ÎCCJ, decizie (scj.ro #82898)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82898) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

.

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea unei obligații legale.

Consecințe

Cuprins

pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte. Răspundere civilă

Index

alfabetic: răspundere civilă delictuală

- contract de vânzare-cumpărare

- fapt ilicit

- regularizare conturi

- fond valutar al statului

C.

civ., art. 998

Omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligație născută în

puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă

delictuală reglementată de art. 998 C. civ.

Astfel, fapta culpabilă a băncii de neîndeplinire a obligației

legale de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea

acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului - care a pus pe

debitorul principal în imposibilitatea de a deține în contul său valuta

necesară plății unor rate scadente, datorate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare

- reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru

prejudiciul astfel cauzat,  prin conduita sa pasivă.

Secția a II-a civilă, Decizia

nr. 470 din 7 februarie 2012

Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București,

reclamanta SC O.N.T. C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B.R.C.E.,

SC R. SA, SC A.T. SA și Ministerul Turismului următoarele: 1. obligarea pârâtei

la plata sumei de 526.001,11 dolari în lei la cursul din ziua executării

hotărârii, sumă reprezentând prejudiciu produs reclamantei din culpa pârâtelor

în circumstanțele de fapt și de drept dezvoltate în motivarea cererii; 2.

anularea scrisorii de garanție nr. 22/1378 emisă de reclamantă la 11 iulie 1990

privind finanțarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990.

Potrivit reclamantei, la data de 7 aprilie 1990, Primul Ministru al României a

aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului Turismului pentru majorarea

plafonului valutar alocat Ministerului Turismului pe semestrul I al anului 1990

în vederea achiziționării unui număr de 30 autocare pentru dotarea I.T.T.A. SA

devenită ulterior SC R. SA.

A susținut reclamanta că, în acest scop, pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T.

Brașov) în calitate de comisionar, pentru comitenta și beneficiara importului

SC R. SA, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 4 din 25 aprilie 1990, prețul celor 30 autocare (6,6

mil.dolari) urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15%, iar diferența

în 10 rate la fiecare 6 luni;      că, la data de 27

aprilie 1990, s-a emis sarcina de plan nr. 41/3/4845 pentru plata integrală a

celor 30 de autocare în valoare de 6,6 mil.dolari cu înscrierea în plafonul

fostei întreprinderi de comerț exterior U.A.T. Brașov în calitate de

importator.

Cu privire la derularea operațiunilor de plată, reclamanta a arătat că a fost

abilitată B.R.C.E. care a emis la solicitarea vânzătorului italian o garanție

bancară pentru 85% din prețul bunurilor, plata prețului fiind garantată și prin

scrisoarea de garanție nr. 22/1378 din 11 iulie 1990 a cărei anulare o

solicită, prin care O.N.T. C. se obligă să garanteze față de B.R.C.E. plata

numai în situația în care SC A.T. SA nu efectua, în calitate de importator

plățile la datele scadente.

Cu privire la suma solicitată cu titlu de prejudiciu, reclamanta a arătat că

aceasta reprezintă reținerile efectuate din contul său în perioada 28

septembrie 1992-9 iunie 1994 de către B.R.C.E. în condițiile în care

importatorul avea în cont sumele necesare achitării la scadență a ratelor.

În cauză, pârâta B.R.C.E. SA a formulat la 6 iunie 1995 cerere reconvențională

prin care a solicitat obligarea reclamantei și a pârâtelor SC A.T. SA și SC R.

SA la plata sumelor de 1.734,92 dolari și 4.766.070 DM reprezentând obligații

neachitate la scadență, dobânzi și comisioane aferente importului celor 30

autocare IVECO. (…)

Prin sentința civilă nr. 4951 din 16 aprilie 2010, Tribunalul a hotărât

următoarele:

A respins excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată

de AVAS, ca neîntemeiată.

