ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1119/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1119/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,
sub nr. 8213/1/2015 la data de 26 februarie 2015, pârâta SC F.C.S.B. SA, în
temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a formulat contestație în
anulare împotriva Deciziei civile nr. 3425 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție, secția I civilă, în contradictoriu cu
intimatul-reclamant C.S.A.S. București (U.M. X București), cu intimatele-pârâte
A.F.C.S. București, SC F.C.B.S.M. SRL (fostă SC D.S.B. SRL), SC O. SA și cu
O.S.I.M., solicitându-se anularea acestei decizii și, în consecință,
rejudecarea recursului pentru încălcarea dispozițiilor de ordine publică
privitoare la competență.
În prealabil,
contestatoarea a menționat că a luat cunoștință de motivarea deciziei
contestate la data de 17 februarie 2015, astfel încât, susține că a procedat la
formularea prezentei contestații în anulare cu respectarea termenului legal de
15 zile prevăzut de dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a din C. proc.
civ.
De asemenea, anterior
motivării acestei căi extraordinare de atac, contestatoarea face un scurt
istoric al cauzei în care s-a pronunțat decizia instanței de recurs.
Astfel, s-a arătat că
la data de 25 mai 2011, C.S.A.S. București a solicitat, în contradictoriu cu SC
F.C.S.B. SA, A.F.C.S. București și O.S.I.M., anularea înregistrării mărcilor
aparținând F.C.S. București, aparținând A.F.C.S. București, invocând
faptul că înregistrarea acestor mărci s-a făcut cu încălcarea prevederilor art.
47 și 48 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
Prin sentința civilă nr. 832 din 17 aprilie 2012,
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a reținut că marca nu se mai bucură
de protecție pe teritoriul României, începând de la data de 15 ianuarie 2009,
ca urmare a lipsei formulării unei cereri de reînnoire a înregistrării mărcii.
Referitor la marcă, aceeași primă instanță a
constatat că „motivele prevăzute de art. 47 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr.
84/1998 sunt tardiv formulate.”
În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 47
alin. (1) lit. c), Tribunalul București a reținut că „se impune concluzia că
înregistrarea mărcii S. București nu a fost solicitată cu rea-credință.”
De asemenea, instanța a apreciat că, dată
fiind structura organizatorică prevăzută de lege, C.S.A. nu are posibilitatea
de a participa cu o echipă de fotbal proprie în competiția națională, astfel
încât aceasta a fost modalitatea agreată de cele două părți de a se continua
existența celei mai titrate echipe de fotbal din România.
Împotriva hotărârii primei instanțe, a declarat
apel reclamantul C.S.A.
Prin Decizia civilă nr. 259/A din 20
decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze
privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a
reținut că existența relei-credințe trebuie apreciată global, ținând seama de
toți factorii pertinenți în speță, respectiv împrejurarea că solicitantul are
sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează semn identic sau
similar pentru un produs/serviciu identic sau similar ce poate conduce la
confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere.
De asemenea, instanța de apel a apreciat că
împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștința de faptul
anterior menționat, nu este însă suficientă, în sine, pentru a stabili
existența relei-credințe a solicitantului.
Ca atare, Curtea de Apel București a
constatat că CSA a cunoscut intenția de înscriere a mărcii chiar înainte de
înregistrare și a tolerat în tot acest timp folosirea mărcii; utilizarea mărcii
s-a făcut în mod public, F.C.S. București încheind chiar contracte cu
M.A.N.
De asemenea, s-a apreciat că cedarea
activității fotbalistice către asociație și, ulterior, preluarea sa de către
clubul intimat (aspect de notorietate, cunoscut de publicul relevant și nu
numai), impune continuarea folosirii acestei mărci, întrucât elementul
subiectiv, respectiv scopul ilicit, intenția de a frauda nu a fost dovedită.
