ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1579/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/109/2007, reclamantele A. și B. au solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, desființarea în parte a dispoziției nr. 2813/2007 emisă de pârât, cu privire la refuzul acordării despăgubirilor bănești pentru suprafața de teren de 5.000 mp din Pitești, str. Craiovei, județul Argeș și obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri bănești pentru respectivul teren.

Prin sentința nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunțată în dosar nr. x/2007, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea și a reținut că, prin sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria Pitești, reclamantele au fost puse în posesie cu suprafața de 10 ha pe raza municipiului Pitești, pentru care li s-a eliberat titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar această hotărâre judecătorească a avut la bază și actele de proprietate pentru terenul din str. Craiovei, pct. "la x". Reclamantele s-au folosit de aceleași documente depuse și în susținerea cererii formulate potrivit Legii nr. 18/1991, din care rezultă că autorii lor au dobândit suprafața totală de 10.000 mp., din care 5.000 mp preluați prin Decretul de expropriere nr. 1013/1965, iar pentru diferența de 5000 mp au primit despăgubiri în cuantum de 32.955,42 RON.

Prin decizia nr. 24 din 20 aprilie 2012 pronunțată în dosar nr. x/2007, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul reclamantelor împotriva sentinței mai sus menționate, a admis contestația și a anulat, în parte, dispoziția nr. 2813 din 25 aprilie 2007 emisă de Municipiul Pitești, prin primar, dispunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafață de 5.000 mp din Pitești, str. Craiovei, județul Argeș; a menținut, în rest, dispoziția contestată și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.003,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către apelante, reprezentând onorariu expert.

În adoptarea soluției, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria Pitești a fost admisă în parte plângerea formulată de B. împotriva hotărârii Comisiei Județene de Fond Funciar și s-a constatat că aceasta și C. au dreptul să le fie reconstituită proprietatea în natură pe un teren de 10 ha situat pe raza municipiului Pitești. Nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, față de competența stabilită instanței de Legea nr. 18/1991 nefiind posibilă o astfel de precizare, astfel cum rezultă din considerentele sentinței, ultimul alineat.

S-a reținut și că prin sentința civilă nr. 197 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respinsă contestația formulată de aceleași reclamante împotriva dispoziției nr. 2816/2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, prin care se solicitau despăgubiri bănești pentru un teren în suprafață de 5.000 mp situat în Pitești, Prelungirea Craiovei, sentință irevocabilă, urmare respingerii apelului formulat de reclamante prin decizia civilă nr. 71/A din 19.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și constatării nulității recursului prin decizia nr. 4865 din 07 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, cât și din completarea acestuia, instanța a reținut că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafață de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, cât și de cel ce a format obiectul dispoziției nr. 2816/2007. Terenul ce face obiectul prezentei contestații este situat în Pitești, între str. Exercițiu și Calea Craiovei și nu se învecinează cu terenurile din punctul "I.", nefiind atribuit apelantelor prin sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993.

Terenul din decizia civilă nr. 71/A din 19.05.2010 a fost solicitat de reclamante în același punct "I.", în care prin sentința civilă nr. 8265/1993 s-a stabilit dreptul de proprietate în favoarea acestora asupra unei suprafețe de 10 ha.

S-a concluzionat că terenul în litigiu nu face parte din suprafața de 5 ha solicitată în pct. "I." pentru care acțiunea a fost respinsă.

În dosarele soluționate prin sentința civilă nr. 8265/1993 și decizia civilă nr. 71/2010 nu a fost identificat Decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965. S-a constatat astfel că în mod greșit instanța de fond a respins contestația, reținând, în baza unui probatoriu incomplet, că terenul în suprafață de 5.000 m.p. face parte din cel în suprafață de 10 ha reconstituit pe Legea nr. 18/1991.

Prin decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul pârâtului Municipiul Pitești, prin primar împotriva deciziei instanței de apel, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Instanța de recurs a reținut că îndreptățirea reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, pentru nedovedirea acceptării succesiunii bunicilor ori pentru motivul neprocurării unui certificat de moștenitor de pe urma acestora, nu poate face obiectul cenzurii în recurs întrucât aspectele criticate au fost considerate ca fiind dezlegate cu ocazia soluționării notificării și nu mai pot fi invocate în fața instanței de către emitentul actului contestat.

Instanța supremă a constatat că nu s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ținându-se cont totodată și de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafețe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/199, iar pentru o suprafață de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001.

