ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2017
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1486/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1486/2017
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 144 din 23 februarie 2017, pronunțată
de Tribunalul Buzău a fost respinsă, ca tardivă, cererea de
revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimații
Municipiul Buzău, Instituția Prefectului Județului Buzău
și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a
pronunța această sentință, Tribunalul Buzău a
reținut următoarele considerente:
Prin
sentința civilă nr. 183 pronunțată la data de 21.02.2006 de
Tribunalul Buzău, secția civilă, în Dosarul nr. x/2005, având ca
obiect contestația promovată de A. împotriva dispoziției nr.
218/2005 emisă de Primarul Municipiului Buzău în baza Legii nr.
10/2001, instanța a admis acțiunea și a dispus anularea
dispoziției contestate, în sensul că a stabilit valoarea
estimată a imobilului format din construcție și terenul aferent
în suprafață de 44 mp, situat în Buzău, la suma totală de
159.043,82 lei, pentru care s-au acordat despăgubiri în condițiile
Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform art. 24 alin. (1
2
) din
Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva
sentinței civile nr. 183 din 21 februarie 2006, revizuentul a exercitat
căile de atac ordinare și extraordinare, rezultând că anterior
prezentei cereri au fost soluționate alte două cereri de revizuire
prin sentințele nr. 535 din 22 aprilie 2013 pronunțată de
Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2013, irevocabilă prin
respingerea apelului conform deciziei nr. 55 din 17 septembrie 2013 a
Curții de Apel Ploiești (revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5
C. proc. civ.), respectiv nr. 566 din 11 aprilie 2012, pronunțată de
Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2012 (revizuire întemeiată pe
art. 322 pct. 4 C. proc. civ.).
Din
considerentele acestei din urmă hotărâri, Tribunalul a constatat
că motivul revizuirii l-a constituit aceeași presupusă
infracțiune de mărturie mincinoasă a expertului B., în
privința căreia s-a formulat plângere penală de către
numitul A., soluția, comunicată prin rezoluția nr. 4253/P/2011
din 25.01.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău,
fiind aceea de neîncepere a urmării penale, întrucât a intervenit
prescripția răspunderii.
Instanța
de fond a menționat că, potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,
revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de
apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o
instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere
dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la
judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare
la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un
magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției
cu rea-credință sau gravă neglijență în acea
cauză.
Art. 324 pct.
3 C. proc. civ. prevede că termenul de revizuire este de o lună
și se va socoti: „în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua
în care partea a luat cunoștință de hotărârea
instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau
expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei
astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat
cunoștință de împrejurările pentru care constatarea
infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar
nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora”.
Or, în
speță, termenul special prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 3 C.
proc. civ. nu curge de la data ultimei comunicări din 09.01.2017 a
ordonanței de clasare nr. 2128/P/2015, întrucât, pentru aceeași
faptă/infracțiune (pretinsă) a expertului, revizuentul a mai
obținut anterior o soluție de imposibilitate a constatării infracțiunii
de mărturie mincinoasă prin hotărâre penală, ca urmare a
intervenirii prescripției penale, conform rezoluției nr. 4253/P/2011
din data de 25.01.2012, fiind împlinite ambele termene reglementate alternativ
în privința cazului de revizuire prevăzut la art. 322 pct. 4 C. proc.
civ., respectiv și cel minim de o lună, dar și cel maxim de 3
ani, expres stabilit prin teza finală a textului de lege sus citat.
În aceste
condiții, tribunalul a constatat că cererea de revizuire depusă
prin poștă la data de 30.01.2017, întemeiată pe
dispozițiile art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., a fost
promovată după împlinirea termenelor de o lună și,
respectiv, a celui maxim de 3 ani, prevăzute alternativ de art. 324 alin.
(1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ.
Pentru aceste
considerente, tribunalul a admis excepția invocată din oficiu și
a respins ca tardiv formulată, cererea de revizuire a sentinței
civile nr. 183 pronunțată la data de 21.02.2006 de Tribunalul
Buzău.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, revizuentul A..
Prin decizia
civilă nr. 1406 din 15 iunie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția
I civilă, a respins apelul declarat de revizuentul A.
Cererea de
revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 din
vechiul C. proc. civ., care permit exercitarea acestei căi extraordinare
de atac în situația în care „(…) un expert, care a luat parte la
judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare
la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecății (...)”.
