ÎCCJ, decizie (scj.ro #82898)

. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea unei obligații legale. Consecințe Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte. Răspundere civilă Index alfabetic: răspundere civilă delictuală - contract de vânzare-cumpărare - fapt ilicit - regularizare conturi - fond valutar al statului C. civ., art. 998 Omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligație născută în puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ.

Astfel, fapta culpabilă a băncii de neîndeplinire a obligației legale de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului - care a pus pe debitorul principal în imposibilitatea de a deține în contul său valuta necesară plății unor rate scadente, datorate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare - reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 470 din 7 februarie 2012 Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC O.N.T. C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B.R.C.E., SC R. SA, SC A.T.

SA și Ministerul Turismului următoarele: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 526.001,11 dolari în lei la cursul din ziua executării hotărârii, sumă reprezentând prejudiciu produs reclamantei din culpa pârâtelor în circumstanțele de fapt și de drept dezvoltate în motivarea cererii; 2. anularea scrisorii de garanție nr. 22/1378 emisă de reclamantă la 11 iulie 1990 privind finanțarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990. Potrivit reclamantei, la data de 7 aprilie 1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului Turismului pentru majorarea plafonului valutar alocat Ministerului Turismului pe semestrul I al anului 1990 în vederea achiziționării unui număr de 30 autocare pentru dotarea I.T.T.A.

SA devenită ulterior SC R. SA. A susținut reclamanta că, în acest scop, pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T. Brașov) în calitate de comisionar, pentru comitenta și beneficiara importului SC R. SA, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4 din 25 aprilie 1990, prețul celor 30 autocare (6,6 mil.dolari) urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15%, iar diferența în 10 rate la fiecare 6 luni; că, la data de 27 aprilie 1990, s-a emis sarcina de plan nr. 41/3/4845 pentru plata integrală a celor 30 de autocare în valoare de 6,6 mil.dolari cu înscrierea în plafonul fostei întreprinderi de comerț exterior U.A.T. Brașov în calitate de importator. Cu privire la derularea operațiunilor de plată, reclamanta a arătat că a fost abilitată B.R.C.E.

care a emis la solicitarea vânzătorului italian o garanție bancară pentru 85% din prețul bunurilor, plata prețului fiind garantată și prin scrisoarea de garanție nr. 22/1378 din 11 iulie 1990 a cărei anulare o solicită, prin care O.N.T. C. se obligă să garanteze față de B.R.C.E. plata numai în situația în care SC A.T. SA nu efectua, în calitate de importator plățile la datele scadente. Cu privire la suma solicitată cu titlu de prejudiciu, reclamanta a arătat că aceasta reprezintă reținerile efectuate din contul său în perioada 28 septembrie 1992-9 iunie 1994 de către B.R.C.E. în condițiile în care importatorul avea în cont sumele necesare achitării la scadență a ratelor. În cauză, pârâta B.R.C.E.

SA a formulat la 6 iunie 1995 cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei și a pârâtelor SC A.T. SA și SC R. SA la plata sumelor de 1.734,92 dolari și 4.766.070 DM reprezentând obligații neachitate la scadență, dobânzi și comisioane aferente importului celor 30 autocare IVECO. (…) Prin sentința civilă nr. 4951 din 16 aprilie 2010, Tribunalul a hotărât următoarele: A respins excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de AVAS, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta SC ONT C. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și în consecință: A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E.

SA) la plata către reclamanta SC ONT C. SA a sumei de 525.896,81 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri. A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC ONT C. SA a sumei de 451.289,17 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acțiunii 04.04.1995 și până la data de 23.11.2009. A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC ONT C. SA a dobânzii legale calculate asupra sumei de 525.896,81 dolari SUA de la 24.11.2009 și până la achitarea integrală a sumei datorate.

A respins capătul de cerere privind anularea garanției nr. 22/1378 din 11.07.1990 ca neîntemeiat.(…) A respins cererea precizată formulată de reclamanta SC ONT C. SA împotriva pârâților SC A.T. SA - prin lichidator judiciar H.I. și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională formulată de B.R.C.E. și susținută de continuator A.V.(…) A respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A.T. SA împotriva chematei în garanție SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A.T. SA împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E.

