ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 786/2014

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 1108/114/2013 la 13 februarie 2013 de Tribunalul Buzău,

revizuentul C.G.E. a solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 183 din 21

februarie 2006, pronunțată de Tribunalul Buzău, în Dosarul nr. 1371/2005.

În motivare,

revizuentul a susținut că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 322, pct.

5 C. proc. civ.

Prin Sentința nr. 535

din 22 aprilie 2013 Tribunalul Buzău, secția I civilă, a respins cererea de

revizuire.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că înscrisul doveditor invocat de către

revizuent nu îndeplinește cerința ca să fi existat la data când a fost

pronunțată hotărârea care se cere a fi revizuită și că imposibilitatea de

prezentare a înscrisului doveditor la momentul pronunțării hotărârii a cărei

revizuire se cere să fie determinată de o împrejurare mai presus de voința

părții. Totodată, instanța a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția de a

fi un înscris doveditor, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece este

numai o declarație a autorului, în ceea ce privește suprafața imobilului, care

trebuie completat cu alte mijloace de probă pentru a face dovada respectivă.

Prin Decizia civilă

nr. 55 din 17 septembrie 2013 Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat

de revizuent. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cazul de revizuire

invocat pentru a putea fi incident presupune îndeplinirea cumulativă a mai

multor condiții și anume: invocarea unui înscris, să fie vorba de un înscris

doveditor și actul să fie nou, deci descoperit după darea hotărârii. Totodată

înscrisul să fi existat la momentul pronunțării hotărârii atacate cu calea

extraordinară de atac, să nu fi putut fi înfățișat în procesul anterior, fie

pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai

presus de voința părții și să fie determinant.

În consecință,

instanța de apel a constatat că în mod legal a apreciat prima instanță că

înscrisul invocat de către revizuent și anume declarația dată de către M.C., la

data de 17 aprilie 1974, cu privire la locuința din str. U., și a fost emis de

Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale, la data de 14 ianuarie 2013,

sub nr. 5/C, nu îndeplinește toate condițiile textului legal invocat.

De asemenea, a mai

reținut că în cauză nu este îndeplinită nici condiția ca înscrisul să fi fost

reținut de partea adversă sau să nu fi putut fi prezentat instanței dintr-o

împrejurare mai presus de voința părților. Astfel, instituția în păstrarea

căreia s-a aflat înscrisul și anume Serviciul Județean Buzău al Arhivelor

Naționale nu a avut calitatea de parte litigantă, pentru a se verifica prima

ipoteză a condiției. Pe de altă parte, prin împrejurare mai presus de voința

părții se înțelege forța majoră, care trebuie dovedită. În acest context,

instanța de apel a observat că solicitarea de eliberare a unei copii de pe

document a fost adresată de revizuent deținătorului la data de 09 ianuarie 2013

și soluționată favorabil la data de 14 ianuarie 2013, deci la un interval

foarte mic de timp și fără a exista un refuz de soluționare a petiției

acestuia.

Totodată, înscrisul

invocat de către apelantul revizuent nu este niciunul determinant. Aceasta

întrucât în sensul dispozițiilor procedurale, înscrisul determinant este acela

care, dacă ar fi fost cunoscut de instanța a cărei hotărâre este atacată ar fi

putut conduce la pronunțarea unei alte hotărâri. Or, înscrisul este reprezentat

de o declarație provenind de la autorul reclamantului și care nu poate face

singură dovada celor susținute.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs revizuentul C.G.E., criticând-o pentru nelegalitate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor a argumentat că în mod greșit instanțele au reținut că

"declarația" invocată drept temei pentru revizuire nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. în susținerea acestei

critici a arătat că înscrisul este un înscris doveditor în sensul prevederilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care dovedește că suprafața construcțiilor și

suprafața terenului sunt mai mari decât cele reținute în hotărârea a cărei

revizuire o solicită, reprezintă un înscris "nou", nefiind înfățișat

instanței de judecată și descoperit după pronunțarea hotărârii, neprezentarea

lui instanței de judecată fiind datorată unei împrejurări mai presus de voința

proprie.

La termenul de

judecată din 11 martie 2014, cauza a fost reținută spre soluționare cu

prioritate asupra excepției de nulitate a recursului, invocată de instanță, din

oficiu.

Fața de excepția

invocată, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Instanța de apel a

constatat în cauză, că în mod legal prima instanță de fond a apreciat că

înscrisul invocat de către revizuent și anume declarația dată de către M.C., la

data de 17 aprilie 1974, cu privire la imobilul situat în str. U., și emis de

Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale, la data de 14 ianuarie 2013 nu

îndeplinește condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a constatat

că înscrisul invocat drept temei pentru cererea de revizuire nu este unul

determinant și care ar avea drept consecință pronunțarea unei alte soluții.

Instanța constată că

prin motivele de recurs invocate, revizuentul reia criticile pe care le-a

formulat în faza apelului, critici pe care, de altfel, instanța de apel le-a

avut în vedere în pronunțarea soluției, reanalizarea acestora pe calea

recursului nefiind posibilă.

Absența unor critici

de nelegalitate la adresa deciziei din apel, încadrabile în cazurile de

modificare sau de casare explicit și limitative prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., echivalează cu însăși nedepunerea motivelor de recurs conform exigențelor

legale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul, legal, iar art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că

indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă,

din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre

cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării

motivelor invocate de parte în vreunui dintre motivele de nelegalitate

prevăzute de lege, atrage sancțiunea nulității recursului.

În cauză, deși

recurentul a indicat temeiul susținerilor din motivarea recursului ca fiind

reprezentat de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu s-au

formulat critici de nelegalitate care să poate fi încadrate în aceste cazuri de

recurs, ca de altfel, în niciunul dintre celelalte cazuri expres și limitativ

prevăzute de art. 304.

Instanța mai reține

că în cauza de față nu operează vreun motiv de ordine publică de natură să

afecteze legalitatea deciziei atacate și pe care instanța să îl pună din oficiu

în dezbaterea părților, motiv pentru care se va raporta la dispozițiile art.

306 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, este

operantă sancțiunea preconizată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., anume

nulitatea recursului, dat fiind faptul că neîncadrarea susținerilor din

motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea

motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs,

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înăuntrul

termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Față de

considerentele expuse, înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și

va constata nul recursul declarant de revizuentul C.G.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul C.G.E. împotriva Deciziei nr. 55 din 17 septembrie 2013

a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2014.

Procesat

de GGC - NN