Reclamantul C.S.A. a declarat recurs
împotriva deciziei pronunțate în apel, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 3425 din 3 decembrie
2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul
reclamantei a fost admis, astfel că decizia recurată a fost modificată, în
sensul admiterii apelului C.S.A., cu consecința schimbării în parte a sentinței
civile nr. 832 din 17 aprilie 2012 a Tribunalului București; prin urmare, s-a
admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată; s-a
dispus anularea mărcii S. București, înregistrată, dată a depozitului - 29
ianuarie 2004; anularea contractului de licență din 1 februarie 2011 încheiat
între pârâta SC O. SA cu privire la marca înregistrată; au fost păstrate
celelalte dispoziții ale sentinței.
În dezvoltarea motivelor contestației în
anulare, întemeiate pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,
contestatoarea-pârâtă SC F.C.S.B. SA a învederat că decizia instanței de recurs
a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la
competență.
Se susține că, în doctrină, s-a statuat că în
cadrul competenței materiale, trebuie distins între competența materială
funcțională, care se stabilește după felul atribuțiilor ce revin fiecărei
categorii de instanțe, pe de o parte, iar pe de altă parte, competența
materială procesuală, care se stabilește în funcție de obiectul, natura sau
valoarea litigiului.
Ca atare, potrivit distincțiilor doctrinare,
competența materială funcțională este aceea care determină și precizează
funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor
judecătorești, iar competenta materială procesuală este aceea care determină
categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de
instanțe judecătorești.
Competența materială este reglementată de
norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părțile nu pot
conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanței.
Contestatoarea învederează că prin decizia
criticată a fost admis recursul reclamantului (C.S.A.) și s-a modificat decizia
instanței de apel, în sensul admiterii apelului C.S.A. și, pe fond, s-a
desființat în parte sentința nr. 832 a Tribunalului București, în sensul că s-a
admis în parte acțiunea față de F.C.S. București și, în consecință, s-a
dispus anularea mărcii.
Rezultă că, Înalta Curte de Casație și
Justiție a soluționat pe fond acțiunea în aceeași ședință în care a judecat și
recursul.
Ca atare, instanța de recurs, prin hotărârea
criticată nu numai că a analizat din nou faptele, astfel cum acestea au fost
deja stabilite de instanțele de fond, dar, mai mult decât atât, aceste fapte au
fost calificate total opus față de calificarea deja dată de instanțele de fond.
În opinia contestatoarei, încălcarea competenței
materiale funcționale rezultă indubitabil din decizia criticată, relevante în
acest sens fiind următoarele paragrafe:
„Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de
rea-credință în momentul depunerii cererii, trebuie să se efectueze o evaluare
globală în care să fie luate în considerare toate împrejurările relevante ale
cazului individual.” (pag. 15, primul parag.).
„În ceea ce privește gradul de
distinctivitate de care se bucură semnul celui care solicită constatarea
nulității, deși a reținut că marca reclamantului era notorie la momentul
depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză de către pârât și a
reținut, de asemenea, că pârâtul a înregistrat marca pentru produsele și
serviciile de la 1 la 42 (în realitate, de la 1 la 45) din Clasificarea de la
Nisa, instanța de apel nu a avut în vedere aceste aspecte importante în analiza
intenției frauduloase la înregistrarea mărcii de către pârât”. (pag. 17, parag.
al doilea).
„Instanța de apel a înlăturat, în plus, în
mod nejustificat, de la analiza intenției frauduloase la înregistrarea mărcii
în cauză două aspecte importante, considerându-le nerelevante, și anume
cooptarea de către intimata pârâtă a unor foști angajați ai apelantei și
înregistrarea mărcii anterioare, data de depozit 15 ianuarie 1999, elemente
fără de care a ajuns la concluzia greșită că, prin protocolul din 1999 încheiat
cu A.F.C.S. București, s-ar fi transmis marca de identificare legată de
activitatea fotbalistică și care ar fi tocmai cea a cărei anulare se cere în
prezenta cauză, în temeiul art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998" (pag.
