ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2017

Decizia nr. 1486/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 144 din 23 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Buzău a fost respinsă, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimații Municipiul Buzău, Instituția Prefectului Județului Buzău și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Buzău a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 183 pronunțată la data de 21.02.2006 de Tribunalul Buzău, secția civilă, în Dosarul nr. x/2005, având ca obiect contestația promovată de A. împotriva dispoziției nr. 218/2005 emisă de Primarul Municipiului Buzău în baza Legii nr. 10/2001, instanța a admis acțiunea și a dispus anularea dispoziției contestate, în sensul că a stabilit valoarea estimată a imobilului format din construcție și terenul aferent în suprafață de 44 mp, situat în Buzău, la suma totală de 159.043,82 lei, pentru care s-au acordat despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform art. 24 alin. (1 2 ) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței civile nr. 183 din 21 februarie 2006, revizuentul a exercitat căile de atac ordinare și extraordinare, rezultând că anterior prezentei cereri au fost soluționate alte două cereri de revizuire prin sentințele nr. 535 din 22 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2013, irevocabilă prin respingerea apelului conform deciziei nr. 55 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești (revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ.), respectiv nr. 566 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2012 (revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 4 C. proc. civ.).

Din considerentele acestei din urmă hotărâri, Tribunalul a constatat că motivul revizuirii l-a constituit aceeași presupusă infracțiune de mărturie mincinoasă a expertului B., în privința căreia s-a formulat plângere penală de către numitul A., soluția, comunicată prin rezoluția nr. 4253/P/2011 din 25.01.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, fiind aceea de neîncepere a urmării penale, întrucât a intervenit prescripția răspunderii. Instanța de fond a menționat că, potrivit art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză. Art. 324 pct. 3 C. proc. civ. prevede că termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: „în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora”. Or, în speță, termenul special prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu curge de la data ultimei comunicări din 09.01.2017 a ordonanței de clasare nr. 2128/P/2015, întrucât, pentru aceeași faptă/infracțiune (pretinsă) a expertului, revizuentul a mai obținut anterior o soluție de imposibilitate a constatării infracțiunii de mărturie mincinoasă prin hotărâre penală, ca urmare a intervenirii prescripției penale, conform rezoluției nr. 4253/P/2011 din data de 25.01.2012, fiind împlinite ambele termene reglementate alternativ în privința cazului de revizuire prevăzut la art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., respectiv și cel minim de o lună, dar și cel maxim de 3 ani, expres stabilit prin teza finală a textului de lege sus citat. În aceste condiții, tribunalul a constatat că cererea de revizuire depusă prin poștă la data de 30.01.2017, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., a fost promovată după împlinirea termenelor de o lună și, respectiv, a celui maxim de 3 ani, prevăzute alternativ de art. 324 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția invocată din oficiu și a respins ca tardiv formulată, cererea de revizuire a sentinței civile nr. 183 pronunțată la data de 21.02.2006 de Tribunalul Buzău.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, revizuentul A.. Prin decizia civilă nr. 1406 din 15 iunie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins apelul declarat de revizuentul A. Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., care permit exercitarea acestei căi extraordinare de atac în situația în care „(…) un expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății (...)”. În acest context, termenul de revizuire aplicabil este cel prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pt.

3 teza a II-a din vechiul C. proc. civ., conform căruia, în lipsa unei hotărâri de condamnare a expertului (ipoteză invocată de către apelant în motivarea în fapt a cererii de revizuire, termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre judecătorească, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora. Problema de drept supusă judecății în apel o reprezintă determinarea datei de la care începe să curgă termenul de revizuire, apelantul susținând că în speță, contrar celor reținute de Tribunalul Buzău (care a apreciat că acest moment ar curge de la data comunicării rezoluției nr. 4253/P/2011 din 25.01.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău), termenul curge de la data comunicării ordonanței de clasare nr. 2128/P/2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, emisă de la data de 09.01.2017.

Or, în condițiile în care pentru aceeași faptă pretinsă a expertului, apelantul a mai formulat anterior o plângere penală, care a fost „finalizată prin Rezoluția nr. 4253/P/2011 din 25 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, de neîncepere a urmăririi penale împotriva numitei făptuitoare B., în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., deoarece a intervenit termenul de prescripție” (citatul fiind extras din motivarea în fapt a cererii de revizuire depusă de revizuent în Dosarul nr. x/114/2013 al Tribunalului Buzău, astfel cum aceasta a fost expusă în considerentele sentinței civile nr. 535 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Buzău), revizuentul nu poate pretinde că data la care a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, ar fi data la care i s-a comunicat, prin ordonanța nr. 2128/P/2015 din 9.01.2017, soluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău în noua plângere formulată împotriva expertei, pentru aceeași infracțiune de mărturie mincinoasă.

În acest context, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a stabilit că depunerea prin poștă a prezentei cereri de revizuire - 30.01.2017, s-a realizat după împlinirea terenului de o lună și respectiv, a celui maxim de 3 ani, prevăzute alternativ de art. 324 pct. 3 din vechiul C. proc. civ. În considerarea acestor argumente, Curtea a respins apelul declarat de revizuentul A. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs revizuentul A., care a formulat următoarele susțineri: Prin procedura revizuirii se poate îndrepta o eroare judiciară, în cauza de față eroarea constând în acordarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a unei despăgubiri nereale, diminuate datorită lipsei din raportul de expertiză a unui calcul al suprafețelor imobilelor confiscate.

Fapta expertului care a influențat pronunțarea unei hotărâri poate fi constatată oricând, fără să existe vreun termen de prescripție. Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în ședința publică din 5 octombrie 2017, Înalta Curte reține următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. Prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia. Astfel, recurentul își exprimă nemulțumirea în legătură cu soluția pronunțată pe fondul litigiului său, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși soluția instanțelor de fond a fost aceea de respingere, ca tardivă a cererii de revizuire.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare. Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, iar memoriul de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs. Pe cale de consecință, reținând că recursul nu este motivat conform cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc.

civ. și nici nu există motive care să poată fi examinate și din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1406 din 15 iunie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2017.