ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 791/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2125 din 18 aprilie 2006 pronunțată în dosar nr. 25215/3/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a admis acțiunea modificată și precizată formulată de reclamanta SC O.N.T.C. SA București împotriva pârâtei A.V.A.S. București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 2.058.102,66 Euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, la 1.626.070,26 Euro cu titlu de dobândă pentru perioada 2 martie 1992 – 31 august 2005 în echivalent în lei din ziua plății precum și la plata dobânzii de 6 % pe an aferentă sumei de 2.058.102,66 Euro începând cu data de 1 septembrie 2005 și până la achitarea integrală a sumei către reclamantă.
Totodată, s-a respins acțiunea precizată față de pârâții B.C.R. SA București, SC A.T. SA prin lichidator judiciar SC L.C. SRL Brașov și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului precum și cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Finanțelor Publice și s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC R. SA prin lichidator judiciar SC A.L. SRL fiind respinsă acțiunea reclamantei ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 7 aprilie 1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului Turismului, avizată de Ministerul Economiei Naționale pentru suplimentarea planului valutar al Ministerului Turismului cu 7 milioane dolari S.U.A.
în vederea achiziționării unui număr de 30 autocare pentru I.T.T.A., devenită ulterior SC R. SA. În acest scop pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T.) în calitate de comisionar pentru comitenta și beneficiara importului SC R. SA și partenerul extern F.I. Italia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4 din 25 aprilie 1990, în valoare totală de 11.111.000 mărci germane, prețul urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15 %, iar diferența în 10 rate la fiecare 6 luni. În consecință, la data de 27 aprilie 1990, M.C.E.C.E.I. – D.P.I. - Sector Import pentru Investiții transmite Ministerului Turismului sarcina de plan nr. 41/4845 prin care s-a înscris în plan U.A. cu 6.600.000 dolari S.U.A., societatea întocmind la 4 mai 1990 cererea pentru autorizația de import nr. S/03823.
În derularea operațiunilor de plată a fost abilitată B.R.C.E. – B.R.C.E. care la solicitarea vânzătorului italian a emis garanția bancară nr. 36/9/10731/1990 pentru 85 % din prețul bunurilor vândute, plus dobânda. Plata prețului a fost, de asemenea, garantată prin scrisoarea de garanție nr. 22/1378 emisă la 11 iulie 1990 de O.N.T.C., care se obligă să asigure finanțarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990 în cazul în bare beneficiarul U.A. nu va respecta obligațiile de plată a prețului sau creditul angajat, răspunderea garantului urmând a fi activată la prima solicitare scrisă a B.R.C.E. din care să rezulte că beneficiarul nu și-a respectat propriile obligații de plată. Referitor la modul de desfășurare a raporturilor contractuale, tribunalul a arătat, în baza expertizelor efectuate în cauză, că cele 30 de autocare au fost importate în două tranșe, litigiul fiind declanșat de împrejurarea că B.R.C.E.
a debitat direct conturile reclamantei în temeiul calității acestuia de garant al beneficiarului importului SC R. SA, pentru primele 4 rate și ulterior introducerii acțiunii pentru celelalte rate, deși reclamanta era garant alături de B.R.C.E., suma totală fiind de 2.059.102,66 Euro, respectiv echivalentul sumei de 4.025.289,32 mărci germane compuse din contravaloare rate, comisioane și dobânzi bancare. În aceste condiții, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei ce va fi găsită în culpă la repararea prejudiciului cauzat în acest mod, este justificată pe temeiul răspunderii contractuale, întrucât B.R.C.E. a încălcat condițiile contractuale rezultând din scrisoarea de garanție nr. 22/1990.
Sub acest aspect, prima instanță, arată că deși reclamanta ca urmare a modificării acțiunii, în rejudecare după mai multe cicluri procesuale a precizat acest temei de drept, nu au fost încălcate prevederile art. 132 C. proc. civ., care oricum au caracter dispozitiv, deoarece pârâții nu s-au opus acestei modificări. În consecință, având în vedere specificul derulării raporturilor comerciale cu partenerii externi în perioada 1990, faptul că B.R.C.E. era singura bancă autorizată să efectueze plăți externe și ținând cont de împrejurarea esențială că aceasta a debitat contul reclamantei, care avea doar calitatea de fidejusor, deși debitorul SC A.T. SA avea disponibil în cont la data ratelor scadente, a fost admisă acțiunea în sensul obligării A.V.A.S., în calitate de continuatoare a B.R.C.E., conform O.G.