18, parag. V).
„Astfel, nu se poate prezuma că, prin cedarea
activității fotbalistice profesioniste, reclamantul a înțeles să cedeze marca
în cauză, prin raportare la cele menționate anterior, dar și la faptul că
emblema ce constituie marca în cauză nu era folosită doar de către echipa de
fotbal, așa cum s-a reținut mai sus.” (pagina 19, paragraful al treilea).
Contestatoarea mai arată că extrem de
important, în ceea ce privește încălcarea competenței materiale funcționale,
este și paragraful prin care Înalta Curte de Casație și Justiție (instanța de
recurs) a schimbat situația de fapt, instituind în contra sa o prezumție de
rea-credință:
„Simpla utilizare a mărcii ulterior
înregistrării, chiar fără împiedicarea directă a unui alt competitor de a o
utiliza, nu este suficientă pentru reținerea bunei-credințe la înregistrare (...)
faptul că, după înregistrarea mărcii de către pârâtă, reclamantul nu a formulat
opoziție și nici nu s-a opus utilizării mărcii până la formularea prezentei
acțiuni nu poate reprezenta o dovadă a bunei credințe a pârâtei la
înregistrarea mărcii” (pag. 19, ultimul parag.).
Contestatoarea învederează că față de cele
arătate, rezultă că întreaga argumentație a instanței de recurs abundă în
constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se
fără echivoc că Înalta Curte de Casați și Justiție s-a comportat, în această
speță, ca o adevărată instanță de apel.
Din motivarea deciziei contestate, rezultă,
fără putință de tăgadă, că instanța de recurs a procedat în mod nelegal la
reaprecierea și reinterpretarea probelor administrate în dosar, stabilind chiar
o situație de fapt potrivnică celei reținute de instanțele de fond.
Or, astfel cum deja a arătat, contestatoarea
susține că Înalta Curte de Casați și Justiție are competență funcțională pentru
soluționarea în fond a pricinii deduse judecății doar în scopul aplicării
corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite; ca atare, în toate
celelalte cazuri, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate judeca pricina
pe fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de atribuții.
Or, în prezenta speță, Înalta Curte de
Casație și Justiție a răstălmăcit total situația de fapt, deși competența
funcțională atribuită de lege nu îi conferă această prerogativă.
Recursul este o cale de atac extraordinară,
nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci
hotărârea atacată se judecă doar sub aspecte de legalitate; asupra fondului
pricinii, instanțele de recurs nu se pot pronunța decât dacă faptele sunt pe
deplin stabilite, în timp ce instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și
stabilirea situației de fapt.
Interpretarea actelor dosarului, prin
coroborarea tuturor probelor administrate și prin corelarea acestora cu
prevederile protocolului și ale dispozițiilor legale incidente în speță, care
au determinat stabilirea unei anumite situații de fapt la instanțele de fond,
nu poate face obiect al controlului judiciar, întrucât reaprecierea probelor
administrate în recurs nu mai este posibilă, în condițiile abrogării art. 304
pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ.
Contestatoarea mai arată că potrivit
dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., dacă se găsește
întemeiat recursul, „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este
posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe”, instanța de recurs
casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la
instanța competentă.
De asemenea, conform art. 314 C. proc. civ.,
Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate
cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a
legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Doctrina relevantă este unanimă în sensul că
„numai prin excepție, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în
cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a
legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
Or, în prezenta cauză, Înalta Curte de
Casație și Justiție a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu
la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele
restabilite/răstălmăcite/reapreciate în recurs.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz
de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat
hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o
cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă
de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu
activitate jurisdicțională competent potrivit legii. Așadar, în considerarea
instanței care a soluționat recursul și a statutului jurisdicțional al
acesteia, regula este casarea cu trimitere.”