Întrucât s-a făcut referire la raportul de expertiză efectuat în dosarul de apel din care ar rezulta că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafață de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, cât și de cel ce a format obiectul dispoziției nr. 2816/2007, trebuie să se verifice dreptul reclamat în prezentul dosar și prin procedurile declanșate și soluționate deja, sub aspectul amplasamentului inițial. Nu este suficientă în soluționarea prezentei cauze poziționarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 și cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât s-a reținut în apel că în hotărârea de reconstituire a dreptului asupra celor 10 ha nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, iar pârâtul susține că punerea în posesie pentru această suprafață de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul deținut de autori era ocupat de blocuri de locuințe, despre care s-ar face vorbire în raportul de expertiză tehnică efectuat în prezenta cauză.

În ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are aceeași poziționare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparație în ipoteza în care acesta este același.

S-a apreciat că, aceeași verificare se impune și față de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 490 din 4 iunie 2014 pronunțată în dosar nr. x/2007* în rejudecare, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins apelul reclamantelor împotriva hotărârii de primă instanță.

În rejudecare, instanța de apel a reținut, pe baza înscrisurilor depuse de reclamante în cauză, că autoarea acestora a avut în proprietate o suprafață totală de 6,35 ha. La data apariției Legii nr. 18/1991, reclamantele au obținut întreaga suprafață de teren, conform hotărârilor judecătorești aflate la dosar.

Din expertiza efectuată de expert D. a rezultat că suprafața deținută de autorii reclamantelor anterior exproprierii și cedării terenurilor către CAP era de 6,35 ha, iar pentru tot terenul acestea au obținut reconstituirea dreptului de proprietate conform tot unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 18/1991. Este adevărat că terenul solicitat, de 5000 m.p., se afla în alt punct decât cel pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, însă și acesta face parte din întreaga suprafață de 6,35 ha cât au avut autorii lor, astfel că reclamantele nu pot solicita și obține o dublă reparație pentru terenul ce a aparținut autorilor.

Prevederile Legii nr. 10/2001 au un caracter de complinire în raport cu alte acte normative de reparație adoptate anterior anului 2001, inclusiv în raport cu Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000. Altfel spus, în măsura în care prejudiciile cauzate foștilor proprietari prin măsurile abuzive de preluare a proprietăților lor în perioada 1945 - 1989 nu au fost reparate în baza acestor legi, persoana îndreptățită va putea să solicite repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului suferit, conform Legii nr. 10/2001.

Reclamantele au făcut însă demersuri și au redobândit dreptul lor de proprietate asupra întregului teren de 10 ha, așa încât nu pot obține o dublă reparație asupra aceluiași teren.

Prin decizia nr. 3329 din 27 noiembrie 2014, pronunțată în dosar nr. x/2007*, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor împotriva deciziei mai sus arătate, pe care a casat-o decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a reținut că limitele cadrului procesual au fost fixate prin decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2013 pronunțată de instanța supremă, prin care a fost casată decizia nr. 24 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești, cu trimitere spre rejudecare, întrucât nu s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate invocat de către contestatoare, având în vedere că în favoarea lor s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 10 ha în teren în temeiul Legii nr. 18/1991, suprafața de 5.000 mp făcând obiectul cererii de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pentru lămurirea corectă a situației de fapt, instanței de trimitere i s-a indicat să stabilească dreptul care face obiectul contestației pentru a se evita o dublă reparație, respectiv suprafața de 5.000 mp, situat pe raza municipiului Pitești, str. Craiovei, județul Argeș, nefiind suficientă în cercetarea judecătorească poziționarea terenului solicitat, în raport de acela care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 și cel solicitat în cauza întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1967 din 4 octombrie 2016 pronunțată în dosar nr. x/2007** Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în a doua rejudecare, a admis apelul reclamantelor, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr. 2813/2007, emisă de Primarul Municipiului Pitești, a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri pentru suprafața de 5.000 mp, situată pe raza Municipiului Pitești, str. Craiovei, potrivit Legii nr. 10/2001 și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 2.300 RON, stabilind onorariul definitiv pentru expert la suma de 800 RON.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în justificarea dreptului de proprietate, reclamantele au arătat că de la autorul comun, în baza Decretului de expropriere nr. 1013/1965, a fost expropriată o suprafață totală de 1,2 ha teren, situată pe raza municipiului Pitești, str. Craiovei, județul Argeș, din care primarul municipiului Pitești a propus plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, rămânând o suprafață de 5000 mp nerestituită, potrivit actului normativ evocat, diferită de suprafața de 10 ha, restituită în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin Dispoziția nr. 2813/2007, emisă de primarul municipiului Pitești, a fost respinsă cererea petiționarelor A. și B., de plata despăgubirilor bănești pentru suprafața de 5000 mp teren, cu argumentul că acestea nu au făcut dovada dreptului de proprietate pentru o suprafață de teren suplimentară celei restituite în procedura Legii nr. 18/1991.

