ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2505/2003

La 23 aprilie 2003 s-au luat în examinare

recursurile declarate de pârâtele AVAB București, B.C.R. SA București și S.C.”A.

T.” SA Brașov împotriva deciziei civile nr.355 din 22 februarie 1999 a Curții

de Apel București-Secția Comercială (astfel cum a fost îndreptată prin

încheierea din 1 aprilie 2002).

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea

cu data de 9 aprilie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 23 aprilie

2003 și apoi la 7 mai 2003.

C U

R T E A

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2 martie 1992

S.C. ONT Carpați București a chemat în judecată pe pârâții B.R.C.E. SA

București, S.C. „R.” SA București,S.C. „A. T.” SA Brașov și Departamentul

Turismului din Ministerul Comerțului și Turismului pentru ca acestea să fie

obligate în raport de culpa fiecăreia la plata sumei de 1.625.062,76 $ (în

echivalent în lei, plus dobânda legală la cursul oficial, până la încasarea

sumei de către reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut

că în baza unei note a Ministerului Turismului s-a efectuat un import de

autocare marca FIAT IVECO, din Italia, pentru dotarea Intreprinderii de T. T.

A. București (devenită”R.” SA București) dar, deși plata prețului acestor

autocare trebuia suportat din fondurile valutare centralizate repartizate

Ministerului Turismului, B.R.C:E.a debitat contul ONT „C.” București

producându-i dauna care formează obiectul litigiului.

Totodată, reclamanta a mai solicitat

suspendarea executării garanției bancare nr.22/1378 până la soluționarea

acțiunii.

Cu actul înregistrat la 3 iunie 1992

reclamanta ONT „C.” București și-a precizat pretențiile în sensul că solicită

obligarea pârâtelor la plata sumei de 252.795.402 lei reprezentând

contravaloarea celor 6 rate scadente, plus 259.391.605 lei reprezentând

diferență creată prin neparticiparea la licitația valutară interbancară (în

total 512.187.006,53 lei daune) plus dobânzi până la achitare și cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr.5482 din 10 iulie 1992

Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantei S.C. ONT „C.”

București obligând pârâtele B.R.C.E.și S.C.”A. T” SA Brașov să-i plătească în

solidar suma de 512.187.006,53 lei cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală

de la data introducerii acțiunii până la achitarea debitului, precum și la

plata sumei de 51.216.240 lei cheltuieli de judecată către Ministerul

Finanțelor.

Totodată, au fost anulate efectele garanției

bancare și a fost respinsă acțiunea față de pârâtele S.C. „R.” SA București și

Ministerul Comerțului și Turismului.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs

pârâtele S.C. „A. T.” SA Brașov și B.R.C.E. iar prin decizia nr.961 din 17

noiembrie 1992 Tribunalul București-Secția Comercială a admis ambele recursuri,

a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, în vederea completării probelor

cu acte și o expertiză privind operațiunile de plată legate de importul

autocarelor, cu obiectivele prevăzute în considerentele deciziei de casare.

În fond, după casare, același tribunal a

pronunțat decizia nr.307 din 18 mai 1994 prin care s-a admis acțiunea restrânsă

introdusă de reclamanta S.C. ONT „C.” SA București, pârâta „A. T.” SA Brașov

fiind obligată la plata sumei de 109.662.397 lei despăgubiri, plus 10.963.779

lei cheltuieli de judecată, iar pârâta BRCE la plata sumei de 144.897.384 lei despăgubiri,

plus 14.487.278 lei cheltuieli de judecată.

Totodată a fost respinsă acțiunea față de S.C.

„R.” SA București și față de Ministerul Turismului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanta ONT „C.”București și pârâtele BRCE și „A. T.”SA Brașov dar, prin

decizia nr.75 din 10 martie 1995 (pronunțată în dosarul nr.492/1994) Curtea de

Apel București-Secția Comercială a admis excepția de necompetență materială

invocată de recurenta pârâtă BRCE și a trimis cauza Curții Supreme de Justiție

pentru soluționarea recursurilor declarate de părți.

Primind dosarul spre soluționare, Secția

Comercială a Curții Supreme de Justiție a pronunțat decizia nr.110 din 6

februarie 1996 prin care a fost admis recursul declarat deB.R.C.E., au fost

casate atât decizia civilă nr.75 din 10 martie 1995 a Curții de Apel București

cât și decizia nr.307 din 18 mai 1994 a Tribunalului București-Secția

Comercială iar cauza a fost trimisă la Curtea de Apel București pentru

judecarea apelurilor declarate de S.C. „A. T.”SA Brașov și BRCE București.

Pârâta S.C. „A. T.” Brașov a formulat

contestație în anulare împotriva acestei decizii, contestație respinsă prin

decizia nr.542 din 23 aprilie 1996 a Curții Supreme de Justiție-Secția

Comercială.