Contestatoarea mai arată că și jurisprudența secției
comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă aceeași soluție
referitoare la competența funcțională a instanței supreme: „Potrivit art. 314
C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiție (în prezent, Înalta Curte de Casație
și Justiție) hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul
aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite
(...).”
Or, din analiza motivării deciziei
contestate, mai arată contestatoarea, rezultă că instanța de recurs a reluat,
practic, tot fondul pricinii, pe mai multe pagini (filele 14-20), argumentând
de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau,
și mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers față de
interpretarea dată de instanțele de fond.
În acest fel, instanța de recurs nu numai că
a repus în discuție faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de
instanțele de fond dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu
totul opus față de calificarea dată în fond.
În consecință, Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată
de lege prin norme imperative, fapt care atrage incidența în cauză a motivului
de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) teza a II-a din C.
proc. civ.
Se mai susține de către contestatoare că esența
motivului de contestație în anulare se referă la faptul că Înalta Curte de
Casație și Justiție nu are competența funcțională de a se pronunța în fond
asupra pricinii deduse decât în cazuri foarte limitate, situații care nu sunt
incidente în speță.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție,
în recursul formulat, nu putea judeca pe fond, argumentând de ce probele
administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau, mai grav, de
ce aceste probe ar trebui interpretate invers față de calificarea dată acestora
de instanțele de fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel
de atribuții; în sensul celor susținute, recurenta citează și din alte decizii
de speță - Decizia civilă nr. 1892 din 13 mai 2003, Decizia civilă nr. 3154 din
24 martie 2006, Decizia civilă nr. 7484 din 27 noiembrie 2008 ale Înaltei Curți
de Casație și Justiție.
Contestatoarea mai învederează că acest
caracter absolut al necompetenței funcționale a fost recunoscut și prin Decizia
Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 5149 din 9
septembrie 2004, astfel: „Competența materială funcțională (de atribuțiune)
determinată, obiectiv, după natura litigiului ori după varii criterii
subsidiare, este întotdeauna absolută.”
Totodată, doctrina relevantă în materie este
unanimă în a accepta această calificare a încălcării normelor de procedură
civilă ca fiind o încălcare a competenței funcționale a instanței.
Astfel, în mod just s-a afirmat în doctrină
că Înalta Curte de Casație și Justiție are, funcțiuni principal diferite de
cele exercitate de celelalte instanțe judecătorești.
Același autor apreciază că „prin competența
materială funcțională se stabilește, în primul rând, ierarhia instanțelor
judecătorești, în sensul delimitării organelor care desfășoară jurisdicția de
fond de cele ce exercită controlul judiciar ordinar sau extraordinar; în al
doilea rând, prin regulile de competența materială funcțională se determină
care dintre instanțele judecătorești pot cumula judecata în fond cu judecata în
apel sau recurs.”
Într-o altă speță, Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin Decizia nr. 893 din 04 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 10576/1/2008,
a constatat că, schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu
putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. (3)
teza a II-a C. proc. civ., ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii. Față de
cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia
criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme
imperative.”
Contestatoarea învederează că doar în temeiul
art. 304
1
C. proc. civ., instanța poate să examineze cauza sub toate
aspectele în cazul unui recurs declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit
legii, nu poate fi atacată cu apel.
Numai că, în prezenta cauză, recursul cu care
Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită nu era un recurs suspus
regulilor prevăzute de art. 304
1
C. proc. civ., text a cărui
existență întărește argumentul potrivit căruia instanța de recurs nu putea să
examineze cauza sub toate aspectele, ci recursul era limitat la motivele de
casare prevăzute în art. 304, cu respectarea argumentelor expuse în cuprinsul
prezentei contestații în anulare.
În plus, în Cauza Marian Niță contra
României, C.E.D.O. a statuat că „respectarea dreptului la un proces echitabil
și a principiului securității raporturilor juridice presupune ca nicio parte să
nu fie autorizata să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și
executorii numai în scopul obținerii unei reexaminări a cauzei și a unei noi
decizii în această privință. În special, supervizarea nu trebuie să devină un
apel mascat și simplul fapt ca pot exista două puncte de vedere cu privire la
acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze.”