Referatul Primăriei Municipiului Pitești, privind notificarea din 04 iunie 2001, este însă în contradicție cu dispoziția emisă, pentru că în conținutul acestuia s-a recunoscut trecerea suprafeței de 5.000 mp teren și construcție în proprietatea statului în baza decretului de expropriere, proprietarul expropriat fiind despăgubit la acea dată cu suma de 28.806,56 RON.

Suprafața expropriată a rezultat și din anexa Decretului de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965, act care confirmă trecerea dreptului de proprietate asupra terenului de la autorii contestatoarelor F. și E., în proprietatea statului.

Pentru evitarea unei duble reparații se impunea stabilirea cu certitudine a regimului juridic al imobilului în cauză, în sensul dacă acesta a fost restituit în procedura Legii nr. 18/1991, făcând parte din suprafața totală de 10 ha, restituită petiționarelor sau, dimpotrivă, suprafața de 5.000 mp, situată pe raza municipiului Pitești, str. Craiovei, județul Argeș, reprezintă un imobil distinct, nerestituit, al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001.

Pentru lămurirea acestei situații de fapt, a fost efectuat în cauză un raport de expertiză tehnică, prin intermediul căruia s-a concluzionat că amplasamentul suprafeței de 5000 mp, care a făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, nu este identic cu amplasamentul suprafeței de 10 ha teren, care face obiectul titlului de proprietate din 21 noiembrie 1995, emis în baza Legii nr. 18/1991 petiționarelor.

Suprafața de 5.000 mp a fost identificată de către expert și în raport de actele de proprietate ale autorilor apelantelor, respectiv a actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1928, operație în urma căreia s-a concluzionat, de asemenea, că autorii apelantelor au dobândit în patrimoniul lor imobilul, iar după expropriere pe teren au fost edificate blocuri de locuințe, astfel că în prezent este ocupat de construcții și alte detalii de sistematizare, potrivit schiței anexă la raportul de expertiză tehnică.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, pot face obiectul operației de restituire și imobilele expropriate, dacă nu au fost executate lucrările de interes public pentru care statul a dispus măsura transferului de proprietate.

Regula restituirii este aceea reglementată de art. 3 din actul normativ evocat, plata de despăgubiri urmând a se dispune, când restituirea în natură nu este posibilă ca urmare a construcțiilor sau altor detalii de sistematizare care afectează imobilul. Cum suprafața de 5.000 mp solicitată de către reclamante, potrivit identificării în raportul de expertiză tehnică, este ocupată de construcții și alte detalii de sistematizare, sigura modalitate de restituire este aceea de acordare a despăgubirilor bănești.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantele A. și Micșa B., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea atacată nu conține motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) întrucât deși în analiza sa pornește de la afirmația reclamantelor, în sensul că de la autorul comun a fost expropriată o suprafață de 1,2 ha teren, instanța de apel se referă în considerentele ulterioare ale deciziei exclusiv la suprafața de 5.000 mp, iar soluția adoptată în dispozitiv privește tot această suprafață, ignorându-se astfel contestația formulată ce făcea vorbire de 1,2 ha. De altfel, la aceeași suprafață de 5.000 mp teren se referă instanța de apel și atunci când fixează obiectivele expertizei topografice dispuse ca urmare a deciziei de casare.

Instanța de apel nu justifică rațiunile pentru care a înlăturat solicitarea vizând suprafața de 1,2 ha astfel cum a fost precizată în contestație și dovedită cu acte, nu motivează înlăturarea actului de vânzare-cumpărare din 23 martie 1931 și a actelor fostelor autorități locale (cererea autorului reclamantelor înregistrată din 27 iunie 1966 la Sfatul Popular al Regiunii Argeș, răspunsul din 06 decembrie 1966 la această cerere privind achitarea întregii suprafețe expropriate, răspunsul Consiliului Popular al Județului Argeș-Comitetul Executiv înregistrat din 06 martie 1973 privind suma plătită cu titlu de despăgubire pentru suprafața de 5.000 mp expropriată prin Decretul nr. 1013/1965).

Astfel fiind, nu există o motivație a admiterii în parte a contestației.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin "imobile preluate abuziv" se înțelege "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat" (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

Sub acest aspect, recurentele-reclamante arată că instanța de apel a ignorat total susținerile din contestație privind preluarea efectivă a suprafeței de 1,2 ha, adică a unei suprafețe mai mari decât cea prevăzută în decretul de expropriere (5000 mp), nedispunând a se face cercetări în acest sens (a ignorat actul de vânzare-cumpărare nr. x/1931) și nepronunțându-se asupra acestei chestiuni.