A admis

în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta SC

ONT C. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și în consecință:

A

obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA)

la plata către reclamanta SC ONT C. SA a sumei de 525.896,81 dolari SUA, în

echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri.

A

obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA)

la plata către reclamanta SC ONT C. SA a sumei de 451.289,17 dolari SUA, în

echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de dobândă legală

calculată de la data introducerii acțiunii 04.04.1995 și până la data de

23.11.2009.

A

obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA)

la plata către reclamanta SC ONT C. SA a dobânzii legale calculate asupra sumei

de 525.896,81 dolari SUA de la 24.11.2009 și până la achitarea integrală a

sumei datorate.

A

respins capătul de cerere privind anularea garanției nr. 22/1378 din 11.07.1990

ca neîntemeiat.(…)

A

respins cererea precizată formulată de reclamanta SC ONT C. SA împotriva

pârâților SC A.T. SA - prin lichidator judiciar H.I. și Ministerul Dezvoltării

Regionale și Turismului, ca neîntemeiată.

A

respins cererea reconvențională formulată de B.R.C.E. și susținută de

continuator A.V.(…)

A

respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A.T. SA împotriva

chematei în garanție SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

capacitate procesuală de folosință.

A

respins cererea de chemare în garanție formulată de SC A.T. SA împotriva

A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) și Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului ca neîntemeiată.

A

respins cererea reconvențională formulată de SC A.T. împotriva SC R. SA ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de

folosință.

A

respins cererea reconvențională formulată de SC A.T. împotriva A.V.A.S. (în

calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) și Ministerului Dezvoltării

Regionale și Turismului ca neîntemeiată.(…)

Pentru

a hotărî astfel tribunalul a reținut în fapt și în drept următoarele:

data de

07.04.1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr.

2/1260 formulată de Ministerul Turismului, notă avizată de Ministerul Economiei

Naționale, în sensul suplimentării planului valutar al Ministerului Turismului

cu suma de 7 milioane USD în scopul achiziționării a 30 autocare pentru ITTA

(devenită ulterior R. SA). Pârâta SC A.T. (fostă U.A.T.), în calitate de

comisionar pentru pârâta comitent și beneficiar al importului de autocare, a

încheiat cu partenerul extern F.I. Italia contractul comercial de

vânzare-cumpărare nr. 4/1990, având ca obiect 30 de autocare, în valoare totală

de 11.111.000 DM. La data de

27.04.1990, MCECEI – Direcția de Plan

Import – Sectorul Import pentru Investiții a transmis către Ministerul

Turismului sarcina de plan nr. 41/4845, în care s-a înscris în plan U.A.T. cu

un total de 6.600.000 USD. Această societate, la data de 04.05.1990, a întocmit

cererea de autorizație de import nr. AI/04/03940 din 31.05.1990.

Banca

abilitată în derularea operațiunilor de plată a fost BRCE (care gestiona

conturile în valută ale părților) și care, la solicitarea vânzătorului, a emis

garanția bancară nr. 36/9/10731/1990, pentru 85 % din prețul autocarelor, plus

dobânda, în favoarea vânzătorului italian.

La data

de 11.07.1990, reclamanta ONT C. a emis scrisoarea de garanție nr. 22/1378,

potrivit căreia finanțarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990,

încheiat între I. Italia, în calitate de vânzător și ITTA București, în

calitate de cumpărător, urma a se face în baza unui credit furnizor acordat de

Fiat pentru U.A.T. în condiții de 15% la livrare și 85% în 10 rate semestriale

cu o dobândă de 9,15% pe an, în baza garanției emise de BRCE și că, în aceste

condiții, ONT C. s-a obligat ca în cazul în care U.A.T. nu-și va respecta

obligațiile de plată ce decurg din contractul de livrare și/sau creditul

angajat, toate acestea să fie plătite de aceasta în mod irevocabil și

necondiționat la prima solicitare scrisă a BRCE din care să reiasă că U. nu

și-a respectat obligațiile de plată menționate anterior.