Contestatoarea mai precizează faptul că lipsa
competenței funcționale a Înaltei Curți de Casați și Justiție de a se pronunța
asupra fondului nu a mai putut fi invocată sau discutată, întrucât motivarea
efectivă a instanței, în condițiile „încălcării dispozițiilor de ordine publică
privitoare la competență”, nu a putut fi cunoscută de contestatoare decât după
luarea la cunoștință a motivării deciziei pronunțate în recurs.
Față de argumentele expuse, rezultă că, prin
decizia criticată, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a încălcat competența
funcțională fixată de lege prin norme imperative, motiv pentru solicită
admiterea prezentei contestații în anulare, în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ., astfel încât, solicită a se dispune anularea deciziei contestate
și rejudecarea recursului.
Intimatul-reclamant C.S.A.S. București (U.M.
X București), în termen legal a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea contestației în anulare ca nefondată.
Contestația în anulare este nefondată, potrivit
celor ce succed.
Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ.,
dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului,
contestația în anulare de drept comun sau obișnuită, poate fi formulată
împotriva hotărârilor irevocabile pentru următoarele două motive: (1) când
procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost
îndeplinită potrivit cu cerințele legii; (2) când hotărârea a fost dată de
judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Contestația în anulare este o cale de atac
extraordinară, de retractare, nedevolutivă, nesuspensivă de drept de executare,
ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele și în condițiile expres și
limitativ prevăzute de lege.
În consecință, dat fiind caracterul acesteia
de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei
contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate,
ci se limitează, în cazul contestației în anulare de drept comun, la neregularitatea
de ordin procedural invocată de titularul căii de atac, în cazul de față, cea
prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Prezenta contestație în anulare este
îndreptată împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, astfel că,
Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate
prevăzute de premisa normei: obiectul acesteia este o decizie irevocabilă, dar
și imposibilitatea valorificării motivului de contestație în anulare în fața
instanței de apel sau de recurs.
În motivarea căii de atac întemeiate pe
dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea SC
F.C.S.B. SA invocă faptul că instanța de recurs a încălcat normele de ordine
publică privitoare la competență, susținând, în esență că, instanța de recurs,
judecând recursul, a încălcat limitele competenței sale funcționale,
substituindu-se instanței de apel, având în vedere că, în aprecierea
contestatoarei, s-ar fi procedat la stabilirea unei alte situații de fapt decât
cea reținută de instanțele de fond, urmată de reaprecierea probelor.
Înalta Curte constată că potrivit
dispozițiilor art. 159 alin. (1) C. proc. civ.: „Necompetența este de ordine
publică: (1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de
competența instanțelor judecătorești; (2) în cazul încălcării competenței
materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; (3) în
cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de
competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.”
Din interpretarea dispozițiilor art. 317 alin.
(1) pct. 2 rap. la art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că
încălcarea normelor de competență materială reprezintă un motiv susceptibil de
valorificare pe calea acestei căi extraordinare de atac.
Astfel cum corect indică și contestatoarea,
normele de competență materială (distribuirea soluționării cauzelor între
instanțele de grad diferit, potrivit legii) sunt stabilite atât sub aspect
funcțional, cât și procesual.
Competența materială funcțională are în
vedere felul atribuțiilor jurisdicționale, anume dacă unei instanțe îi revine
competența într-o anume materie pentru soluționarea cauzei în primă instanță,
în apel sau în recurs.
