ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2505/2003

La 23 aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele AVAB București, B.C.R. SA București și S.C.”A. T.” SA Brașov împotriva deciziei civile nr.355 din 22 februarie 1999 a Curții de Apel București-Secția Comercială (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002). Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 9 aprilie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 23 aprilie 2003 și apoi la 7 mai 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 martie 1992 S.C. ONT Carpați București a chemat în judecată pe pârâții B.R.C.E. SA București, S.C. „R.” SA București,S.C.

„A. T.” SA Brașov și Departamentul Turismului din Ministerul Comerțului și Turismului pentru ca acestea să fie obligate în raport de culpa fiecăreia la plata sumei de 1.625.062,76 $ (în echivalent în lei, plus dobânda legală la cursul oficial, până la încasarea sumei de către reclamantă, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în baza unei note a Ministerului Turismului s-a efectuat un import de autocare marca FIAT IVECO, din Italia, pentru dotarea Intreprinderii de T. T. A. București (devenită”R.” SA București) dar, deși plata prețului acestor autocare trebuia suportat din fondurile valutare centralizate repartizate Ministerului Turismului, B.R.C:E.a debitat contul ONT „C.” București producându-i dauna care formează obiectul litigiului.

Totodată, reclamanta a mai solicitat suspendarea executării garanției bancare nr.22/1378 până la soluționarea acțiunii. Cu actul înregistrat la 3 iunie 1992 reclamanta ONT „C.” București și-a precizat pretențiile în sensul că solicită obligarea pârâtelor la plata sumei de 252.795.402 lei reprezentând contravaloarea celor 6 rate scadente, plus 259.391.605 lei reprezentând diferență creată prin neparticiparea la licitația valutară interbancară (în total 512.187.006,53 lei daune) plus dobânzi până la achitare și cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr.5482 din 10 iulie 1992 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantei S.C. ONT „C.” București obligând pârâtele B.R.C.E.și S.C.”A.

T” SA Brașov să-i plătească în solidar suma de 512.187.006,53 lei cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală de la data introducerii acțiunii până la achitarea debitului, precum și la plata sumei de 51.216.240 lei cheltuieli de judecată către Ministerul Finanțelor. Totodată, au fost anulate efectele garanției bancare și a fost respinsă acțiunea față de pârâtele S.C. „R.” SA București și Ministerul Comerțului și Turismului. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele S.C. „A. T.” SA Brașov și B.R.C.E. iar prin decizia nr.961 din 17 noiembrie 1992 Tribunalul București-Secția Comercială a admis ambele recursuri, a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, în vederea completării probelor cu acte și o expertiză privind operațiunile de plată legate de importul autocarelor, cu obiectivele prevăzute în considerentele deciziei de casare.

În fond, după casare, același tribunal a pronunțat decizia nr.307 din 18 mai 1994 prin care s-a admis acțiunea restrânsă introdusă de reclamanta S.C. ONT „C.” SA București, pârâta „A. T.” SA Brașov fiind obligată la plata sumei de 109.662.397 lei despăgubiri, plus 10.963.779 lei cheltuieli de judecată, iar pârâta BRCE la plata sumei de 144.897.384 lei despăgubiri, plus 14.487.278 lei cheltuieli de judecată. Totodată a fost respinsă acțiunea față de S.C. „R.” SA București și față de Ministerul Turismului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta ONT „C.”București și pârâtele BRCE și „A. T.”SA Brașov dar, prin decizia nr.75 din 10 martie 1995 (pronunțată în dosarul nr.492/1994) Curtea de Apel București-Secția Comercială a admis excepția de necompetență materială invocată de recurenta pârâtă BRCE și a trimis cauza Curții Supreme de Justiție pentru soluționarea recursurilor declarate de părți.

Primind dosarul spre soluționare, Secția Comercială a Curții Supreme de Justiție a pronunțat decizia nr.110 din 6 februarie 1996 prin care a fost admis recursul declarat deB.R.C.E., au fost casate atât decizia civilă nr.75 din 10 martie 1995 a Curții de Apel București cât și decizia nr.307 din 18 mai 1994 a Tribunalului București-Secția Comercială iar cauza a fost trimisă la Curtea de Apel București pentru judecarea apelurilor declarate de S.C. „A. T.”SA Brașov și BRCE București. Pârâta S.C. „A. T.” Brașov a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, contestație respinsă prin decizia nr.542 din 23 aprilie 1996 a Curții Supreme de Justiție-Secția Comercială.