Cele 30

de autocare au fost importate în două tranșe de câte 13, respectiv 17 bucăți.

La data

de 19.11.1990, BRCE a emis 10 trate către reclamanta SC A., solicitând

acceptarea acestora prin semnare și restituire, în vederea eliberării

documentelor de import de la partenerul italian. La data de  22.01.1991,

SC A. a transmis către BRCE cele 10 trate semnate în valoare totală de

6.682.770,07 DM pentru plata celor 17 autocare venite în tranșa a doua și a

transmis și scadențarele privind plata ratelor către partenerul extern,

defalcate pe tranșe și pe scadență, rată și dobândă.

Ca

urmare a primirii de către BRCE a tratelor originale acceptate la plată prin

semnare de către SC A.T., BRCE a eliberat documentele de import către

beneficiar.

Pentru

plata primelor 6 rate, BRCE a procedat la debitarea conturilor reclamantei SC

ONT C., în perioada 26.03.1991 – 31.03.1992, în temeiul garanției constituite

de către parte.

În

aceste condiții, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 2 București, în

sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prelevarea

nejustificată a unor sume de bani din contul său.

Cauza a

fost soluționată în mod definitiv și irevocabil în urma pronunțării deciziei

nr. 791/2008 a Î.C.C.J., în sensul admiterii acțiunii.

După

declanșarea litigiului anterior menționat, BRCE a continuat să debiteze

conturile ONT C., în perioada 28.09.1992 – 09.06.1994, cu o sumă totală de

525.896,81 $, în vederea acoperirii plății următoarelor rate scadente.

În raport de temeiul de drept invocat de reclamantă, dispozițiile art.

998-999 C. civ., prima instanță a apreciat că în cauză sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii civile delictuale a băncii, față de modul în

care a înțeles să debiteze conturile reclamantei, în temeiul garanției nr.

22/1378 cu neluarea în seamă a obligațiilor legale ce îi incumbă în raport de

prevederile art. 7 din H.G. nr. 9/1990, de a asigura plățile la extern ale

acestui import din fondul valutar al statului.

Cu privire la încălcarea obligațiilor impuse de normele legale, tribunalul a

reținut și împrejurarea că reclamanta s-a adresat la 28 august 1991

Guvernatorului B.N.R. și Președintelui B.R.C.E. cu solicitarea  expresă să

se dispună în sarcina băncii să regularizeze fondurile necesare plății ratelor

din fondul valutar al statului, în conformitate cu art. 7 din Circulara

guvernului nr. 14/315/1991, B.N.R. a emis, ca răspuns la această solicitare,

adresa nr. 4013/1992 prin care cerea B.R.C.E. să asigure, din fondul valutar al

statului, disponibilitățile în valută pentru toate plățile scadente, pârâta

B.R.C.E. a procedat în continuare la debitarea conturilor reclamantei

cauzându-i un prejudiciu evaluat la 525-896,81 dolari, conform expertizei

dispuse în cauză, reprezentând sume debitate din contul reclamantei în favoarea

partenerului  extern.

În acest context factual și legal, tribunalul a constatat că prin efectul

O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă legal în toate obligațiile izvorâte din

activitatea B.R.C.E., astfel încât această pârâtă este ținută să răspundă

pentru pretențiile reclamantei, respectiv plata debitului și a dobânzii legale

calculate de la 4 aprilie 1995 și până la 23 noiembrie 2009.

