoare la modul în care s-a aprobat încheierea

contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, precum și demersurile

reclamantei la B.N.R. și B.R.C.E. după activarea garanției și reținerea unor

sume din contul său, confirmă incontestabil că intenția comună a părților la

data încheierii contractului de garanție nu a fost în sensul asumării unei

obligații solidare cu debitorul principal și prin urmare B.R.C.E. avea

obligația să debiteze prioritar conturile debitorului principal, dispozițiile art.

42 C. com. nefiind incidente.

cererii reconvenționale recurenta a susținut că în condițiile în care prin

contractul de cesiune de creanță din 8 martie 2000 B.C.R. a cesionat A.V.A.S.

creanța neperformantă pe care o avea împotriva debitorului cedat O.C. în sumă

de 5.609.754,30 DM și 650.270,83 dolari SUA, sumă pe care recurenta a solicitat-o

în cadrul acestui dosar, prin precizarea cererii reconvenționale formulată

inițial de B.R.C.E., respingerea cererii reconvenționale ca nedovedită, soluție

adoptată de prima instanță și menținută în apel este nelegală.

Cu alte cuvinte, recurenta susține că față

de încheierea contractului de cesiune de creanță și preluarea la datoria

publică a sumelor achitate de B.R.C.E, în contul contractului garantat de O.C.,

nu se mai impuneau administrarea altor dovezi cu privire la cuantificarea debitului,

așa cum au reținut instanțele în motivarea respingerii cererii reconvenționale.

Or, în această ipoteză în care

A.V.A.S. a preluat în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor

active ale Statului, creanța neperformantă deținute de B.R.C.E. și ulterior B.C.R.

împotriva debitorului cedat O.C., potrivit art. 39 din actul normativ

susmenționat, A.V.A.S. deține un titlu executoriu împotriva debitorului cedat

pentru suma ce a făcut obiectul cesiunii titlu pe care avea posibilitatea să-l

pună în executare potrivit dispozițiilor speciale cuprinse în ordonanță în

capitolele 7 și 8.

Prin urmare, A.V.A.S. în ceea ce

privește cererea reconvențională formulată inițial de B.R.C.E. nu se mai afla

în situația antecesoarei sale de a solicita obținerea unui titlu executoriu,

deoarece prin preluarea creanței la datoria publică, actele constatatoare ale

creanțelor, actele prin care s-a constituit garanții personale pentru

restituirea acestor creanțe cesionate A.V.A.S. – au dobândit caracter de titlu

executoriu.

Pe de altă parte, în prezenta cauză,

astfel cum s-a stabilit cadrul procesual nu se puteau discuta drepturile și

obligațiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S., cererile de

orice natură cu acest obiect se soluționează cu respectarea dispozițiilor speciale

prevăzute în Capitolul 8 din O.U.G. nr. 51/1998.

Cu această motivare Înalta Curte constată

că soluția de respingere a cererii reconvenționale astfel cum a fost precizată

de A.V.A.S. la termenul din 22 iunie 2009 nu este susceptibilă de critică sub aspectul

aplicării greșite a legii.

obiecțiunilor la raportul de expertiză dispus la fond, apare cel puțin formală,

față de împrejurarea că expertul desemnat să calculeze dobânda legală la

debitul solicitat de reclamanta, urmare verificării acestuia, a stabilit

contabil că sumele datorate cu titlu de debit sunt mai mici decât cele pretinse

de reclamantă, așa încât nu rezulta care este interesul recurentei în invocarea

acestei critici.

dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că suma acordată

prin încheierea de îndreptare eroare materială din 28 februarie 2011 pronunțată

de prima instanță reprezentând taxa de timbru suplimentară achitată de reclamanta

și omisă din calculul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată A.V.A.S.

prin sentința fondului se înscrie în ipoteza reglementată de textul de lege

sus-menționat, care se referă expres la erori sau omisiuni de calcul.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul

recurs ca nefondat, urmând a obliga recurenta, ca parte căzută în pretenții,

potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de

judecată către intimata O.C. ocazionate de această fază procesuală, respectiv onorariu

de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. București împotriva Deciziei comerciale nr. 244 din 13 mai

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta-pârâtă A.V.A.S. București

la plata sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă

SC O.C. SA București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7

februarie 2012.