ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6824/2012

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București la data de 10 martie 2011, reclamantele L.L. și L.A.G.

au formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 25 din 26 iulie 2010 a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, de pe lângă Primăria Municipiului

București, in ceea ce privește cuantumul despăgubirilor datorate acestora

pentru terenul expropriat, situat în București, str. G.I.S., sector 1,

solicitând anularea parțiala a acestei hotărâri de stabilire a despăgubirilor

cu privire la cuantumul despăgubirilor in integralitatea lor, incluzând

prejudiciul creat cât și valoarea reală a imobilului format din teren și

construcții expropriat;

Anularea parțiala

a hotărârii cu privire la imobilul (teren și construcții) care urmează a fi expropriat;

obligarea expropriatorului să achite contravaloarea reală a imobilului (teren și

construcții) expropriat și a prejudiciului concret cauzat.

Tribunalul București,

secția a IlI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2151 din 13 decembrie 2010 a admis

excepția tardivității și a respins contestația, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor

contestată, nr. 25 din 26 iulie 2010 emisă de Municipiul București, Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus consemnarea despăgubirii de 16.025 RON

în favoarea expropriaților L.L. și L.A.G., pentru imobilul teren de 12 mp, situat

în București, str. G.I.S., sector 1.

Hotărârea menționată

a fost comunicată contestatoarelor la 16 august 2010, astfel cum reiese din confirmările

de primire atașate la dosar.

Conform dispozițiilor

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, act normativ în baza căruia s-a emis hotărârea

contestată, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile

art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2), se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea

de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea

contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului

supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii

de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate

asupra terenului.

În consecință,

termenul de 30 de zile menționat mai sus, care a început să curgă la 16 august 2010,

era împlinit la data sesizării tribunalului cu prezenta contestație (10 martie 2011),

care apare astfel ca tardiv formulată.

A mai reținut

instanța de fond că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile Legii nr. 255/2010

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor

obiective de interes național, județean și local, întrucât acest act normativ a

intrat in vigoare în decembrie 2010, când deja se împlinise termenul de decădere

prescris de Legea nr. 198/2004, cu consecința pierderii dreptului de a contesta

hotărârea în ceea ce privește cuantumul despăgubirii, fiind inadmisibilă o eventuală

renaștere a acestui drept odată cu intrarea în vigoare a legii noi.

Dispozițiile din

legea nouă se aplică doar hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii emise

în condițiile legii noi, hotărârile date conform legii vechi, nr. 198/2004, rămânând

supuse procedurilor și termenelor de contestare stabilite prin legea veche, cu atât

mai mult cu cât termenul de decădere pentru introducerea contestației era deja împlinit

la momentul intrării în vigoare a legii noi.

Prin decizia nr.

25A din 21 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamante.

Deși apelul a

fost nemotivat, instanța, analizând temeinicia hotărârii primei instanțe, a reținut

că hotărârea contestată a fost emisă în temeiul și cu respectarea procedurii prevăzute

de Legea nr. 198/2004 și de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze

de utilitate publică, astfel că legalitatea acestui act nu poate fi examinată decât

prin prisma dispozițiilor legale care au fundamentat adoptarea lui, potrivit principiului

„tempus regit actum".

Procedura de notificare,

de acordare a despăgubirilor și de contestare a acestora, reglementate de Legea

nr. 255/2010, publicată în M.Of. nr. 35 din 20 decembrie 2010, nu se poate aplica

decât exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

pentru a nu se încălca principiul neretroactivității legii civile prevăzut de

art. l din vechiul C. civ. și art. 6 alin. (1) din noul C. civ.

De altfel, nou

act normativ nu abrogă Legea nr. 33/1994, ci prevede imediata aplicare a noilor

dispoziții „pentru continuarea realizării obiectivelor" în cazul procedurilor

de expropriere aflate în curs de desfășurare - art. 32 din Legea nr. 255/2010, situația

în speță, de contestare a hotărârii Comisiei pentru Aplicare a Legii nr. 198/2004,

neîncadrându-se în aceste dispoziții.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele, indicând motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Arată că instanța

de apel a omis aspectul temporalității Legii nr. 198/2004, art. 9 alin. l, legea

fiind înlocuită în material exproprierii de dispozițiile speciale și derogatorii

reglemenate de Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994, față de care s-a raportat

cauza de față.

Hotărârea ce face

obiectul contestației a fost comunicată reclamantelor la data de 10 august 2010,

iar contestația împotriva acesteia a fost înregistrată sub nr. 17968/3/2011 pe rolul

Tribunalului București la data de 10 martie 2011 prin contestația înregistrată sub

nr. 43270/3/2010 pe rolul Tribunalului București, formulată la 9 septembrie 2010,

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, termenul general de prescripție a

fost întrerupt.

Reiterează susținerile

ce au făcut obiect al cererii introductive de instanță și arată că, la emiterea

hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu s-au respectat art. 44 alin. (3) din

Constituția României, art. l din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., art. 26 din

Legea nr. 33/1994.

Examinând recursul,

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens

în care reține următoarele:

Exercitarea căilor

de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele

superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul

legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă

la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare,

ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului

constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace

una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul poate

fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care,

implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât

și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost

menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor

de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se

la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse

și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție,

deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri

ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară

de atac.

În speță, se constată

că împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel reclamantele, fără a-l motiva.

Întrucât apelul nu a fost motivat, instanța de apel, în baza art. 292 alin. (2)

C. proc. civ. s-a pronunțat în fond, pe baza motivelor, mijloacelor de apărare și

dovezilor administrate la prima instanță.

Conform art 299

C. proc. civ., obiectul recursului de față îl constituie decizia Curții de Apel,

iar această instanță nu s-a pronunțat asupra aspectelor invocate de reclamante prin

cererea de recurs, astfel încât, sunt inadmisibile motivele de recurs omisso medio,

prin care se formulează pentru prima dată critici care nu au fost invocate în apel.

Ori, în această

situație, toate susținerile reclamantelor din cadrul recursului constituie critici

noi, formulate omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanței de

apel.

În consecință,

recursul declarat de reclamante este nefondat și va fi respins, conform art. 312

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantele L.L. și L.A.G. împotriva deciziei nr. 125A din 21 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 noiembrie 2012.