nr. 39/1999, O.U.G. nr. 18/2004 modificată prin O.U.G. nr. 85/2004, la plata sumelor anterior menționate, precum și a dobânzilor aferente. De asemenea, a fost avut în vedere și faptul că reclamanta a precizat că își menține pretențiile doar față de această pârâtă. Angajarea răspunderii contractuale este justificată prin natura contractuală a garanției, fidejusorul obligându-se să plătească la prima solicitare scrisă a B.R.C.E., dacă debitorul principal nu-și execută obligațiile de plată, raportat la prevederile art. 969 și 970 C. civ., în condițiile în care banca a omis să formuleze solicitarea respectivă. De asemenea, au fost încălcate în acest mod și condițiile stabilite prin Regulile Uniforme privind garanțiile la cerere emise de C.C.I.
Paris - Publicația nr. 325, în vigoare la data emiterii scrisorii de garanție nr. 22/1990, în sensul că beneficiarul era obligat să prezinte o declarație privind cererea sa, însoțită de o hotărâre judecătorească sau arbitrală, fie aprobarea scrisă a ordonatorului referitoare la cerere și la suma acesteia condiții care nu au fost respectate. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, tribunalul, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de acesta, cu motivarea că la data nașterii raporturilor juridice deduse judecății acesta era forul tutelar al I.T.T.A. (actuala SC R.) și al O.N.T., a respins și pe fond cererea, deoarece a fost reținută doar culpa B.R.C.E.
soluție față de care s-a respins și cererea de intervenție accesorie, formulată de Ministerul Finanțelor Publice. Pentru aceleași considerente a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA, iar în privința pârâtei SC R. SA a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință, întrucât aceasta a fost radiată din registrul comerțului. Prin decizia comercială nr. 195 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, pronunțată în complet de divergență, s-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei A.V.A.S. și ca lipsit de interes cel al reclamantei SC O.N.T.C. În privința apelului declarat de reclamantă, în condițiile art. 293 C. proc. civ., instanța a invocat din oficiu și a admis excepția lipsei de interes în formularea acestei căi de atac cu motivarea că, în esență, criticile vizează doar considerentele nu soluția ca atare.
Referitor la apelul pârâtei A.V.A.S., cu majoritate de voturi, curtea de apel a reținut că deși greșit prima instanță a apreciat că reclamanta și-a modificat temeiul de drept al acțiunii din răspundere delictuală în răspundere contractuală, când în realitate atât prin precizările ulterioare cât și prin apelul declarat a invocat din nou art. 998, această eroare nu este de natură a determina o altă soluție, deoarece dezlegarea litigiului în fond, după o lungă perioadă de desfășurare este corectă. De asemenea, critica referitoare la calificarea accesoriilor, respectiv a dobânzilor aplicabile debitului principal, ca fiind dobânzi comerciale, a fost înlăturată, ca nefondată, cu motivarea că dobânda comercială are conform O.G.
nr. 9/2000 o componență legală. Reținând caracterul delictual al răspunderii pârâtei, instanța de apel a concluzionat că garanția O.N.T. nr. 22/1990 are un caracter accesoriu în raport cu cea principală, dar nu este supusă regimului garanțiilor independente guvernate de Publicația nr. 325 a C.C.I. Paris pentru că acest act normativ își limitează sfera de aplicare la garanțiile expres indicate în conținutul lor ca fiind supuse acestei reglementări, ceea ce în speță nu este cazul. În consecință, dat fiind faptul că B.R.C.E.
a activat garanția personală emisă de către O.N.T., deși debitorul principal avea disponibilul în valută necesar, iar raportul de garanție dintre bancă și garant a fost executat, răspunderea băncii preluată de A.V.A.S., deriva din nerespectarea obligației B.R.C.E., conform Regulamentului valutar emis de B.N.R., de a asigura regularizarea situației conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului, conduită care se plasează pe tărâmul răspunderii delictuale. Conform opiniei separate, temeiul răspunderii pârâtei este contractual și motivat de existența în contul pârâtei SC A.T. SA a sumei de 694.555,0316 Euro, se impune modificarea sentinței în sensul obligării pârâtei A.V.A.S.
la plata acestei sume, în echivalentul în lei precum și la plata dobânzilor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea detaliată a stării de fapt care a generat litigiul, a soluțiilor pronunțate în ciclurile procesuale anterioare, recurenta invocă faptul că instanța de apel reține în considerentele deciziei exprimate cu majoritate de voturi, că ambele forme ale răspunderii civile, contractuale și delictuale, corespund unei concluzii contrare a celui ținut să execute o obligație, între ele neexistând o deosebire de substanță. O atare interpretare este eronată deoarece atragerea răspunderii civile se particularizează în funcție de specificul raportului juridic, condițiile pentru antrenarea sa fiind de asemenea distincte. Prin urmare, arată recurenta, în condițiile în care instanța de fond, în rejudecare a analizat cauza doar sub aspectul drepturilor și obligațiilor contractuale derivate din garanția dată de reclamantă, instanța de apel a concluzionat că nu se poate antrena acest tip de răspundere deoarece garanția a fost executată și prin urmare este antrenată răspunderea este delictuală, aspect care nu a putut fi combătut decât prin recursul declarat.