Soluționarea apelurilor formulate de cele două

pârâte s-a făcut prin decizia nr.355 din 22 februarie 1999 a Secției Comerciale

a Curții Supreme de Justiție prin care s-au respins ambele apeluri, dar din

eroare în dispozitiv s-a trecut drept număr al deciziei atacate cel al deciziei

Curții Supreme de Justiție.

În această situație, B. C. R. (în calitate de

bancă absorbantă a pârâtei B.) a formulat o cerere de îndreptare a erorii

materiale, cerere care a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002 a

Curții de Apel București-Secția a VI-a Comercială prin care s-a dispus

îndreptarea erorilor din dispozitivul deciziei nr.355/1999 a aceleiași

instanțe, în sensul că prin această hotărâre au fost respinse apelurile

pârâtelor împotriva sentinței civile nr.5482 din 10 iulie 1992 a Judecătoriei

sectorului 1 București.

Cu actul înregistrat la 6 martie 1999 și

respectiv la 1 aprilie 1999 au declarat recurs atât fosta B. SA București cât

și S.C. „A. T”SA Brașov, motivând în termen recursurile și susținând

următoarele critici:

Pârâta B. SA București (devenită în urma

absorbțieiB.C.R.) a susținut că în mod greșit curtea de apel a respins apelul

său deoarece decizia atacată conține considerente contradictorii (art.304 pct.7

din Codul de procedură civilă) și instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui

mijloc de apărare hotărâtor pentru soluționarea pricinii (art.304 pct.9 Cod

procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta

a susținut că, datorită modului de lucru în comerțul exterior al anului 1990,

încheierea contractului cu partenerul extern în contul R. s-a făcut în condiții

de credit comercial cu avans 15%, pe termen de 5 ani și scrisoare de garanție

bancară emisă de B.

Pe de altă parte, a susținut că a mai existat

o garanție independentă și unilaterală potrivit căreia ONT s-a obligat ca, în

cazul în care „A. T.” Brașov nu-și va respecta obligațiile de plată, sumele vor

fi plătite de reclamantă la solicitarea fostei BRCE, garanție în raport cu care

soluția curții de apel este greșită.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de

recurs, pârâta BCR a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile art.42

din Codul Comercial ,în sensul că ONT „C.”în calitate de fidejusor comerciant

era ținut să răspundă solidar alături de debitor, așa încât debitarea contului

reclamantei s-a făcut în mod corect.

Cât privește recursul declarat de S.C. „A.

T.”Brașov, prin motivele depuse la dosar, aceasta a susținut că instanța de

apel a omis să analizeze efectele contractului de comision, problema de drept

fiind aceea de a determina în sarcina cui se localizează consecința majorării

prețului extern.

Totodată, a invocat dispozițiile art.405 din

Codul comercial, susținând că și-a îndeplinit toate obligațiile ce-i reveneau

în calitate de comisionar, iar potrivit contractului, riscurile s-au transmis

direct de la partenerul extern la comitent.

La data de 27 septembrie 2002 recurenta pârâtă

Banca Comercială Română SA a depus un motiv suplimentar, de ordine publică,

susținând că se impune casarea deciziei nr.355 din 22 februarie 1999 a Curții

de Apel București întrucât această instanță a exercitat controlul judiciar, ca

instanță de apel, asupra hotărârii Judecătoriei sector 1 București ce fusese

deja desființată prin efectul deciziei nr.961 din 17 noiembrie 1992 a

Tribunalului București (dată în dosarul nr.983/1992 al acestei instanțe).

În cauză a figurat, în calitate de recurentă

pârâtă și A.V.A.B. deoarece, în baza contractului de cesiune de creanțe această

agenție a preluat creanțele neperformante ale fostei B. București, cu

precizarea făcută de AVAB (fila 32) că între BCR și AVAB nu a fost clarificată

situația în raport  cu pretențiile din litigiul de față.

Ulterior, prin actul depus la 28 martie 2001,

A.V.A.B. a depus noi precizări arătând că prin contractul de cesiune de creanță

nr.55010/15217 din 8 martie 2000 încheiat între BCR, în calitate de adent și

AVAB în calitate de cesionar a fost cedată numai creanța reprezentată de cele 4

rate semestriale achitate de B. către firma italiană FIAT IVECO, aceste sume

nefiind solicitate de către ONT „C.” cu titlu de despăgubiri deoarece au fost

plătite de Bancorex din fonduri proprii.

Cu toate acestea, în virtutea faptului că

succesorul în drepturi cu titlu particular cu privire la drepturile născute din

scrisoarea de garanție este AVAB, acesta a fost menținut în cauză și la

termenul în care s-a dezbătut în fond pricina a pus concluzii în calitate de

recurent.

