ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

2125 din 18 aprilie 2006 pronunțată în dosar nr. 25215/3/2004 al Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive, s-a admis acțiunea modificată și precizată formulată de

reclamanta SC O.N.T.C. SA București împotriva pârâtei A.V.A.S. București cu

consecința obligării acesteia la plata sumei de 2.058.102,66 Euro în echivalent

în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, la 1.626.070,26 Euro cu titlu de

dobândă pentru perioada 2 martie 1992 – 31 august 2005 în echivalent în lei din

ziua plății precum și la plata dobânzii de 6 % pe an aferentă sumei de

2.058.102,66 Euro începând cu data de 1 septembrie 2005 și până la achitarea

integrală a sumei către reclamantă. Totodată, s-a respins acțiunea precizată

față de pârâții B.C.R. SA București, SC A.T. SA prin lichidator judiciar SC L.C.

SRL Brașov și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului precum

și cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice

și s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC R.

SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL fiind respinsă acțiunea reclamantei ca

fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de

folosință.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 7 aprilie 1990,

Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului

Turismului, avizată de Ministerul Economiei Naționale pentru suplimentarea

planului valutar al Ministerului Turismului cu 7 milioane dolari S.U.A. în

vederea achiziționării unui număr de 30 autocare pentru I.T.T.A., devenită

ulterior SC R. SA.

În acest scop pârâta SC A.T.

SA (fosta U.A.T.) în calitate de comisionar pentru comitenta și beneficiara

importului SC R. SA și partenerul extern F.I. Italia s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 4 din 25 aprilie 1990, în valoare totală de 11.111.000 mărci

germane, prețul urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15 %, iar

diferența în 10 rate la fiecare 6 luni. În consecință, la data de 27 aprilie

1990, M.C.E.C.E.I. – D.P.I. - Sector Import pentru Investiții transmite

Ministerului Turismului sarcina de plan nr. 41/4845 prin care s-a înscris în

plan U.A. cu 6.600.000 dolari S.U.A., societatea întocmind la 4 mai 1990

cererea pentru autorizația de import nr. S/03823.

În derularea operațiunilor

de plată a fost abilitată B.R.C.E. – B.R.C.E. care la solicitarea vânzătorului

italian a emis garanția bancară nr. 36/9/10731/1990 pentru 85 % din prețul

bunurilor vândute, plus dobânda. Plata prețului a fost, de asemenea, garantată

prin scrisoarea de garanție nr. 22/1378 emisă la 11 iulie 1990 de O.N.T.C.,

care se obligă să asigure finanțarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990

în cazul în bare beneficiarul U.A. nu va respecta obligațiile de plată a

prețului sau creditul angajat, răspunderea garantului urmând a fi activată la

prima solicitare scrisă a B.R.C.E. din care să rezulte că beneficiarul nu și-a

respectat propriile obligații de plată.

Referitor la modul de

desfășurare a raporturilor contractuale, tribunalul a arătat, în baza

expertizelor efectuate în cauză, că cele 30 de autocare au fost importate în

două tranșe, litigiul fiind declanșat de împrejurarea că B.R.C.E. a debitat

direct conturile reclamantei în temeiul calității acestuia de garant al

beneficiarului importului SC R. SA, pentru primele 4 rate și ulterior

introducerii acțiunii pentru celelalte rate, deși reclamanta era garant alături

de B.R.C.E., suma totală fiind de 2.059.102,66 Euro, respectiv echivalentul

sumei de 4.025.289,32 mărci germane compuse din contravaloare rate, comisioane

și dobânzi bancare.

În aceste condiții,

solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei ce va fi găsită în culpă la

repararea prejudiciului cauzat în acest mod, este justificată pe temeiul

răspunderii contractuale, întrucât B.R.C.E. a încălcat condițiile contractuale

rezultând din scrisoarea de garanție nr. 22/1990. Sub acest aspect, prima

instanță, arată că deși reclamanta ca urmare a modificării acțiunii, în rejudecare

după mai multe cicluri procesuale a precizat acest temei de drept, nu au fost

încălcate prevederile art. 132 C. proc. civ., care oricum au caracter

dispozitiv, deoarece pârâții nu s-au opus acestei modificări.

În consecință, având în

vedere specificul derulării raporturilor comerciale cu partenerii externi în

perioada 1990, faptul că B.R.C.E. era singura bancă autorizată să efectueze

plăți externe și ținând cont de împrejurarea esențială că aceasta a debitat

contul reclamantei, care avea doar calitatea de fidejusor, deși debitorul SC A.T.