SA) și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională formulată de SC A.T. împotriva SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins cererea reconvențională formulată de SC A.T. împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) și Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului ca neîntemeiată.(…) Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut în fapt și în drept următoarele: 1. La data de 07.04.1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 formulată de Ministerul Turismului, notă avizată de Ministerul Economiei Naționale, în sensul suplimentării planului valutar al Ministerului Turismului cu suma de 7 milioane USD în scopul achiziționării a 30 autocare pentru ITTA (devenită ulterior R. SA).

Pârâta SC A.T. (fostă U.A.T.), în calitate de comisionar pentru pârâta comitent și beneficiar al importului de autocare, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia contractul comercial de vânzare-cumpărare nr. 4/1990, având ca obiect 30 de autocare, în valoare totală de 11.111.000 DM. La data de 27.04.1990, MCECEI – Direcția de Plan Import – Sectorul Import pentru Investiții a transmis către Ministerul Turismului sarcina de plan nr. 41/4845, în care s-a înscris în plan U.A.T. cu un total de 6.600.000 USD. Această societate, la data de 04.05.1990, a întocmit cererea de autorizație de import nr. AI/04/03940 din 31.05.1990. Banca abilitată în derularea operațiunilor de plată a fost BRCE (care gestiona conturile în valută ale părților) și care, la solicitarea vânzătorului, a emis garanția bancară nr. 36/9/10731/1990, pentru 85 % din prețul autocarelor, plus dobânda, în favoarea vânzătorului italian.

La data de 11.07.1990, reclamanta ONT C. a emis scrisoarea de garanție nr. 22/1378, potrivit căreia finanțarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990, încheiat între I. Italia, în calitate de vânzător și ITTA București, în calitate de cumpărător, urma a se face în baza unui credit furnizor acordat de Fiat pentru U.A.T. în condiții de 15% la livrare și 85% în 10 rate semestriale cu o dobândă de 9,15% pe an, în baza garanției emise de BRCE și că, în aceste condiții, ONT C. s-a obligat ca în cazul în care U.A.T. nu-și va respecta obligațiile de plată ce decurg din contractul de livrare și/sau creditul angajat, toate acestea să fie plătite de aceasta în mod irevocabil și necondiționat la prima solicitare scrisă a BRCE din care să reiasă că U. nu și-a respectat obligațiile de plată menționate anterior.

Cele 30 de autocare au fost importate în două tranșe de câte 13, respectiv 17 bucăți. La data de 19.11.1990, BRCE a emis 10 trate către reclamanta SC A., solicitând acceptarea acestora prin semnare și restituire, în vederea eliberării documentelor de import de la partenerul italian. La data de 22.01.1991, SC A. a transmis către BRCE cele 10 trate semnate în valoare totală de 6.682.770,07 DM pentru plata celor 17 autocare venite în tranșa a doua și a transmis și scadențarele privind plata ratelor către partenerul extern, defalcate pe tranșe și pe scadență, rată și dobândă. Ca urmare a primirii de către BRCE a tratelor originale acceptate la plată prin semnare de către SC A.T., BRCE a eliberat documentele de import către beneficiar.

Pentru plata primelor 6 rate, BRCE a procedat la debitarea conturilor reclamantei SC ONT C., în perioada 26.03.1991 – 31.03.1992, în temeiul garanției constituite de către parte. În aceste condiții, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 2 București, în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prelevarea nejustificată a unor sume de bani din contul său. Cauza a fost soluționată în mod definitiv și irevocabil în urma pronunțării deciziei nr. 791/2008 a Î.C.C.J., în sensul admiterii acțiunii. După declanșarea litigiului anterior menționat, BRCE a continuat să debiteze conturile ONT C., în perioada 28.09.1992 – 09.06.1994, cu o sumă totală de 525.896,81 $, în vederea acoperirii plății următoarelor rate scadente.