În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea garanției nr. 22/1378

emisă de reclamantă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a indicat motivele

de nulitate de natură să afecteze valabilitatea garanției.(…)

Cu privire la pârâta SC A.T. SA, instanța a reținut că reclamanta nu a probat

existența unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea delictuală a

societății în derularea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de

autocare, cu atât mai mult cu cât SC A.T. SA a solicitat la rândul său prin

adresa nr. 42 din 15 august 1991 Guvernatorului B.N.R., Ministerului Economiei

și Finanțelor efectuarea regularizării fondurilor necesare plății ratelor din

fondul valutar al statului, demers pe care însăși reclamanta îl invocă în

susținerea cererii sale.(…)

Împotriva sentinței fondului, pârâta A.V.A.S. a promovat apel

criticând hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte: neîndeplinirea

condițiilor răspunderii civile delictuale a B.R.C.E.; calificarea greșită a scrisorii

de garanție nr. 22/1378 ca o garanție personală cu caracter accesoriu în raport

cu obligația asumată de debitoarea SC A.T. SA; soluționarea greșită a cererii

reconvenționale în raport de dispozițiile art. 42 C. com.

Prin decizia nr. 244 din 13 mai 2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a

comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

Curtea de Apel a apreciat că circumstanțele concrete ale cauzei relevă fapta

culpabilă a băncii (BRCE) care a pus pe debitorul principal în imposibilitate

de a deține în contul său valuta necesară plății ratelor scadente și că,

prevalându-se de propria culpă, pârâta a trecut la executarea contului

reclamantei, în condițiile în care sarcinile de plan erau echivalente cu legea.

Referitor la contractul de garanție, instanța a constatat că acesta era supus

codului civil, respectiv dispozițiilor care reglementează fidejusiunea și

cuprinde prevederi exprese care derogă de la regula dreptului comun a

răspunderii solidare a fidejusorului alături de debitorul principal – respectiv

obligația garantului de a plăti datoria principală sub condiția ca B.R.C.E. să

dovedească faptul că debitorul principal nu este în măsură să achite datoria.

Susținerea recurentei cu privire la  aplicarea regulilor uniforme de

garanție emise de I.C.C. Paris Publicația 325 a fost apreciată ca nefondată

deoarece părțile nu au făcut trimitere la această normă de drept

internațional.(…)

Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând

modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului promovat în cauză cu

consecința schimbării în tot a sentinței fondului, în sensul respingerii ca

neîntemeiată a acțiunii introductive formulată de reclamanta și admiterii

cererii reconvenționale.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. invocând atât încălcarea legii cât și lipsa de temei legal a

hotărârii pronunțate de prima instanță și menținută de instanța de apel.

Sub un prim motiv, recurenta a susținut că în mod nelegal instanțele au reținut

că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, față de

modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în

temeiul contractului de fidejusiune, executare care s-a întemeiat pe drepturile

conferite de acest contract, respectiv pe obligația asumată de reclamantă de a

plăti irevocabil și necondiționat, la prima solicitare a băncii în cazul în

care SC A.T. SRL nu își îndeplinește obligația.

A susținut recurenta că, în cauză, garanția emisă de reclamanta este o garanție

autonomă și  independentă, care este supusă regulilor uniforme privind

garanția la cerere emise de I.C.C. Paris, Publicația 325, or, instanțele,

calificând garanția consimțită de reclamantă ca o garanție personală, cu

caracter de accesorialitate în raport cu obligația asumată de debitoarea SC

A.T. SRL, au aplicat în mod nelegal Publicația 325.(…)

Recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 42 C. com. și ale art. 1042

și 1652 C. civ. după care un creditor poate urmări pe oricare dintre debitori

pentru întreaga datorie și poate urmări direct pe fidejusor fără a fi

condiționat de prealabile urmărire a debitorului principal.

A susținut recurenta că prin contractul de cesiune de creanță nr. 55010/2000

B.C.R. a cesionat A.V.A.S. creanța neperformantă pe care o avea față de O.N.T.