SA avea disponibil în cont la data ratelor scadente, a fost admisă acțiunea în

sensul obligării A.V.A.S., în calitate de continuatoare a B.R.C.E., conform O.G.

nr. 39/1999, O.U.G. nr. 18/2004 modificată prin O.U.G. nr. 85/2004, la plata

sumelor anterior menționate, precum și a dobânzilor aferente. De asemenea, a

fost avut în vedere și faptul că reclamanta a precizat că își menține

pretențiile doar față de această pârâtă. Angajarea răspunderii contractuale

este justificată prin natura contractuală a garanției, fidejusorul obligându-se

să plătească la prima solicitare scrisă a B.R.C.E., dacă debitorul principal

nu-și execută obligațiile de plată, raportat la prevederile art. 969 și 970 C.

civ., în condițiile în care banca a omis să formuleze solicitarea respectivă.

De asemenea, au fost

încălcate în acest mod și condițiile stabilite prin Regulile Uniforme privind

garanțiile la cerere emise de C.C.I. Paris - Publicația nr. 325, în vigoare la

data emiterii scrisorii de garanție nr. 22/1990, în sensul că beneficiarul era

obligat să prezinte o declarație privind cererea sa, însoțită de o hotărâre

judecătorească sau arbitrală, fie aprobarea scrisă a ordonatorului referitoare

la cerere și la suma acesteia condiții care nu au fost respectate.

În ceea ce privește cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, tribunalul, respingând excepția lipsei calității

procesuale pasive invocate de acesta, cu motivarea că la data nașterii

raporturilor juridice deduse judecății acesta era forul tutelar al I.T.T.A.

(actuala SC R.) și al O.N.T., a respins și pe fond cererea, deoarece a fost

reținută doar culpa B.R.C.E. soluție față de care s-a respins și cererea de

intervenție accesorie, formulată de Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru aceleași considerente

a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA, iar

în privința pârâtei SC R. SA a fost admisă excepția lipsei capacității

procesuale de folosință, întrucât aceasta a fost radiată din registrul

comerțului.

Prin decizia comercială nr. 195

din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

pronunțată în complet de divergență, s-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei A.V.A.S.

și ca lipsit de interes cel al reclamantei SC O.N.T.C.

În privința apelului

declarat de reclamantă, în condițiile art. 293 C. proc. civ., instanța a

invocat din oficiu și a admis excepția lipsei de interes în formularea acestei

căi de atac cu motivarea că, în esență, criticile vizează doar considerentele

nu soluția ca atare.

Referitor la apelul pârâtei

A.V.A.S., cu majoritate de voturi, curtea de apel a reținut că deși greșit

prima instanță a apreciat că reclamanta și-a modificat temeiul de drept al

acțiunii din răspundere delictuală în răspundere contractuală, când în

realitate atât prin precizările ulterioare cât și prin apelul declarat a

invocat din nou art. 998, această eroare nu este de natură a determina o altă

soluție, deoarece dezlegarea litigiului în fond, după o lungă perioadă de

desfășurare este corectă.

De asemenea, critica

referitoare la calificarea accesoriilor, respectiv a dobânzilor aplicabile

debitului principal, ca fiind dobânzi comerciale, a fost înlăturată, ca

nefondată, cu motivarea că dobânda comercială are conform O.G. nr. 9/2000 o

componență legală.

Reținând caracterul

delictual al răspunderii pârâtei, instanța de apel a concluzionat că garanția O.N.T.

nr. 22/1990 are un caracter accesoriu în raport cu cea principală, dar nu este

supusă regimului garanțiilor independente guvernate de Publicația nr. 325 a C.C.I.

Paris pentru că acest act normativ își limitează sfera de aplicare la

garanțiile expres indicate în conținutul lor ca fiind supuse acestei

reglementări, ceea ce în speță nu este cazul.

În consecință, dat fiind

faptul că B.R.C.E. a activat garanția personală emisă de către O.N.T., deși

debitorul principal avea disponibilul în valută necesar, iar raportul de

garanție dintre bancă și garant a fost executat, răspunderea băncii preluată de

A.V.A.S., deriva din nerespectarea obligației B.R.C.E., conform Regulamentului

valutar emis de B.N.R., de a asigura regularizarea situației conturilor

garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al

statului, conduită care se plasează pe tărâmul răspunderii delictuale.

Conform opiniei separate,

temeiul răspunderii pârâtei este contractual și motivat de existența în contul

pârâtei SC A.T. SA a sumei de 694.555,0316 Euro, se impune modificarea

sentinței în sensul obligării pârâtei A.V.A.S. la plata acestei sume, în

echivalentul în lei precum și la plata dobânzilor.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta A.V.A.S. criticând-o pentru motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

de recurs, după prezentarea detaliată a stării de fapt care a generat litigiul,

a soluțiilor pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, recurenta invocă

faptul că instanța de apel reține în considerentele deciziei exprimate cu

majoritate de voturi, că ambele forme ale răspunderii civile, contractuale și

delictuale, corespund unei concluzii contrare a celui ținut să execute o

obligație, între ele neexistând o deosebire de substanță. O atare interpretare

este eronată deoarece atragerea răspunderii civile se particularizează în

funcție de specificul raportului juridic, condițiile pentru antrenarea sa fiind

de asemenea distincte.