În raport de temeiul de drept invocat de reclamantă, dispozițiile art. 998-999 C. civ., prima instanță a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a băncii, față de modul în care a înțeles să debiteze conturile reclamantei, în temeiul garanției nr. 22/1378 cu neluarea în seamă a obligațiilor legale ce îi incumbă în raport de prevederile art. 7 din H.G. nr. 9/1990, de a asigura plățile la extern ale acestui import din fondul valutar al statului. Cu privire la încălcarea obligațiilor impuse de normele legale, tribunalul a reținut și împrejurarea că reclamanta s-a adresat la 28 august 1991 Guvernatorului B.N.R. și Președintelui B.R.C.E. cu solicitarea expresă să se dispună în sarcina băncii să regularizeze fondurile necesare plății ratelor din fondul valutar al statului, în conformitate cu art. 7 din Circulara guvernului nr. 14/315/1991, B.N.R.

a emis, ca răspuns la această solicitare, adresa nr. 4013/1992 prin care cerea B.R.C.E. să asigure, din fondul valutar al statului, disponibilitățile în valută pentru toate plățile scadente, pârâta B.R.C.E. a procedat în continuare la debitarea conturilor reclamantei cauzându-i un prejudiciu evaluat la 525-896,81 dolari, conform expertizei dispuse în cauză, reprezentând sume debitate din contul reclamantei în favoarea partenerului extern. În acest context factual și legal, tribunalul a constatat că prin efectul O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S.

se subrogă legal în toate obligațiile izvorâte din activitatea B.R.C.E., astfel încât această pârâtă este ținută să răspundă pentru pretențiile reclamantei, respectiv plata debitului și a dobânzii legale calculate de la 4 aprilie 1995 și până la 23 noiembrie 2009. În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea garanției nr. 22/1378 emisă de reclamantă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a indicat motivele de nulitate de natură să afecteze valabilitatea garanției.(…) Cu privire la pârâta SC A.T. SA, instanța a reținut că reclamanta nu a probat existența unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea delictuală a societății în derularea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, cu atât mai mult cu cât SC A.T.

SA a solicitat la rândul său prin adresa nr. 42 din 15 august 1991 Guvernatorului B.N.R., Ministerului Economiei și Finanțelor efectuarea regularizării fondurilor necesare plății ratelor din fondul valutar al statului, demers pe care însăși reclamanta îl invocă în susținerea cererii sale.(…) Împotriva sentinței fondului, pârâta A.V.A.S. a promovat apel criticând hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte: neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a B.R.C.E.; calificarea greșită a scrisorii de garanție nr. 22/1378 ca o garanție personală cu caracter accesoriu în raport cu obligația asumată de debitoarea SC A.T. SA; soluționarea greșită a cererii reconvenționale în raport de dispozițiile art. 42 C. com.

Prin decizia nr. 244 din 13 mai 2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Curtea de Apel a apreciat că circumstanțele concrete ale cauzei relevă fapta culpabilă a băncii (BRCE) care a pus pe debitorul principal în imposibilitate de a deține în contul său valuta necesară plății ratelor scadente și că, prevalându-se de propria culpă, pârâta a trecut la executarea contului reclamantei, în condițiile în care sarcinile de plan erau echivalente cu legea. Referitor la contractul de garanție, instanța a constatat că acesta era supus codului civil, respectiv dispozițiilor care reglementează fidejusiunea și cuprinde prevederi exprese care derogă de la regula dreptului comun a răspunderii solidare a fidejusorului alături de debitorul principal – respectiv obligația garantului de a plăti datoria principală sub condiția ca B.R.C.E.

să dovedească faptul că debitorul principal nu este în măsură să achite datoria. Susținerea recurentei cu privire la aplicarea regulilor uniforme de garanție emise de I.C.C. Paris Publicația 325 a fost apreciată ca nefondată deoarece părțile nu au făcut trimitere la această normă de drept internațional.(…) Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului promovat în cauză cu consecința schimbării în tot a sentinței fondului, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii introductive formulată de reclamanta și admiterii cererii reconvenționale. Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocând atât încălcarea legii cât și lipsa de temei legal a hotărârii pronunțate de prima instanță și menținută de instanța de apel. Sub un prim motiv, recurenta a susținut că în mod nelegal instanțele au reținut că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, față de modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în temeiul contractului de fidejusiune, executare care s-a întemeiat pe drepturile conferite de acest contract, respectiv pe obligația asumată de reclamantă de a plăti irevocabil și necondiționat, la prima solicitare a băncii în cazul în care SC A.T. SRL nu își îndeplinește obligația. A susținut recurenta că, în cauză, garanția emisă de reclamanta este o garanție autonomă și independentă, care este supusă regulilor uniforme privind garanția la cerere emise de I.C.C.