Soluționarea apelurilor formulate de cele două pârâte s-a făcut prin decizia nr.355 din 22 februarie 1999 a Secției Comerciale a Curții Supreme de Justiție prin care s-au respins ambele apeluri, dar din eroare în dispozitiv s-a trecut drept număr al deciziei atacate cel al deciziei Curții Supreme de Justiție. În această situație, B. C. R. (în calitate de bancă absorbantă a pârâtei B.) a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale, cerere care a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002 a Curții de Apel București-Secția a VI-a Comercială prin care s-a dispus îndreptarea erorilor din dispozitivul deciziei nr.355/1999 a aceleiași instanțe, în sensul că prin această hotărâre au fost respinse apelurile pârâtelor împotriva sentinței civile nr.5482 din 10 iulie 1992 a Judecătoriei sectorului 1 București.

Cu actul înregistrat la 6 martie 1999 și respectiv la 1 aprilie 1999 au declarat recurs atât fosta B. SA București cât și S.C. „A. T”SA Brașov, motivând în termen recursurile și susținând următoarele critici: Pârâta B. SA București (devenită în urma absorbțieiB.C.R.) a susținut că în mod greșit curtea de apel a respins apelul său deoarece decizia atacată conține considerente contradictorii (art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă) și instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru soluționarea pricinii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susținut că, datorită modului de lucru în comerțul exterior al anului 1990, încheierea contractului cu partenerul extern în contul R. s-a făcut în condiții de credit comercial cu avans 15%, pe termen de 5 ani și scrisoare de garanție bancară emisă de B. Pe de altă parte, a susținut că a mai existat o garanție independentă și unilaterală potrivit căreia ONT s-a obligat ca, în cazul în care „A. T.” Brașov nu-și va respecta obligațiile de plată, sumele vor fi plătite de reclamantă la solicitarea fostei BRCE, garanție în raport cu care soluția curții de apel este greșită. În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, pârâta BCR a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art.42 din Codul Comercial ,în sensul că ONT „C.”în calitate de fidejusor comerciant era ținut să răspundă solidar alături de debitor, așa încât debitarea contului reclamantei s-a făcut în mod corect.

Cât privește recursul declarat de S.C. „A. T.”Brașov, prin motivele depuse la dosar, aceasta a susținut că instanța de apel a omis să analizeze efectele contractului de comision, problema de drept fiind aceea de a determina în sarcina cui se localizează consecința majorării prețului extern. Totodată, a invocat dispozițiile art.405 din Codul comercial, susținând că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau în calitate de comisionar, iar potrivit contractului, riscurile s-au transmis direct de la partenerul extern la comitent.

La data de 27 septembrie 2002 recurenta pârâtă Banca Comercială Română SA a depus un motiv suplimentar, de ordine publică, susținând că se impune casarea deciziei nr.355 din 22 februarie 1999 a Curții de Apel București întrucât această instanță a exercitat controlul judiciar, ca instanță de apel, asupra hotărârii Judecătoriei sector 1 București ce fusese deja desființată prin efectul deciziei nr.961 din 17 noiembrie 1992 a Tribunalului București (dată în dosarul nr.983/1992 al acestei instanțe). În cauză a figurat, în calitate de recurentă pârâtă și A.V.A.B. deoarece, în baza contractului de cesiune de creanțe această agenție a preluat creanțele neperformante ale fostei B. București, cu precizarea făcută de AVAB (fila 32) că între BCR și AVAB nu a fost clarificată situația în raport cu pretențiile din litigiul de față.

Ulterior, prin actul depus la 28 martie 2001, A.V.A.B. a depus noi precizări arătând că prin contractul de cesiune de creanță nr.55010/15217 din 8 martie 2000 încheiat între BCR, în calitate de adent și AVAB în calitate de cesionar a fost cedată numai creanța reprezentată de cele 4 rate semestriale achitate de B. către firma italiană FIAT IVECO, aceste sume nefiind solicitate de către ONT „C.” cu titlu de despăgubiri deoarece au fost plătite de Bancorex din fonduri proprii. Cu toate acestea, în virtutea faptului că succesorul în drepturi cu titlu particular cu privire la drepturile născute din scrisoarea de garanție este AVAB, acesta a fost menținut în cauză și la termenul în care s-a dezbătut în fond pricina a pus concluzii în calitate de recurent.