Prin urmare, arată

recurenta, în condițiile în care instanța de fond, în rejudecare a analizat

cauza doar sub aspectul drepturilor și obligațiilor contractuale derivate din

garanția dată de reclamantă, instanța de apel a concluzionat că nu se poate

antrena acest tip de răspundere deoarece garanția a fost executată și prin

urmare este antrenată răspunderea este delictuală, aspect care nu a putut fi

combătut decât prin recursul declarat.

instanța de apel a reținut că garanția este executată în condițiile în care în

temeiul garanției contul reclamantei a fost debitat doar pentru 6 din cele 20

de rate aferente prețului a cărui plată a fost garantată, ultima rată fiind

scadentă în octombrie 1995.

interpretarea greșită a prevederilor legale referitoare la regularizare, în

sensul că contrar celor reținute de instanța de apel, actele normative emise în

perioada istorică respectivă, H.G. nr. 9/1991 care a aprobat Regulamentul

pentru organizarea activităților de piață valutară, au stabilit în sarcina

agenților economici obligația de a suporta costurile în valută ale

importatorilor din surse proprii iar în cazul în care acestea nu sunt

suficiente, prin cumpărarea de valută din fondurile valutare ale statului, ceea

ce demonstrează că regularizarea nu opera din oficiu, în sensul că plata

prețului pentru importul efectuat nu se aloca gratuit de la fondul centralizat

al statului, ci ca urmare a achitării contravalorii în moneda națională.

În acest context, arată

recurenta, deși SC A.T. SA a solicitat regularizarea, B.N.R. nu a avizat

această cerere, împrejurare care rezultă din actele emise de această entitate

bancară și expertiza efectuată în cauză.

dispozițiilor legale referitoare la semnificația sarcinii de plan, instanța de

apel a schimbat natura acesteia, susține recurenta dintr-un act de planificare

a operațiunii de import într-unul de alocare efectivă a unor resurse valutare,

cu consecința ignorării aspectului esențial că SC A.T. SA era obligată să-și

asigure valuta necesară pentru plata finanțării externe deoarece prin sarcina

de plan doar a fost programată efectuarea operațiunii de comerț exterior.

recurenta critică hotărârea sub aspectul greșitei calificări a garanției emise

de O.N.T.C. ca fiind personală și accesorie și nu independentă și autonomă,

reținând contrar Publicației I.C.C. nr. 325 că de esența unei garanții

contractuale ar fi calitatea de bancă a emitentului, care nu exclude celelalte

persoane juridice de la posibilitatea emiterii garanțiilor contractuale

autonome.

Deși, conținutul și clauzele

garanției amintite atestă caracterul de garanție autonomă a angajamentului

asumat de garant, fiind prin urmare o contragaranție care își are izvorul în

acordul de voință al părților, rezultat din principiul libertății contractuale,

totuși, precizează recurenta, acceptă în subsidiar și interpretarea conform

căreia aceasta este accesorie, ipoteză în care emitentul O.N.T.C. nu poate

invoca beneficiul de discuțiune prevăzut de art. 1662 C. civ., deoarece în

materie comercială solidaritatea este prezumată conform art. 42 C. com., chiar

și împotriva fidejusorului.

Analizând recursul declarat

prin prisma motivelor invocate, cu precizarea că examinarea criticilor de

netemeinicie nu este posibilă, din perspectiv prevederilor art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat respingându-l ca atare.

esență înlocuirea de către instanța de apel a considerentelor specifice

atragerii răspunderii civile contractuale, reținute de tribunal cu cele

caracteristice răspunderii civile delictuale, procedeu care a avut drept

consecință imposibilitatea combaterii argumentelor în baza cărora instanța de

control judiciar a reținut existența acestei din urmă formă a răspunderii

civile este contrar realității.

Astfel, problema temeiului de

drept al acțiunii reclamantei și respectiv a naturii răspunderii juridice a

fost pe larg dezbătută atât în fața instanței de fond, care a luat act de

modificarea acțiunii, conform art. 132 C. proc. civ. și în condițiile în care

recurenta nu s-a opus acestei modificări. De asemenea, cererea de aderare la

apel, formulată de reclamantă care reproșa tocmai conținutul greșit al

considerentelor sentinței în sensul reținerii existenței răspunderii

contractuale, a fost respinsă de instanța de apel ca urmare a admiterii

excepției lipsei de interes, cu motivarea că din prisma folosului practic

urmărit schimbarea hotărârii primei instanțe trebuie interpretată conform art. 293

și 296 C. civ., în sensul că se urmărește o modificare de substanță adusă

dispozitivului hotărârii, concretizată în schimbarea soluției propriu-zise și

nu doar a considerentelor avute în vedere de instanță ala adoptarea sentinței,

după cum reiese din încheierea ședinței publice din 21 februarie 2007.