De asemenea, greșit instanța de apel a reținut că garanția este executată în condițiile în care în temeiul garanției contul reclamantei a fost debitat doar pentru 6 din cele 20 de rate aferente prețului a cărui plată a fost garantată, ultima rată fiind scadentă în octombrie 1995.
O altă critică vizează interpretarea greșită a prevederilor legale referitoare la regularizare, în sensul că contrar celor reținute de instanța de apel, actele normative emise în perioada istorică respectivă, H.G. nr. 9/1991 care a aprobat Regulamentul pentru organizarea activităților de piață valutară, au stabilit în sarcina agenților economici obligația de a suporta costurile în valută ale importatorilor din surse proprii iar în cazul în care acestea nu sunt suficiente, prin cumpărarea de valută din fondurile valutare ale statului, ceea ce demonstrează că regularizarea nu opera din oficiu, în sensul că plata prețului pentru importul efectuat nu se aloca gratuit de la fondul centralizat al statului, ci ca urmare a achitării contravalorii în moneda națională. În acest context, arată recurenta, deși SC A.T. SA a solicitat regularizarea, B.N.R. nu a avizat această cerere, împrejurare care rezultă din actele emise de această entitate bancară și expertiza efectuată în cauză.
În privința aplicării dispozițiilor legale referitoare la semnificația sarcinii de plan, instanța de apel a schimbat natura acesteia, susține recurenta dintr-un act de planificare a operațiunii de import într-unul de alocare efectivă a unor resurse valutare, cu consecința ignorării aspectului esențial că SC A.T. SA era obligată să-și asigure valuta necesară pentru plata finanțării externe deoarece prin sarcina de plan doar a fost programată efectuarea operațiunii de comerț exterior.
Prin ultimul motiv recurenta critică hotărârea sub aspectul greșitei calificări a garanției emise de O.N.T.C. ca fiind personală și accesorie și nu independentă și autonomă, reținând contrar Publicației I.C.C. nr. 325 că de esența unei garanții contractuale ar fi calitatea de bancă a emitentului, care nu exclude celelalte persoane juridice de la posibilitatea emiterii garanțiilor contractuale autonome. Deși, conținutul și clauzele garanției amintite atestă caracterul de garanție autonomă a angajamentului asumat de garant, fiind prin urmare o contragaranție care își are izvorul în acordul de voință al părților, rezultat din principiul libertății contractuale, totuși, precizează recurenta, acceptă în subsidiar și interpretarea conform căreia aceasta este accesorie, ipoteză în care emitentul O.N.T.C. nu poate invoca beneficiul de discuțiune prevăzut de art. 1662 C. civ., deoarece în materie comercială solidaritatea este prezumată conform art. 42 C. com., chiar și împotriva fidejusorului. Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cu precizarea că examinarea criticilor de netemeinicie nu este posibilă, din perspectiv prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Curtea constată că este nefondat respingându-l ca atare. 1. Primul motiv vizând în esență înlocuirea de către instanța de apel a considerentelor specifice atragerii răspunderii civile contractuale, reținute de tribunal cu cele caracteristice răspunderii civile delictuale, procedeu care a avut drept consecință imposibilitatea combaterii argumentelor în baza cărora instanța de control judiciar a reținut existența acestei din urmă formă a răspunderii civile este contrar realității. Astfel, problema temeiului de drept al acțiunii reclamantei și respectiv a naturii răspunderii juridice a fost pe larg dezbătută atât în fața instanței de fond, care a luat act de modificarea acțiunii, conform art. 132 C. proc. civ. și în condițiile în care recurenta nu s-a opus acestei modificări. De asemenea, cererea de aderare la apel, formulată de reclamantă care reproșa tocmai conținutul greșit al considerentelor sentinței în sensul reținerii existenței răspunderii contractuale, a fost respinsă de instanța de apel ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes, cu motivarea că din prisma folosului practic urmărit schimbarea hotărârii primei instanțe trebuie interpretată conform art. 293 și 296 C. civ., în sensul că se urmărește o modificare de substanță adusă dispozitivului hotărârii, concretizată în schimbarea soluției propriu-zise și nu doar a considerentelor avute în vedere de instanță ala adoptarea sentinței, după cum reiese din încheierea ședinței publice din 21 februarie 2007. Prin urmare, lipsit de temei arată recurenta că nu a avut posibilitatea exprimării unui punct de vedere, hotărârile analizate demonstrând contrariul, mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă și cu ocazia dezbaterilor asupra excepției puse în discuție a susținut inadmisibilitatea cererii de aderare la apel deoarece nu se urmărește modificarea hotărârii primei instanțe ci doar a considerentelor. Această conduită procesuală, în instanțele anterioare evidențiază caracterul formal al criticii. 