ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4712/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2012 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând anularea deciziei nr. 7585/29.01.2010, emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea comisiei să procedeze potrivit dispozițiilor art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la stabilirea cuantumului final al despăgubirilor; obligarea comisiei la plata de despăgubiri civile constând în daune morale și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 23.05.2012, sub nr. x/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei nr. 7585/29.01.2010, emise de Comisia Centrală, arătând că dispoziția nr. x/10.05.2005, emisă de Primăria Municipiului Buzău, a fost anulată prin sentința nr. 183/21.02.2006, pronunțată de Tribunalul Buzău, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 283/10.10.2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și că despăgubirile stabilite prin sentința nr. 183/2006, nu au fost stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare și nici de către un evaluator autorizat, astfel că nu s-a stabilit cuantumul final al despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 1165/12.09.2012 a Tribunalului Buzău, secția civilă, s-a admis excepția de necompetență materială invocată de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reținând că potrivit Titlului IV, capitolul VI, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, deciziile emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pot fi atacate în condițiile Legii, privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 și potrivit Titlului VII, capitolul VI, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 274/2005, competența de soluționare a cauzei revenind secției de contencios administrativ și fiscal al Curții de Apel Ploiești.

La Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a format obiectul dosarului nr. x/2012 și la termenul din 28 noiembrie 2012, constatând că dosarul are aceleași părți, aceeași cauză și același obiect cu cele din dosarul nr. x/2012, în baza dispozițiilor art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului nr. x/2012 la dosarul nr. x/2012, constatând că sunt îndeplinite dispozițiile legale referitoare la conexare.

Prin sentința nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunile conexe formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Autoritatea Centrală pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiate.

Prin sentința nr. 150 din data de 08 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia nr. 7599/17.09.2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Autoritatea Centrală pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia nr. 9899 din 20.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 7599/17.09.2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 251 din 26.11.2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de revizuire a sentinței nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2012.

Prin decizia nr. 2528 din 17.06.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței nr. 251 din 26.11.2014, pronunțate în dosarul nr. x/2012 de către Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2021, revizuentul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor) prin Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând revizuirea sentinței nr. 430/28.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2012.

Prin sentința nr. 73 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., privind decizia nr. 430/28.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Autoritatea Centrală pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondată.

În motivarea sentinței s-a reținut că revizuentul a invocat, în privința sentinței nr. 430 din 28 noiembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, respectiv atunci când, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

În esență, instanța de revizuire a reținut că revizuentul a invocat o serie de înscrisuri noi, fără a face dovada că aceste înscrisuri nu au fost folosite în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, în condițiile în care aceste înscrisuri existau la data când s-a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire și chiar dacă, așa cum rezultă din adresele depuse la dosar, în anii 2005-2006 AFP Buzău și Primăria Municipiului Buzău au arătat că în arhivele proprii nu există documentele anterioare anului 1990 aferente imobilului, totusi aceste înscrisuri ar fi putut fi procurate de reclamant de la Arhivele Naționale încă din anul 2006, așa cum i s-a și recomandat reclamantului prin adresa nr. x/09.02.2006 emisă de Primăria Municipiului Buzău .

S-a mai constatat că prin sentința nr. 430 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești a reținut că despăgubirile ce au fost acordate în favoarea reclamantului, prin decizia nr. 7585/29.01.2010, au fost stabilite prin sentința civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău, secția civilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamant și s-a dispus anularea dispoziției nr. 218/10.05.2005, emise de Primăria Buzău în sensul că s-a stabilit valoarea estimată a imobilului format din construcție și terenul aferent în suprafață de 44 m.p., situat în Municipiul Buzău, str. x, fost nr. 16, la suma de 159.043,82 RON, stabilindu-se că în acest cuantum urmează a se acorda despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 274/2005, art. 24 alin. (12) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

A mai reținut instanța de fond că, din considerentele sentinței nr. 183/21.02.2006, rezultă că aceste despăgubiri s-au stabilit în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, din care a rezultat că valoarea de circulație a imobilului proprietatea reclamantului, preluat abuziv, este de 1.590.438.214 RON, reprezentând construcția în suprafață de 110 m.p. și terenul în suprafață de 44 m.p., sentința rămânând definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 283/10.10.2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Instanța de revizuire a mai reținut că, întrucât despăgubirile solicitate a fi reevaluate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău, chiar și în situația în care înscrisurile noi depuse de reclamant în prezenta revizuire ar fi îndeplinit condiția ca înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, tot nu ar fi fost îndeplinită condiția referitoare la caracterul determinant al acestora, de natură să modifice soluția pronunțată.

Împotriva sentinței nr. 73 din 21 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs revizuentul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Națională prntru Compensarea Imobilelor), prin Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului.

În motivarea recursului arată că pentru termenul de judecată din data de 24 martie 2021 a depus la dosar înscrisurile ce fac dovada diligențelor depuse pentru procurarea înscrisurilor anterior soluționării procesului pe fond (adresa din 16 decembrie 2005 emisă de Administrația Finanțelor Publice Buzău, adresa din 9 februarie 2006 emisă de Direcția Economică din cadrul Primăriei Municipiului Buzău și adresa din 25 octombrie 2012 emisă de Direcția Economică din cadrul Primăriei Municipiului Buzău).