Competența materială procesuală se stabilește
după obiectul, valoarea sau natura cererii, așadar criteriile legale pe baza
cărora se partajează competența de soluționare a cererilor formulate în
diferite materii între instanțele de grad diferit; aceste criterii legale,
valabile atât din perspectiva competenței materiale procesuale, cât și din cea
a competenței materiale funcționale (interdependente, întrucât nu pot fi
aplicate izolat) sunt prevăzute de C. proc. civ. (art. 1-4 C. proc. civ. de la
1865 - competența materială de drept comun - ori norme speciale de competență
edictate pentru anumite proceduri) sau prin legi speciale.
Aplicând aceste distincții la speța de față,
competența materială procesuală în favoarea Tribunalului București pentru
soluționarea unei cereri având ca obiect anularea înregistrării unei mărci este
stabilită printr-o normă din legea specială - art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998
privind mărcile și indicațiile geografice, republicată (normă ce consacră și o
competență teritorială exclusivă).
Din norma anterior invocată, rezultă că
aceasta stabilește și competența materială funcțională în primă instanță, din
perspectiva ierarhiei instanțelor judecătorești, în favoarea tribunalului
pentru soluționarea cererilor cu un astfel de obiect, în timp ce competența
materială funcțională a Curții de Apel București, ca instanță de apel, este
reglementată prin dispozițiile art. 88 alin. (3) din aceeași lege care prevăd
astfel:
„
(3) Sentințele Tribunalului București
pronunțate în cazurile prevăzute la art. 36, 46, 47, 53, 54, 60 și 85 pot fi
atacate cu apel la Curtea de Apel București, în termen de 15 zile de la
comunicare.”
Competența materială funcțională a Înaltei
Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului declarat împotriva
deciziei pronunțate de Curtea de Apel București în cauza de față, rezultă din
interpretarea coroborată a prevederilor art. 299 alin. (1), (1
1
) și
(2) rap. la art. 4 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865.
Art. 299 alin. (1) și (2) „(1) Hotărârile
date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute
de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse
recursului. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(1
1
) Nu sunt supuse recursului
hotărârile pronunțate în cererile prevăzute de art. 1 pct. 1.
(2) Recursul se soluționează de instanța
imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel.”
Art. 299 alin. (1
1
) C. proc. civ.
a fost introdus prin Legea nr. 202/2010, iar art. 1 pct. 1 din cod privește
cererile date de lege în competența de primă instanță a judecătoriilor, astfel
încât, rezultă că ea nu vizează cererile pronunțate de tribunal, constatare
suficientă pentru a se reține că în materia de față, decizia pronunțată în apel
era supusă recursului, potrivit legii.
Or, instanța imediat superioară celei care a
pronunțat decizia din apel în cauza de față - Curtea de Apel București, conform
celor deja arătate - este Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce
corespunde competenței materiale funcționale prevăzute de art. 4 pct. 1 C.
proc. civ.: „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: 1. recursurile
declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în
cazurile prevăzute de lege. (…)”.
În consecință, în acord cu cele anterior
arătate rezultă că, prin soluționarea de către Înalta Curte a recursurilor
declarate în cauză (de către intimata-pârâtă SC F.C.S.B. SA și de către
reclamantul C.S.A.S. București) au fost respectate normele de competență de
ordine publică (competența materială procesuală și funcțională), astfel încât,
în speță, nu sunt întrunite cerințele art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.,
contestația în anulare fiind nefondată.
Din perspectiva acestui motiv de contestație
în anulare, pronunțarea deciziei atacate cu încălcarea normelor de competență
de ordine publică ar fi presupus ca, potrivit legii, Înalta Curte să nu fi fost
instanța competentă să soluționeze recursurile declarate în cauză; încălcarea
normelor de ordine publică prin pronunțarea deciziei din apel ori a sentinței
date în primă instanță nu ar fi putut fi invocată direct prin contestația în
anulare promovată împotriva deciziei pronunțate în recurs, decât dacă motivul
respectiv nu ar fi putut fi invocat în apel sau în recurs (condiție de
admisibilitate prevăzută de premisa din art. 317 alin. (1)).