Prin urmare, lipsit de temei

arată recurenta că nu a avut posibilitatea exprimării unui punct de vedere,

hotărârile analizate demonstrând contrariul, mai mult decât atât, prin

întâmpinarea depusă și cu ocazia dezbaterilor asupra excepției puse în discuție

a susținut inadmisibilitatea cererii de aderare la apel deoarece nu se

urmărește modificarea hotărârii primei instanțe ci doar a considerentelor.

Această conduită procesuală, în instanțele anterioare evidențiază caracterul

formal al criticii.

doua critică, curtea reține că deși aceasta nu poate fi încadrată strict în

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, este

fără relevanță, deoarece chiar dacă ultima rată a cărei plată a fost garantată

prin garanția emisă de O.N.T. era scadentă în octombrie 1995, instanțele au

reținut corect că garanția a fost executată pentru 6 din cele 20 de rate și în

aceste limite s-a admis acțiunea.

recurs menționate la pct. 3 și 4, acestea vor fi analizate concomitent deoarece

vizează modul de aplicare a unor acte normative emise în anii 1990 - 1991

referitoare la regularizarea plăților în valută și ale sarcinilor de plan

specifice perioadei.

Din această perspectivă, în

mod corect au reținut ambele instanțe că în urma propunerii nr. 2/1260 a Ministerului

Turismului aprobată de Ministerul Economiei Naționale, Primul Ministru al

României a aprobat, la data de 7 aprilie 1990, suplimentarea planului valutar

al Ministerului Turismului cu 7 milioane dolari S.U.A. în scopul achiziționării

a 30 autocare pentru I.T.T.A. (ulterior SC R. SA), această sarcină fiind

înscrisă în planul U.A. (ulterior SC A.T. SA) care a întocmit formalitățile

pentru autorizația de import, banca abilitată în desfășurarea operațiunilor de

plăți externe fiind B.R.C.E. – B.C.R.E.

Prin urmare, raportat la

mecanismul derulării raporturilor comerciale cu partenerii externi, în epocă,

justificat au interpretat instanțele că „sarcina de plan” avea semnificația

alocării resurselor valutare necesare desfășurării operațiunii incluse în planul

respectiv, împrejurare care rezultă fără echivoc din faptul că prin nota

anterior menționată s-a aprobat suplimentarea planului cu suma, precizată

concret, de 7 milioane dolari S.U.A., motiv pentru care nu poate fi acceptată

interpretarea recurentei în sensul că sarcina de plan reprezintă doar o măsură

organizatorică menită a asigura resursele necesare finanțării acestei

operațiuni.

În acest sens, corect s-a

reținut incidența în speță a prevederilor dispozițiilor Regulamentului valutar

emis de B.N.R. conform căruia pentru toate activitățile de comerț exterior

preluate de agenții economici la înființarea acestora, valuta aferentă

operațiunilor respective, va fi regularizată cu fondul valutar al statului de

către B.R.C.E. SA.

De altfel, tocmai în scopul

plății acestui import s-a aprobat suplimentarea planului valutar în 1990,

finanțarea fiind așa cum s-a menționat asigurată.

În speță, regularizarea

consta în alimentarea contului garantului cu valuta încasată din fondul valutar

al statului, în condițiile anterior menționate.

garanției asumate de reclamantă, deși recurenta acceptă, chiar dacă în

subsidiar, teza instanței de apel conform căreia aceasta este accesorie

obligației pe care a garantat-o și nu se supune regimului garanțiilor independente

reglementate de Publicația nr. 325 a C.C.I. Paris, precizează că în această

ipoteză nu poate fi invocat beneficiul de discuțiune raportat la caracterul

prezumat al solidarității.

Reținând caracterul echivoc

al acestei critici, curtea o va înlătura în considerarea faptului că deși este

real că în materie comercială solidaritatea este prezumată, în speță prin

obligația asumată s-a stabilit că garanția este activată la prima solicitare a

B.R.C.E. din care să reiasă că beneficiarul nu și-a respectat obligațiile de

plată. Așadar, corect s-a reținut de instanță că în lipsa îndeplinirii acestor

condiții s-a procedat direct la debitarea conturilor garantului, inserarea

acestei clauze având semnificația înlăturării solidarității.

În concluzie, recursul

declarat de pârâtă fiind nefondat va fi respins ca atare conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 195 din 18 aprilie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2008.