ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 786/2014

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1108/114/2013 la 13 februarie 2013 de Tribunalul Buzău, revizuentul C.G.E. a solicitat revizuirea Sentinței civile nr. 183 din 21 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul Buzău, în Dosarul nr. 1371/2005. În motivare, revizuentul a susținut că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 322, pct. 5 C. proc. civ. Prin Sentința nr. 535 din 22 aprilie 2013 Tribunalul Buzău, secția I civilă, a respins cererea de revizuire. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că înscrisul doveditor invocat de către revizuent nu îndeplinește cerința ca să fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea care se cere a fi revizuită și că imposibilitatea de prezentare a înscrisului doveditor la momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere să fie determinată de o împrejurare mai presus de voința părții.

Totodată, instanța a apreciat că nu este îndeplinită nici condiția de a fi un înscris doveditor, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece este numai o declarație a autorului, în ceea ce privește suprafața imobilului, care trebuie completat cu alte mijloace de probă pentru a face dovada respectivă. Prin Decizia civilă nr. 55 din 17 septembrie 2013 Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de revizuent. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cazul de revizuire invocat pentru a putea fi incident presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții și anume: invocarea unui înscris, să fie vorba de un înscris doveditor și actul să fie nou, deci descoperit după darea hotărârii.

Totodată înscrisul să fi existat la momentul pronunțării hotărârii atacate cu calea extraordinară de atac, să nu fi putut fi înfățișat în procesul anterior, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții și să fie determinant. În consecință, instanța de apel a constatat că în mod legal a apreciat prima instanță că înscrisul invocat de către revizuent și anume declarația dată de către M.C., la data de 17 aprilie 1974, cu privire la locuința din str. U., și a fost emis de Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale, la data de 14 ianuarie 2013, sub nr. 5/C, nu îndeplinește toate condițiile textului legal invocat. De asemenea, a mai reținut că în cauză nu este îndeplinită nici condiția ca înscrisul să fi fost reținut de partea adversă sau să nu fi putut fi prezentat instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Astfel, instituția în păstrarea căreia s-a aflat înscrisul și anume Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale nu a avut calitatea de parte litigantă, pentru a se verifica prima ipoteză a condiției. Pe de altă parte, prin împrejurare mai presus de voința părții se înțelege forța majoră, care trebuie dovedită. În acest context, instanța de apel a observat că solicitarea de eliberare a unei copii de pe document a fost adresată de revizuent deținătorului la data de 09 ianuarie 2013 și soluționată favorabil la data de 14 ianuarie 2013, deci la un interval foarte mic de timp și fără a exista un refuz de soluționare a petiției acestuia. Totodată, înscrisul invocat de către apelantul revizuent nu este niciunul determinant.

Aceasta întrucât în sensul dispozițiilor procedurale, înscrisul determinant este acela care, dacă ar fi fost cunoscut de instanța a cărei hotărâre este atacată ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte hotărâri. Or, înscrisul este reprezentat de o declarație provenind de la autorul reclamantului și care nu poate face singură dovada celor susținute. Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul C.G.E., criticând-o pentru nelegalitate. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor a argumentat că în mod greșit instanțele au reținut că "declarația" invocată drept temei pentru revizuire nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. în susținerea acestei critici a arătat că înscrisul este un înscris doveditor în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care dovedește că suprafața construcțiilor și suprafața terenului sunt mai mari decât cele reținute în hotărârea a cărei revizuire o solicită, reprezintă un înscris "nou", nefiind înfățișat instanței de judecată și descoperit după pronunțarea hotărârii, neprezentarea lui instanței de judecată fiind datorată unei împrejurări mai presus de voința proprie. La termenul de judecată din 11 martie 2014, cauza a fost reținută spre soluționare cu prioritate asupra excepției de nulitate a recursului, invocată de instanță, din oficiu.

Fața de excepția invocată, Înalta Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a constatat în cauză, că în mod legal prima instanță de fond a apreciat că înscrisul invocat de către revizuent și anume declarația dată de către M.C., la data de 17 aprilie 1974, cu privire la imobilul situat în str. U., și emis de Serviciul Județean Buzău al Arhivelor Naționale, la data de 14 ianuarie 2013 nu îndeplinește condițiile impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, s-a constatat că înscrisul invocat drept temei pentru cererea de revizuire nu este unul determinant și care ar avea drept consecință pronunțarea unei alte soluții. Instanța constată că prin motivele de recurs invocate, revizuentul reia criticile pe care le-a formulat în faza apelului, critici pe care, de altfel, instanța de apel le-a avut în vedere în pronunțarea soluției, reanalizarea acestora pe calea recursului nefiind posibilă.

Absența unor critici de nelegalitate la adresa deciziei din apel, încadrabile în cazurile de modificare sau de casare explicit și limitative prevăzute de art. 304 C. proc. civ., echivalează cu însăși nedepunerea motivelor de recurs conform exigențelor legale. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul, legal, iar art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunui dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, atrage sancțiunea nulității recursului.

În cauză, deși recurentul a indicat temeiul susținerilor din motivarea recursului ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu s-au formulat critici de nelegalitate care să poate fi încadrate în aceste cazuri de recurs, ca de altfel, în niciunul dintre celelalte cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 304. Instanța mai reține că în cauza de față nu operează vreun motiv de ordine publică de natură să afecteze legalitatea deciziei atacate și pe care instanța să îl pună din oficiu în dezbaterea părților, motiv pentru care se va raporta la dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Drept urmare, este operantă sancțiunea preconizată de art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., anume nulitatea recursului, dat fiind faptul că neîncadrarea susținerilor din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Față de considerentele expuse, înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va constata nul recursul declarant de revizuentul C.G.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul C.G.E. împotriva Deciziei nr. 55 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2014. Procesat de GGC - NN