Astfel, prin Decizia civilă nr. 3425 din 3
decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație, secția I civilă,
(atacată cu prezenta contestație în anulare) au fost soluționate recursurile
formulate împotriva Deciziei civile nr. 259/A din 20 decembrie 2013 a Curții de
Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în apelul
declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. nr. 832 din 17 aprilie 2012
de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, primă instanță competentă în
soluționarea cererii de anulare a înregistrării mărcilor, în temeiul art. 47 alin.
(1) din Legea nr. 84/1998, republicată.
După cum reiese din expozeul deciziei de
față, contestatoarea invocă însă aspecte de nelegalitate a deciziei instanței
de recurs, susținând, în realitate, greșita aplicarea a regulii per a contrario
ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., în sensul că
instanța de recurs se putea pronunța asupra fondului cauzei „numai în scopul
aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin
stabilite”.
Or, astfel cum deja s-a enunțat, instanța
învestită cu soluționarea unei căi de atac de retractare, precum contestația în
anulare, nu exercită un control de legalitate a deciziei irevocabile pronunțate
de instanța de recurs; instanțele de control judiciar sunt instanțele de apel
și de recurs; pe de altă parte, controlul de legalitate este specific instanței
de recurs, în timp ce instanța de apel verifică nu numai legalitatea, ci și
temeinicia hotărârii atacate.
Deosebit de tribunale și curți de apel, în
cazul recursului soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție,
într-adevăr, regula este casarea cu trimitere și doar prin excepție, conform
celor prevăzute de art. 314 C. proc. civ., instanța supremă hotărăște asupra
fondului pricinii, situație în care casează hotărârea numai în scopul aplicării
corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, așadar,
casează cu reținere. Din coroborarea dispozițiilor art. 314 cu cele ale art. 315
alin. (1), rezultă că Înalta Curte pronunță soluția de casare cu reținere numai
dacă nu este necesară administrarea de noi probe.
În consecință, cu deplina respectare a
normelor de ordine publică privind competența, rezultă că Înalta Curte, în
soluționarea recursurilor cu care a fost învestită, a apreciat că împrejurările
de fapt ale cauzei nu se cer a fi lămurite prin probe noi (altele decât cele
care au putut fi administrate în recurs, în condițiile art. 305 C. proc. civ.),
astfel încât a decis în sensul casării cu reținere (excepția prevăzută de art. 314),
iar nu a casării cu trimitere (regula, în cazul recursului dat în competența
Înaltei Curți).
Soluția adoptată de instanța de recurs sub
aspectul aplicării dispozițiilor art. 314 C. proc. civ. și opțiunea pentru
aplicarea excepției prevăzute de această normă, nu poate fi cenzurată de
această instanță învestită cu soluționarea contestației în anulare, limitată
strict la verificarea motivului reglementat prin dispozițiile art. 317 alin.
(1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit celor deja analizate.
În plus, o soluție de casare cu reținere
(indiferent cărei instanțe îi revine competența de soluționare a recursului -
tribunal, curte de apel sau, în excepție, Înalta Curte de Casație și Justiție),
antrenează rejudecarea apelului, astfel încât, în mod necesar și în condițiile
prevăzute de lege, după admiterea recursului, ca efect al constatării
caracterului fondat al motivului de nelegalitate (art. 304 pct. 9, în cazul de
față), instanța de recurs se pronunță asupra apelului cu respectarea normei de
drept neobservate ori cu interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicate
greșit de instanța de apel (premise ce conduc la reținerea motivului de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 - lipsa temeiului legal sau aplicarea
greșită a legii), potrivit dezlegărilor în drept ce decurg din cele arătate
pentru admiterea recursului.
Astfel cum rezultă din decizia instanței de
recurs, în speță, s-a reținut aplicarea greșită a criteriilor de apreciere a
relei-credințe la înregistrarea unei mărci, astfel cum acest concept juridic
este conturat în jurisprudența C.J.U.E.