Paris, Publicația 325, or, instanțele, calificând garanția consimțită de reclamantă ca o garanție personală, cu caracter de accesorialitate în raport cu obligația asumată de debitoarea SC A.T. SRL, au aplicat în mod nelegal Publicația 325.(…) Recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 42 C. com. și ale art. 1042 și 1652 C. civ. după care un creditor poate urmări pe oricare dintre debitori pentru întreaga datorie și poate urmări direct pe fidejusor fără a fi condiționat de prealabile urmărire a debitorului principal. A susținut recurenta că prin contractul de cesiune de creanță nr. 55010/2000 B.C.R. a cesionat A.V.A.S. creanța neperformantă pe care o avea față de O.N.T. C. de 5.609.754,30 REM și 650.270,83 USD, sume pe care le-a solicitat și prin cererea reconvențională.(…) La data de 15 septembrie 2011, intimata O.N.T.

C. a depus întâmpinarea la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimata a arătat cu privire la criticile formulate, că problemele de drept privind natura raporturilor dintre părți și stabilirea răspunderii juridice a B., respectiv A.V.A.S., au fost tranșate irevocabil cu ocazia soluționării primului litigiu purtat între părți prin decizia nr. 791/2008 pronunțată de Î.C.C.J., litigiu care a avut ca obiect pretențiile intimatei, respectiv prejudiciul suferit pe perioada martie 1991- aprilie 1992. În opinia intimatei dezlegarea dată în drept de către instanțele care au soluționat primul litigiu este suficientă pentru fundamentarea soluției din prezenta cauză.(…) Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.

consacră principiul potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în daune interese. Prin urmare, pentru ca acțiunea în daune-interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit și să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată. Recurenta, în prezentul recurs, a criticat soluția adoptată de prima instanță, menținută de instanța de apel, sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale ale B.R.C.E. SA, a cărei succesoare legală este, susținând că banca nu a comis nici un delict prin modul în care a procedat la executarea contragaranției emise în beneficiul său de reclamantă. Or, constatarea existenței unui delict și determinarea cuantumului prejudiciului de care se face răspunzătoare persoana care l-a săvârșit constituie chestiuni de fapt de atributul instanței fondului sau apelului prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac.

Altfel spus, stabilirea împrejurărilor de fapt care evidențiază existența unui fapt ilicit, persoana care l-a săvârșit și întinderea prejudiciului astfel produs nu mai pot fi repuse în discuție pe calea recursului în actuala sa reglementare, statuată prin art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. exclusiv pentru motivele de nelegalitate enunțate de textul de lege. Aprecierea instanțelor de fond cu privire la aceste chestiuni de fapt, de temeinicie se impune acestei instanțe de control judiciar, în condițiile în care instanțele de fond și-au motivat hotărârea. În cauză, atât prima instanță, cât și instanța de apel au stabilit circumstanțele în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4/1990 pentru achiziționarea celor 30 de autocare de la partenerul extern F.I.

Italia și obligațiile B.R.C.E. SA în derularea operațiunilor de plată. Conform mecanismelor stabilite prin aprobarea sarcinii de plan și suplimentarea fondului valutar al Ministerului Transporturilor cu suma de 7 milioane USA în scopul achiziționării celor 30 de autocare din import, mecanismul decontării trebuia să fie în acord cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 9/1991 în sensul că pentru toate activitățile de comerț exterior preluate de agenții economici la înființarea acestora, valuta aferentă operațiunilor respective, asumate de fostele întreprinderi de stat, se va regulariza din fondul valutar al statului de către B.R.C.E. SA. Totodată, s-a reținut, cu privire la modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în perioada septembrie 1992 – iunie 1994, că reclamanta, la 28 august și 11 septembrie 1991, s-a adresat Guvernatorului B.N.R.