În acest
context, termenul de revizuire aplicabil este cel prevăzut de
dispozițiile art. 324 alin. (1) pt. 3 teza a II-a din vechiul C. proc.
civ., conform căruia, în lipsa unei hotărâri de condamnare a expertului
(ipoteză invocată de către apelant în motivarea în fapt a
cererii de revizuire, termenul curge de la data când partea a luat
cunoștință de împrejurările pentru care constatarea
infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre
judecătorească, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii
acestora.
Problema de
drept supusă judecății în apel o reprezintă determinarea
datei de la care începe să curgă termenul de revizuire, apelantul
susținând că în speță, contrar celor reținute de
Tribunalul Buzău (care a apreciat că acest moment ar curge de la data
comunicării rezoluției nr. 4253/P/2011 din 25.01.2012 a Parchetului
de pe lângă Judecătoria Buzău), termenul curge de la data
comunicării ordonanței de clasare nr. 2128/P/2015 a Parchetului de pe
lângă Judecătoria Buzău, emisă de la data de 09.01.2017.
Or, în
condițiile în care pentru aceeași faptă pretinsă a
expertului, apelantul a mai formulat anterior o plângere penală, care a
fost „finalizată prin Rezoluția nr. 4253/P/2011 din 25 ianuarie 2012
a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, de neîncepere a urmăririi
penale împotriva numitei făptuitoare B., în temeiul dispozițiilor
art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., deoarece a intervenit termenul de
prescripție” (citatul fiind extras din motivarea în fapt a cererii de
revizuire depusă de revizuent în Dosarul nr. x/114/2013 al Tribunalului
Buzău, astfel cum aceasta a fost expusă în considerentele
sentinței civile nr. 535 din 22 aprilie 2013 a Tribunalului Buzău),
revizuentul nu poate pretinde că data la care a luat cunoștință
de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate
face printr-o hotărâre penală, ar fi data la care i s-a comunicat,
prin ordonanța nr. 2128/P/2015 din 9.01.2017, soluția
pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău
în noua plângere formulată împotriva expertei, pentru aceeași
infracțiune de mărturie mincinoasă.
În acest
context, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a
stabilit că depunerea prin poștă a prezentei cereri de revizuire
- 30.01.2017, s-a realizat după împlinirea terenului de o lună și
respectiv, a celui maxim de 3 ani, prevăzute alternativ de art. 324 pct. 3
din vechiul C. proc. civ.
În
considerarea acestor argumente, Curtea a respins apelul declarat de revizuentul
A.
Împotriva
deciziei instanței de apel a declarat recurs revizuentul A., care a
formulat următoarele susțineri:
Prin
procedura revizuirii se poate îndrepta o eroare judiciară, în cauza de
față eroarea constând în acordarea, potrivit Legii nr. 10/2001, a
unei despăgubiri nereale, diminuate datorită lipsei din raportul de
expertiză a unui calcul al suprafețelor imobilelor confiscate.
Fapta
expertului care a influențat pronunțarea unei hotărâri poate fi
constatată oricând, fără să existe vreun termen de
prescripție.
Examinând
recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de
încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,
chestiune asupra căreia a rămas în pronunțare în
ședința publică din 5 octombrie 2017, Înalta Curte reține
următoarele:
Recursul este
o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul
și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres
și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.
proc. civ., norme imperative, de ordine publică.
Potrivit art.
302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde,
sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se
întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin.
(3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage
nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă
încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face
posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate
prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.,
sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.
Prin
exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de
legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea
ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile
sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor
imperative anterior invocate.
Deși nu
se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă
posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze
argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar
neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.
În cuprinsul
cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile
critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se
arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la
soluția pronunțată și la argumentele arătate de
instanță în fundamentarea acesteia.
Astfel,
recurentul își exprimă nemulțumirea în legătură cu
soluția pronunțată pe fondul litigiului său, întemeiat pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși soluția instanțelor de
fond a fost aceea de respingere, ca tardivă a cererii de revizuire.
Prin urmare,
fără să combată în vreun fel argumentele instanței de
apel și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs,
recurentul a nesocotit existența judecății anterioare.
Întrucât în
calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului
cauzei, obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii
pronunțate în apel, iar memoriul de recurs nu conține critici
propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate,
sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de
ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de
către instanța de recurs.
Pe cale de
consecință, reținând că recursul nu este motivat conform
cazurilor prevăzute în art. 304 C. proc. civ. și nici nu există
motive care să poată fi examinate și din oficiu, Înalta Curte
urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302
1
alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată
nul recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1406 din 15
iunie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2017.