ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 8 iunie

2012 pe rolul Judecătoriei Pitești, sub nr. 11923/280/2012, reclamanta A.F. a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locala de Fond

Funciar O. și Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș, să constate

reconstituirea dreptului de proprietate pe suprafața de 4.10 h, teren arabil

situat în comuna O.

În drept, a invocat Legea

nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 și decizia nr. 12/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

La termenul din 21

august 2012 instanța a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Pitești.

Prin sentința civilă

nr. 7147 din 21 august 2012, Judecătoria Pitești a admis excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu și a dispus declinarea competenței de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut următoarele:

Față de dispozițiile

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere că excepția de necompetență

materială este o excepție de procedură, care face de prisos cercetarea în fond a

pricinii, instanța s-a pronunțat mai întâi cu privire la aceasta.

Reclamanta a solicitat

în prezenta cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea suprafeței de 4.10

h, teren arabil situat în comuna O., preluat abuziv de către stat. De asemenea,

reclamanta a invocat

decizia nr. 20 din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii,

arătând că instanța este competentă să judece pe fond acțiunea, având în vedere

refuzul nejustificat al pârâtelor de a răspunde părții interesate.

Potrivit deciziei

susmenționate, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei, dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Conform art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este

supusă recursului, care este de competența curții de apel.”

Având în vedere motivarea

în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, instanța a constatat, în baza

dispozițiilor legale citate, că prezenta cauză este de competența tribunalului,

motiv pentru care

a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a dispus declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Astfel sesizat, Tribunalul

Argeș, prin sentința civilă nr. 346 din 1 octombrie 2013 a admis excepția de necompetență

materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Pitești și a înaintat cauza Curții de Apel Pitești, pentru soluționarea conflictului

negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că, prin precizarea aflată la dosar, reclamanta și-a întemeiat

în drept cererea pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, astfel că, raportat la art.

53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, competența materială de soluționare a cauzei

aparține Judecătoriei Pitești.

Prin sentința civilă

nr. 81 din 17 octombrie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Pitești.

În pronunțarea acestei

soluții, instanța a reținut următoarele considerente:

Prin cererea adresată

instanței judecătorești, reclamanta A.F. a chemat în judecată Comisia Locală de

Fond Funciar O. și Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș, solicitând reconstituirea

dreptului de proprietate pentru suprafața de 4,10 h teren, situat pe raza comunei

O., precizându-se că deține acte primare cu care să facă dovada titlului de proprietate

pe terenul respectiv, pe care îl are moștenire de la autorul său A.M., care a figurat

înscris în registrul agricol în perioada 1959-1963 cu acest teren și, de asemenea,

a depus sentința civilă nr. 438/2011 pronunțată de Tribunalul Argeș, rămasă irevocabilă,

din care ar rezulta, cu putere de lucru judecat, faptul că este proprietară alături

de ceilalți moștenitori pentru terenul respectiv.

Deși, inițial, reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005,

ulterior, prin precizarea formulată la dosar, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile

Legii nr. 18/1991.

Așa fiind, Curtea a constatat

că instanța competentă să soluționeze acțiunea de față este Judecătoria Pitești,

în sensul dispozițiilor art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, raportat la faptul

că terenul solicitat este pe raza comunei O.

Împotriva deciziei curții

de apel a declarat recurs petenta A.F., susținând că, deși a formulat numeroase

cereri, încă din anul 1998, prin care a solicitat restituirea terenului în suprafață

de 4,5 h, acestea au rămas nesoluționate.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În ședința publică din

16 ianuarie 2014,

Înalta

Curte a invocat excepția nulității recursului, pe care o va admite, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar

potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârile

date fără drept de apel și cele date în apel.

Față de aceste dispoziții

legale, rezultă că motivele de recurs trebuie să vizeze soluția și argumentele hotărârii

ce constituie obiect al recursului.

Or, în cuprinsul cererii

de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa sentinței

recurate, care a stabilit instanța competentă să soluționeze cererea de chemare

în judecată, ceea ce ar fi presupus ca partea să arate, în concret, în ce constă

greșeala instanței, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite

în fundamentarea acesteia, ci afirmații fără nici o legătură cu problema competenței,

dezlegată prin sentința recurată, ceea ce echivalează cu nemotivarea recursului

în sensul legii.

Așa fiind, cum aspectele

invocate de recurenta-reclamantă nu se grefează pe conținutul deciziei atacate și

cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica

sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 302 alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest

obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de petenta A.F. împotriva sentinței civile nr. 81 din 17 octombrie 2013

a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2014.