și președintelui B.R.C.E. cu solicitarea să se dispună în sarcina B.R.C.E. regularizarea fondurilor din fondul valutar al statului, urmare a faptului că, în cauză, s-au asigurat din garanție sumele necesare pentru plata importului. La data de 6 octombrie 1992, se înregistrase la B.R.C.E. adresa nr. 4013 emisă de B.N.R. prin care se arată că față de intrarea în vigoare a Regulamentului valutar emis de B.N.R. pentru toate activitățile de comerț exterior, valuta aferentă operațiunilor respective trebuie regularizată cu fondul valutar al statului de către B.R.C.E., ceea ce semnifică avizul B.N.R. pentru suportarea acestor plăți din fondul valutar al statului și obligația B.R.C.E. de a asigura resursele necesare prin alimentarea din acest fond.

Aceste circumstanțe de fapt, statuate în cauză, fundamentate pe înscrisurile administrate, conturează obligația legală a B.R.C.E. de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului, obligație care nu a fost îndeplinită de bancă. Consecința acestei neîndepliniri reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă. Cu alte cuvinte, omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligație născută în puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ.

În sfârșit, și condiția indispensabilă a legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit imputabil autoarei și prejudiciul produs a fost dovedită în cauză prin concluziile raportului de expertiză care a confirmat că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de daune interese, reprezintă sumele debitate din contul său de către bancă urmare încălcării obligației de a nu fi utilizat fondul valutar al statului pentru regularizarea plăților. Așa fiind, Înalta Curte a constatat că faptele prejudiciabile reținute în sarcina B.R.C.E. îndeplinesc condițiile impuse de dispozițiile art. 998 C. civ., critica A.V.A.S., subrogată legal în toate drepturile și obligațiile derivate din activitatea B.R.C.E., sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor sus menționate, nefiind susținute de argumente de nelegalitate.

Cu privire la garanția asumată de O.N.T. C. prin scrisoare de garanție nr. 22/1378/1990, afirmația recurentei în sensul că acesta este o garanție autonomă și independentă guvernabilă după regimul garanțiilor independenței reglementate de Publicația nr. 325 a CCI Paris nu este fundamentată din punct de vedere legal, pentru a impune concluzia unei încălcări sau aplicări greșite a legii. Ambele instanțe au reținut că scrisoarea de garanție nu cade sub incidența Publicației în condițiile în care nu se indică expres în conținutul său că este supusă Regulilor Uniforme privind garanțiile ale CCI Paris. Obligația asumată de ONT C. ca, în cazul în care U.A.T.

nu-și va respecta obligațiile de plată în temeiul contractului nr. 4/1990, toate plățile vor fi făcute de garant, irevocabil și necondiționat, la prima solicitare a băncii, califică această garanție ca o garanție personală propriu-zisă cu caracter de accesorialitate în raport cu obligația debitorului principal în sensul că garantul nu este ținut să plătească creditorului decât dacă acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal (U.A.T.) SC A.T. SA. În acest sens, dispozițiile înscrise în art. 1662 C. civ. Capitolul II – (Despre efectele efectele fidejusiunii) prevăd ca fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului decât în situația în care acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal afară de cazul când fidejusorul a renunțat la beneficiul discuțiunii sau s-a obligat solidar.

Dispozițiile legale susmenționate impun concluzia că fidejusiunea este de strictă și restrictivă interpretare în ce privește întinderea obligației contractate prin garanție, și indiferent de termenii utilizați, mai mult sau mai puțin preciși, trebuie stabilită intenția comună a părților. Or, din conținutul scrisorii de garanție nr. 22/1990 rezultă că fidejusorul O.N.T. C. nu s-a obligat în solidar cu debitorul principal termenii utilizați fiind clari în sensul de a plăti dacă ,,U.A. nu-și respectă obligațiile de plată”. În sfârșit, o serie de circumstanțe concrete ale cauzei, referitoare la modul în care s-a aprobat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, precum și demersurile reclamantei la B.N.R.

și B.R.C.E. după activarea garanției și reținerea unor sume din contul său, confirmă incontestabil că intenția comună a părților la data încheierii contractului de garanție nu a fost în sensul asumării unei obligații solidare cu debitorul principal și prin urmare B.R.C.E. avea obligația să debiteze prioritar conturile debitorului principal, dispozițiile art. 42 C. com. nefiind incidente. (…) Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins prezentul recurs ca nefondat.