Înalta Curte, conform unei jurisprudențe
constante, analizează criticile de această natură în legătură cu aplicarea
criteriilor Curții de la Luxemburg în evaluarea unei cereri de anulare a
înregistrării unei mărci solicitate cu rea-credință spre înregistrare, ca fiind
critici de nelegalitate, în legătură cu respectarea și aplicarea unor reguli de
drept.
Dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 84/1998, republicată au același conținut cu cele din art. 51 alin.
(1) lit. b) din Regulamentul (C.E.) nr. 40/94 al Consiliului din 20 noiembrie
1993 privind marca comunitară (succedat de Regulamentul C.E. nr. 207/2009 care
are dispoziții identice în art. 52 alin. (1) lit. b) în ce privește anularea
înregistrării mărcii pentru rea-credință); în plus, art. 47 alin. (1) lit. c)
transpune în legea națională dispozițiile similare ale art. 3.2 lit. d) din
Prima Directivă a Consiliului Comunităților Europene din 21 decembrie 1988
pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre nr. 89/104/E.E.C.
(ce se regăsesc și în actuala formă codificată a acesteia - Directiva nr. 2008/95/C.E.).
Aplicarea jurisprudenței C.J.U.E., pe lângă
obligativitatea acesteia decurgând din Tratatul de aderare a României la U.E.,
înseamnă identificarea și aplicarea conținutului conceptual conturat în
jurisprudența instanțelor Uniunii (Tribunalul de Primă Instanță al U.E. și C.J.U.E.)
cu referire, în acest caz, la noțiunea autonomă de rea-credință a
solicitantului la înregistrarea mărcii.
Prin urmare, aceste criterii
jurisprudențiale create de C.J.U.E. în interpretarea Regulamentului mărcilor
comunitare (corespondente unor veritabile reguli de drept) sunt operante,
pentru identitate de rațiune, și în privința mărcilor naționale, în vederea
aplicării unitare a reglementărilor europene pe întreg teritoriul Uniunii și,
implicit, pentru atingerea finalității actelor europene de armonizare a
normelor referitoare la mărci.
Se va înlătura ca nefondat și argumentul
decurgând din invocarea jurisprudenței C.E.D.O. (Cauza Marian Niță împotriva
României din 7 decembrie 2010), întrucât cauza menționată privește condamnarea României
pentru încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție (referitoare la
securitatea raporturilor juridice și la durata procedurii) și ea se înscrie în
rândul unor cauze repetitive de condamnare pentru încălcări generate de
existența în cadrul procedurii penale a recursului în anulare deschis
procurorului general împotriva unei hotărâri definitive și deci, intrate în
puterea lucrului judecat, ceea ce reprezenta o gravă atingere noțiunii de
proces echitabil; or, situația premisă ce a condus la condamnarea României în
această Cauză, nu are niciun element comun cu pricina de față.
Chiar dacă premisa din cauză privea admiterea
unei contestații în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
(contestație în anulare specială), Înalta Curte apreciază însă că mai
relevantă, din acest punct de vedere, este Hotărârea pronunțată de C.E.D.O. în
Cauza Mitrea împotriva României din 29 iulie 2008 în cadrul căreia, C.E.D.O.
a apreciat că o cale
extraordinară de atac (precum contestația în anulare), fie ea și introdusă de
una dintre părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că
instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat
greșit legea, în absenta unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Tot în aceeași cauză, Curtea europeană a stabilit că nu a fost evidențiată nicio aparență de
arbitrariu în felul în care instanțele au soluționat cauza, anterior
introducerii căii extraordinare de atac, aparență care ar fi putut să justifice
redeschiderea procedurilor.
Având în vedere toate aceste considerente,
Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată contestația în anulare, întrucât
nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.
civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestația în anulare
formulată de contestatoarea SC F.C.S.B. SA împotriva Deciziei nr. 3425 din 3
decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24
aprilie 2015.