2. Referitor la cea de a doua critică, curtea reține că deși aceasta nu poate fi încadrată strict în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, este fără relevanță, deoarece chiar dacă ultima rată a cărei plată a fost garantată prin garanția emisă de O.N.T. era scadentă în octombrie 1995, instanțele au reținut corect că garanția a fost executată pentru 6 din cele 20 de rate și în aceste limite s-a admis acțiunea. 3. Referitor la motivele de recurs menționate la pct. 3 și 4, acestea vor fi analizate concomitent deoarece vizează modul de aplicare a unor acte normative emise în anii 1990 - 1991 referitoare la regularizarea plăților în valută și ale sarcinilor de plan specifice perioadei. Din această perspectivă, în mod corect au reținut ambele instanțe că în urma propunerii nr. 2/1260 a Ministerului Turismului aprobată de Ministerul Economiei Naționale, Primul Ministru al României a aprobat, la data de 7 aprilie 1990, suplimentarea planului valutar al Ministerului Turismului cu 7 milioane dolari S.U.A. în scopul achiziționării a 30 autocare pentru I.T.T.A. (ulterior SC R. SA), această sarcină fiind înscrisă în planul U.A. (ulterior SC A.T. SA) care a întocmit formalitățile pentru autorizația de import, banca abilitată în desfășurarea operațiunilor de plăți externe fiind B.R.C.E. – B.C.R.E. Prin urmare, raportat la mecanismul derulării raporturilor comerciale cu partenerii externi, în epocă, justificat au interpretat instanțele că „sarcina de plan” avea semnificația alocării resurselor valutare necesare desfășurării operațiunii incluse în planul respectiv, împrejurare care rezultă fără echivoc din faptul că prin nota anterior menționată s-a aprobat suplimentarea planului cu suma, precizată concret, de 7 milioane dolari S.U.A., motiv pentru care nu poate fi acceptată interpretarea recurentei în sensul că sarcina de plan reprezintă doar o măsură organizatorică menită a asigura resursele necesare finanțării acestei operațiuni. În acest sens, corect s-a reținut incidența în speță a prevederilor dispozițiilor Regulamentului valutar emis de B.N.R. conform căruia pentru toate activitățile de comerț exterior preluate de agenții economici la înființarea acestora, valuta aferentă operațiunilor respective, va fi regularizată cu fondul valutar al statului de către B.R.C.E. SA. De altfel, tocmai în scopul plății acestui import s-a aprobat suplimentarea planului valutar în 1990, finanțarea fiind așa cum s-a menționat asigurată. În speță, regularizarea consta în alimentarea contului garantului cu valuta încasată din fondul valutar al statului, în condițiile anterior menționate. 5. În privința naturii garanției asumate de reclamantă, deși recurenta acceptă, chiar dacă în subsidiar, teza instanței de apel conform căreia aceasta este accesorie obligației pe care a garantat-o și nu se supune regimului garanțiilor independente reglementate de Publicația nr. 325 a C.C.I. Paris, precizează că în această ipoteză nu poate fi invocat beneficiul de discuțiune raportat la caracterul prezumat al solidarității. Reținând caracterul echivoc al acestei critici, curtea o va înlătura în considerarea faptului că deși este real că în materie comercială solidaritatea este prezumată, în speță prin obligația asumată s-a stabilit că garanția este activată la prima solicitare a B.R.C.E. din care să reiasă că beneficiarul nu și-a respectat obligațiile de plată. Așadar, corect s-a reținut de instanță că în lipsa îndeplinirii acestor condiții s-a procedat direct la debitarea conturilor garantului, inserarea acestei clauze având semnificația înlăturării solidarității. În concluzie, recursul declarat de pârâtă fiind nefondat va fi respins ca atare conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 195 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2008.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.