C. de 5.609.754,30 REM și 650.270,83 USD, sume pe care le-a solicitat și prin

cererea reconvențională.(…)

La data de 15 septembrie 2011, intimata O.N.T. C. a depus întâmpinarea la

cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, intimata a arătat cu privire la criticile formulate, că problemele

de drept privind natura raporturilor dintre părți și stabilirea răspunderii

juridice a B., respectiv A.V.A.S., au fost tranșate irevocabil cu ocazia

soluționării primului litigiu purtat între părți prin decizia nr. 791/2008

pronunțată de Î.C.C.J., litigiu care a avut ca obiect pretențiile intimatei,

respectiv prejudiciul suferit pe perioada  martie 1991- aprilie 1992. În

opinia intimatei dezlegarea dată în drept de către instanțele care au

soluționat primul litigiu este suficientă pentru fundamentarea soluției din

prezenta cauză.(…)

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în

raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. consacră principiul potrivit căruia aceia

care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în daune

interese.

Prin urmare, pentru ca acțiunea în daune-interese să fie admisibilă se cere ca

faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit și să  fi cauzat

o pagubă ce se solicită a fi reparată.

Recurenta, în prezentul recurs, a criticat soluția adoptată de prima instanță,

menținută de instanța de apel, sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii

civile delictuale ale B.R.C.E. SA, a cărei succesoare legală este, susținând că

banca nu a comis nici un delict prin modul în care a procedat la executarea

contragaranției emise în beneficiul său de reclamantă.

Or, constatarea existenței unui delict și determinarea cuantumului

prejudiciului de care se face răspunzătoare persoana care l-a săvârșit

constituie chestiuni de fapt de atributul instanței fondului sau apelului prin

prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac.

Altfel spus, stabilirea împrejurărilor de fapt care evidențiază existența unui

fapt ilicit, persoana care l-a săvârșit și întinderea prejudiciului astfel

produs nu mai pot fi repuse în discuție pe calea recursului în actuala sa

reglementare, statuată prin art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. exclusiv pentru

motivele de nelegalitate enunțate de textul de lege.

Aprecierea instanțelor de fond cu privire la aceste chestiuni de fapt, de

temeinicie se impune acestei instanțe de control judiciar, în condițiile în

care instanțele de fond și-au motivat hotărârea.

În cauză, atât prima instanță, cât și instanța de apel au stabilit

circumstanțele în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4/1990

pentru achiziționarea celor 30 de autocare de la partenerul extern F.I. Italia

și obligațiile B.R.C.E. SA în derularea operațiunilor de plată. Conform

mecanismelor stabilite prin aprobarea sarcinii de plan și suplimentarea

fondului valutar al Ministerului Transporturilor cu suma de 7 milioane USA în scopul

achiziționării celor 30 de autocare din import, mecanismul decontării trebuia

să fie în acord cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 9/1991 în sensul că pentru

toate activitățile de comerț exterior preluate de agenții economici la

înființarea acestora, valuta aferentă operațiunilor respective, asumate de

fostele întreprinderi de stat, se va regulariza din fondul valutar al statului

de către B.R.C.E.  SA.

Totodată, s-a reținut, cu privire la modul în care B.R.C.E. a procedat la

debitarea conturilor reclamantei în perioada septembrie 1992 – iunie 1994, că

reclamanta, la 28 august și 11 septembrie 1991, s-a adresat Guvernatorului

B.N.R. și președintelui B.R.C.E. cu solicitarea să se dispună în sarcina

B.R.C.E. regularizarea fondurilor din fondul valutar al statului, urmare a

faptului că, în cauză, s-au asigurat din garanție sumele necesare pentru plata

importului.

La data de 6 octombrie 1992, se înregistrase la B.R.C.E. adresa nr. 4013 emisă

de B.N.R. prin care se arată că față de intrarea în vigoare a Regulamentului

valutar emis de B.N.R. pentru toate activitățile de comerț exterior, valuta

aferentă operațiunilor respective trebuie regularizată cu fondul valutar al

statului de către B.R.C.E., ceea ce semnifică avizul B.N.R. pentru suportarea

acestor plăți din fondul valutar al statului și obligația B.R.C.E. de a asigura

resursele necesare  prin alimentarea din acest fond.

Aceste  circumstanțe de fapt, statuate în cauză, fundamentate pe

înscrisurile  administrate, conturează obligația legală a B.R.C.E. de a

asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta

încasată din fondul valutar al statului, obligație care nu a fost îndeplinită

de bancă.