Recursul pârâtelor B.C.R.și A.V.A.B. este

întemeiat în sensul celor ce se vor arăta, iar recursul declarat de pârâta S.C.

„A. T.” SA Brașov va fi anulat, ca insuficient timbrat.

În ceea ce privește recursurile pârâtelor BCR

București și AVAB, urmează a fi examinat cu prioritate motivul de ordine

publică invocat în temeiul art.306 (2) din Codul de procedură civilă prin actul

depus la 27 septembrie 2002 (fila 135 din recurs) prin care s-a susținut că

apelul a fost soluționat împotriva unei hotărâri ce fusese anterior casată.

Din actele dosarului rezultă că prima

soluționare în fond a litigiului s-a făcut în baza sentinței civile nr.5482 din

10 iulie 1992 a Judecătoriei sector 1 București, sentință desființată prin

efectul deciziei Tribunalului București-Secția Comercială nr.961 din 17

noiembrie 1992, după care tribunalul a reținut cauza spre soluționare pe fond,

ca instanță comercială.

Ca atare, desființarea aceleiași sentințe prin

decizia nr.355 din 22 februarie 1999 (astfel cum a fost rectificată prin

încheierea din 1 aprilie 2002) s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.311

din Codul de procedură civilă potrivit căruia hotărârea casată nu are nici o

putere și din acest punct de vedere, motivul de casare invocat de pârâtele

recurente este întemeiat.

Prin concluziile scrise, reclamanta ONT „C.”

București a susținut că, în realitate, prin decizia Curții Supreme de

Justiție-Secția Comercială nr.110 din 6 februarie 1996 au fost casate

hotărârile tribunalului prin care se soluționase cauza atât pe fond cât și ca

instanță de recurs dar, din examinarea dispozitivului deciziei rezultă că

instanța supremă a dispus casarea deciziei nr.75 din 10 martie 1995 a Curții de

Apel București și decizia nr.307 din 18 mai 1994 a Tribunalului București.

Ca atare, atâta timp cât decizia nr.961/1992 a

Tribunalului București nu a fost desființată prin nici o hotărâre

judecătorească ulterioară, dispozițiile sale vizând casarea sentinței

nr.5482/1992 a Judecătoriei sectorului 1 București își produc efectele și

această sentință a fost și a rămas casată în condițiile arătate mai sus.

Pentru toate aceste considerente, recursul

declarat de pârâtele BCR București și AVAB va fi admis conform art.304 pct.5

din Codul de procedură civilă iar decizia Curții de Apel București nr.355 din

22 februarie 1999 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie

2002) va fi casată, cauza urmând a fi trimisă pentru soluționare în fond

aceleiași curți de apel întrucât, față de valoarea litigiului reținută prin

încheierea din 28 martie 2003 (fila 354 din dosarul de recurs), de

122.647.640.426 lei competența materială revine acestei instanțe.

Cu ocazia rejudecării, curtea va examina

pricina sub toate aspectele, ținând seama și de celelalte critici din motivele

de recurs formulate de pârâte.

Cât privește recursul formulat de S.C.” A. T.”

SA Brașov, în conformitate cu prevederile art.2 din Legea nr.146/1997 privind

taxele judiciare de timbru (astfel cum au fost actualizate prin H.G.

nr.752/1999) acțiunile și cererile evaluate în bani se taxează în funcție de

valoare, iar potrivit Ordonanței nr.32/1995, cererile adresate instanțelor

judecătorești se timbrează cu 50.000 lei timbru judiciar dacă valoarea

litigiului depășește 100 milioane lei.

De asemenea, conform art.11 (1) din legea

citată, cererile pentru exercitarea căilor ordinare de atac se taxează cu 50%

din taxa de la fond, situație în care recurenta a fost citată cu mențiunea de a

achita 9.944.330 lei taxă judiciară de timbru și 30.000 lei diferență timbru

judiciar (fila 355).

Până la termenul de judecată nu s-a achitat

decât 20.000 lei timbru judiciar, motiv pentru care recursul va fi anulat ca

insuficient timbrat conform art.20 (3) din Legea nr.146/1997.

Recurenta BCR București a solicitat și

cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, dar, față de

împrejurarea că decizia atacată a fost casată cu trimitere, pretențiile

recurentei întemeiate pe dispozițiile at.274 Cod procedură civilă vor fi

examinate cu prilejul soluționării în fond a pricinii.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâții B.C.R.SA

București și AVAB București.

Casează decizia nr.355 din 22 februarie 1999

și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 1 aprilie 2002 ale Curții de

Apel București-Secția comercială (ambele pronunțate în dosar nr.1561/1996) și

trimite cauza spre soluționare pe fond aceleiași instanțe.

Anulează ca insuficient timbrat recursul

declarat de pârâta S.C. „A. T.”SA Brașov împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai

2003.