Recursul pârâtelor B.C.R.și A.V.A.B. este întemeiat în sensul celor ce se vor arăta, iar recursul declarat de pârâta S.C. „A. T.” SA Brașov va fi anulat, ca insuficient timbrat. În ceea ce privește recursurile pârâtelor BCR București și AVAB, urmează a fi examinat cu prioritate motivul de ordine publică invocat în temeiul art.306 (2) din Codul de procedură civilă prin actul depus la 27 septembrie 2002 (fila 135 din recurs) prin care s-a susținut că apelul a fost soluționat împotriva unei hotărâri ce fusese anterior casată. Din actele dosarului rezultă că prima soluționare în fond a litigiului s-a făcut în baza sentinței civile nr.5482 din 10 iulie 1992 a Judecătoriei sector 1 București, sentință desființată prin efectul deciziei Tribunalului București-Secția Comercială nr.961 din 17 noiembrie 1992, după care tribunalul a reținut cauza spre soluționare pe fond, ca instanță comercială.

Ca atare, desființarea aceleiași sentințe prin decizia nr.355 din 22 februarie 1999 (astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 1 aprilie 2002) s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.311 din Codul de procedură civilă potrivit căruia hotărârea casată nu are nici o putere și din acest punct de vedere, motivul de casare invocat de pârâtele recurente este întemeiat. Prin concluziile scrise, reclamanta ONT „C.” București a susținut că, în realitate, prin decizia Curții Supreme de Justiție-Secția Comercială nr.110 din 6 februarie 1996 au fost casate hotărârile tribunalului prin care se soluționase cauza atât pe fond cât și ca instanță de recurs dar, din examinarea dispozitivului deciziei rezultă că instanța supremă a dispus casarea deciziei nr.75 din 10 martie 1995 a Curții de Apel București și decizia nr.307 din 18 mai 1994 a Tribunalului București.

Ca atare, atâta timp cât decizia nr.961/1992 a Tribunalului București nu a fost desființată prin nici o hotărâre judecătorească ulterioară, dispozițiile sale vizând casarea sentinței nr.5482/1992 a Judecătoriei sectorului 1 București își produc efectele și această sentință a fost și a rămas casată în condițiile arătate mai sus. Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtele BCR București și AVAB va fi admis conform art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă iar decizia Curții de Apel București nr.355 din 22 februarie 1999 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002) va fi casată, cauza urmând a fi trimisă pentru soluționare în fond aceleiași curți de apel întrucât, față de valoarea litigiului reținută prin încheierea din 28 martie 2003 (fila 354 din dosarul de recurs), de 122.647.640.426 lei competența materială revine acestei instanțe.

Cu ocazia rejudecării, curtea va examina pricina sub toate aspectele, ținând seama și de celelalte critici din motivele de recurs formulate de pârâte. Cât privește recursul formulat de S.C.” A. T.” SA Brașov, în conformitate cu prevederile art.2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru (astfel cum au fost actualizate prin H.G. nr.752/1999) acțiunile și cererile evaluate în bani se taxează în funcție de valoare, iar potrivit Ordonanței nr.32/1995, cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează cu 50.000 lei timbru judiciar dacă valoarea litigiului depășește 100 milioane lei.

De asemenea, conform art.11 (1) din legea citată, cererile pentru exercitarea căilor ordinare de atac se taxează cu 50% din taxa de la fond, situație în care recurenta a fost citată cu mențiunea de a achita 9.944.330 lei taxă judiciară de timbru și 30.000 lei diferență timbru judiciar (fila 355). Până la termenul de judecată nu s-a achitat decât 20.000 lei timbru judiciar, motiv pentru care recursul va fi anulat ca insuficient timbrat conform art.20 (3) din Legea nr.146/1997. Recurenta BCR București a solicitat și cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, dar, față de împrejurarea că decizia atacată a fost casată cu trimitere, pretențiile recurentei întemeiate pe dispozițiile at.274 Cod procedură civilă vor fi examinate cu prilejul soluționării în fond a pricinii.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții B.C.R.SA București și AVAB București. Casează decizia nr.355 din 22 februarie 1999 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 1 aprilie 2002 ale Curții de Apel București-Secția comercială (ambele pronunțate în dosar nr.1561/1996) și trimite cauza spre soluționare pe fond aceleiași instanțe. Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta S.C. „A. T.”SA Brașov împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2003.