Consideră că a făcut dovada conduitei instituțiilor publice deținătoare ale respectivelor documente, care nu i-au permis să intre în posesia înscrisurilor.

Invocă, cu titlu de jurisprudență, Decizia nr. 3145 din 13 noiembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014.

Apreciază că sunt înscrisuri determinante: cererea nr. x din 8 octombrie 1952; procesul-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952, înregistrat sub nr. x din 11 februarie 1952, predat contribuabilului la data de 25 iunie 1952; permisul nr. 5066 din 11 aprilie 1935; autorizația de construcție pentru casă din "zidărie masivă de cărămidă", cu "o înălțime minimă de 5 metri până la streașină" (anexă la cererea nr. x din 8 octombrie 1952) și procesul-verbal din 14 octombrie 1952, matricola 855 (revizuirea impozitelor urmare cererii înregistrată sub nr. x din 8 octombrie 1952), înscrisuri transmise de Primăria Municipiului Buzău ca anexă la adresa x din 16 februarie 2021, entitate care prin adresa nr. x/09.02.2006 îi recomanda să se adreseze Arhivelor Naționale - Filiala Buzău, deși această instituție nu a deținut vreodată documente determinante în speță, acestea existând doar în arhiva Primăriei Municipiului Buzău.

Critică faptul că prima instanță a constatat că în sentința nr. 430 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești a reținut că despăgubirile acordate reclamantului prin decizia nr. 7585/29.01.2010 au fost stabilite prin sentința civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău, secția civilă, deși prin această sentință, potrivit precizărilor din încheierea din 10 decembrie 2015, suma stabilită de instanță ca valoare estimată reprezintă valoarea imobilului, conform raportului de expertiză, în condițiile în care la momentul pronunțării hotărârii, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu era atributul instanței, ci al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Consideră că, date fiind aceste aspecte, cererea de revizuire este admisibilă.

Deși a fost legal citată, intimata - pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Președinte A.N.R.P., nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prezenta cale de atac vizează sentința nr. 73 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, ca nefondată.

Constatând că recurentul nu a indicat în concret un caz de casare/modificare, iar susținerile acestuia pot fi subsumate cazului de modificare reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va examina sentința recurată prin prisma acestui text de lege, dar și sub toate aspectele, astfel cum impun dispozițiile art. 304

1

din același cod.

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, această din urmă ipoteză fiind aplicabilă speței de față.

Potrivit art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865:

"revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri data de o instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (...); 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (...)".

Dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. consacră revizuirii caracterul unei căi de atac de retractare deoarece se adresează aceleiași instanțe care a soluționat pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care de regulă s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii.

În acest context, Înalta Curte reține că prin sentința nr. 73 din 21 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a cărei revizuire s-a solicitat în cauză, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a revizuirii în reglementarea dată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că înscrisurile invocate ca fiind noi nu au putut fi produse în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, nu se poate considera îndeplinită condiția referitoare la caracterul determinant al acestora, de natură să modifice soluția pronunțată, în condițiile în care despăgubirile solicitate a fi reevaluate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău.

Examinând aspectele supuse analizei instanței de revizuire, raportat la motivele expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de revizuire a apreciat că nu poate fi reținută incidența art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condițiile reținerii acestui caz de revizuire.

Dincolo de acest aspect, se constată că, ceea ce contestă recurentul la acest moment este cuantumul despăgubirilor stabilite prin decizia emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, motiv pentru care solicită și acordarea de daune morale.

În raport cu pretențiile pe care recurentul le emite la acest moment, Înalta Curte constată că instanța de revizuire a sesizat în mod corect că înscrisurile invocate ca fiind noi nu pot avea un caracter determinant cu privire la soluția pronunțată, câtă vreme există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, cuantumul despăgubirii (sentința nr. 183/21.02.2006, pronunțată de Tribunalul Buzău, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 283/10.10.2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă).

În privința cerinței de a fi determinant, în sensul că, în situația în care respectivul înscris ar fi fost cunoscut de instanța a cărei hotărâre este atacată, ar fi putut duce la pronunțarea unei alte soluții, doctrina și practica judiciară au stabilit că această condiție nu este îndeplinită în cazul în care înscrisul invocat nu atestă o altă situație de fapt decât cea cuprinsă în acte anterioare care au fost analizate de instanță. Un asemenea înscris nu ar fi de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, pentru a se reține o altă situație de fapt decât cea reținută inițial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate.

Or, înscrisurile invocate în prezenta cauză nu îndeplinesc această cerință, în condițiile în care recurentul - revizuent A. are o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, în soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu". (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010).

Cu alte cuvinte, jurisprudența CEDO impune ca desființarea unei hotărârii judecătorești intrată în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru defecte fundamentale ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanței, numai după terminarea procesului.

În ceea ce privește decizia invocată de recurent cu titlu de jurisprudență, aceasta nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reținut că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, efectele lor neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunțate ca urmare a aplicării normelor de drept material situației de fapt din cauza respectivă, în alte situații fiind pronunțate decizii ce pot avea soluții contrare.

Prin urmare, instanța a pronunțat, cu respectarea cerințelor de legalitate, hotărârea de soluționare a cererii de revizuire formulate de către recurent, hotărârea recurată urmând a fi menținută de către instanța de recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că în mod corect prima instanță a reținut neîndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar sentința recurată nu este afectată de nelegalitate sau netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 73 din 21 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 octombrie 2021.