Consecința acestei neîndepliniri reprezintă faptul ilicit de natură a antrena

răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat,  prin conduita sa

pasivă.

Cu alte cuvinte, omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligație

născută în puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea

civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ.

În sfârșit, și condiția indispensabilă a legăturii de cauzalitate dintre faptul

ilicit imputabil autoarei și prejudiciul produs a fost dovedită în cauză prin

concluziile raportului de expertiză care a confirmat că sumele solicitate de

reclamantă cu titlu de daune  interese, reprezintă sumele debitate din

contul său de către bancă urmare încălcării obligației de a nu fi utilizat

fondul valutar al statului pentru  regularizarea  plăților.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că faptele prejudiciabile reținute în

sarcina B.R.C.E. îndeplinesc condițiile impuse de dispozițiile art. 998 C.

civ., critica A.V.A.S., subrogată legal în toate drepturile și obligațiile

derivate din activitatea B.R.C.E., sub aspectul aplicării greșite a

dispozițiilor sus menționate, nefiind  susținute de argumente de

nelegalitate.

Cu privire la garanția asumată de O.N.T. C. prin scrisoare de garanție nr.

22/1378/1990, afirmația recurentei în sensul că acesta este o garanție autonomă

și independentă guvernabilă după regimul garanțiilor independenței reglementate

de Publicația nr. 325 a CCI Paris nu este fundamentată din punct de vedere

legal, pentru a impune concluzia unei încălcări sau aplicări greșite a legii.

Ambele instanțe au reținut că scrisoarea de garanție nu cade sub incidența

Publicației în condițiile în care nu se indică expres în conținutul său că este

supusă Regulilor Uniforme privind garanțiile ale CCI Paris.

Obligația asumată de ONT C. ca, în cazul în care U.A.T. nu-și va respecta

obligațiile de plată în temeiul contractului nr. 4/1990, toate plățile vor fi

făcute de garant, irevocabil și necondiționat, la prima solicitare a băncii,

califică această garanție ca o garanție personală propriu-zisă cu caracter de

accesorialitate în raport cu obligația debitorului principal în sensul că

garantul nu este ținut să plătească  creditorului decât dacă acesta nu se

poate îndestula de la debitorul principal (U.A.T.)

SC

A.T.  SA.

În acest sens, dispozițiile înscrise în art. 1662 C. civ. Capitolul II –

(Despre efectele efectele fidejusiunii) prevăd ca fidejusorul nu este ținut a

plăti creditorului decât în situația în care acesta nu se poate îndestula de la

debitorul principal afară de cazul când fidejusorul a renunțat la beneficiul

discuțiunii sau s-a obligat solidar.

Dispozițiile legale susmenționate impun concluzia că fidejusiunea este de

strictă și restrictivă interpretare în ce privește întinderea obligației

contractate prin garanție, și indiferent de termenii utilizați, mai mult sau

mai puțin preciși, trebuie stabilită intenția comună a părților.

Or, din conținutul scrisorii de garanție nr. 22/1990 rezultă că fidejusorul

O.N.T. C. nu s-a obligat în solidar cu debitorul principal termenii utilizați

fiind clari în sensul de a plăti dacă ,,U.A. nu-și respectă obligațiile de

plată”.

În sfârșit, o serie de circumstanțe concrete ale cauzei, referitoare la modul

în care s-a aprobat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de

autocare, precum și demersurile reclamantei la B.N.R. și B.R.C.E. după

activarea garanției și reținerea unor sume din contul său, confirmă

incontestabil că intenția comună a părților la data încheierii contractului de

garanție nu a fost în sensul asumării unei obligații solidare cu debitorul

principal și prin urmare B.R.C.E. avea obligația să debiteze prioritar

conturile debitorului principal, dispozițiile art. 42 C. com. nefiind

incidente. (…)

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins prezentul recurs ca nefondat.