Pornind de la aceste motive, recurentele-reclamante susțin că instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului (în ceea ce privește suprafața ce excede celei din decretul de expropriere) și, întrucât modificarea hotărârii nu e posibilă fără administrarea de probe noi (completarea expertizei topografice cu transpunerea în teren a actului de vânzare-cumpărare nr. 1286/1931), au solicitat casarea cu trimitere a deciziei atacate

Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., și pârâtul Municipiul Pitești, care a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii din apel:

- Reclamantele nu au făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma socrului/bunicilor și nici nu au depus un certificat de moștenitor pentru a-și dovedi calitatea de succesoare în drepturi față de E., folosindu-se doar de acte de stare civilă, chestiune referitor la care instanța de apel nu s-a pronunțat prin hotărârea pronunțată.

Recurentul-pârât susține că instanța de apel era datoare să verifice calitatea procesuală activă a persoanelor îndreptățite, indiferent de aspectul că respingerea notificării s-a întemeiat pe elemente relative la situația de fapt ori că excepția a fost invocată direct în apel.

- Soluția pe fond adoptată de instanța de apel este nelegală, apreciindu-se greșit că reclamantele ar mai fi îndreptățite să primească despăgubiri pentru terenul de 5.000 mp, în condițiile în care acestea au fost deja despăgubite pentru preluarea realizată de stat prin restituirea în natură a suprafeței de 10 ha prin sentința nr. 8265/1993. Pentru suprafața de 10 ha celor două reclamante li s-a emis titlul de proprietate din 02 noiembrie 1995, astfel încât prin prezenta acțiune acestea nu mai sunt îndreptățite la despăgubiri. Pe de altă parte, prin decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965 s-a expropriat suprafața de 5.000 mp, restul terenului fiind administrat și stăpânit de autorii reclamantelor, F. și E.

În cauză nu s-a făcut dovada continuității dreptului de proprietate a terenului rămas în proprietatea lui F. și F. Relevantă în acest sens este declarația numitei A. autentificată din 11 octombrie 1996 depusă o dată cu actele ce au stat la baza soluționării notificării, din care rezultă că întregul drept de proprietate ce a aparținut autorilor săi a fost de 10.000 mp, iar exproprierea s-a făcut numai pentru suprafața de 5.000 mp și casa de locuit.

Terenul a fost atribuit în natură, fiind puse în posesie B. și C., iar pentru construcții au fost acordate despăgubiri la momentul preluării.

Motivarea instanței de apel este total nefondată, fiind bazată numai pe raportul de expertiză tehnică care este total neprofesional, obiecțiunile formulate referitor la acesta fiind, în mod greșit, respinse de către instanță.

Deși instanța reține că terenul în suprafață de 5.000 mp se află pe str. Craiovei, iar cel restituit în natură se află în pct. "I.", punerea în posesie la acel moment pentru întreaga suprafață de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul deținut de autorii reclamantelor era ocupat de blocurile de locuințe despre care se face vorbire în raportul de expertiză.

Astfel, autorii F. și E. nu au deținut niciodată teren în pct. "I.", singura lor proprietate fiind la imobilul din Pitești, str. Craiovei, sens în care există identitate de bun, aspect dovedit cu actele existente în dosarele a căror atașare a fost solicitată la prezenta cauză, respectiv, dosar nr. x/2007 al Tribunalului Argeș și dosar nr. x/1993 al Judecătoriei Pitești.

Prin reținerea faptului că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri pentru terenul în suprafață de 5.000 mp instanța de apel a dat o greșită interpretare juridică actului dedus judecății, îmbogățind astfel, fără just temei, pe acestea, o dată prin atribuirea terenului în anul 1993 și în prezent prin acordarea de despăgubiri.

- În mod greșit instanța de apel a obligat pârâtul la plata sumei de 2.300 RON cheltuieli de judecată, sumă exagerată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și pe care instanța, în baza rolului activ, o putea redimensiona.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază asupra acestora, potrivit celor ce urmează.

Recursul reclamantelor, prin criticile formulate, ridică o problemă de cadru procesual, acestea înțelegând să se plângă față de absența din considerentele deciziei atacate a motivelor pentru care instanța de apel "a înlăturat solicitarea noastră pentru suprafața de 1,2 ha", pretinzându-se că astfel ar fi fost ignorată contestația formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentele-reclamante au susținut că în mod nepermis considerentele și dispozitivul hotărârii atacate se referă exclusiv la suprafața de 5.000 mp teren, deși în contestația formulată au precizat suprafața de 1,2 ha teren, observată ca atare de instanță și dovedită cu înscrisuri (contractul de vânzare-cumpărare din 23 martie 1931, cererea lui F. înregistrată din 27 iunie 1966 la Sfatul Popular al Regiunii Argeș, răspunsul din 6 decembrie 1966 al aceleiași autorități, răspunsul Consiliului Popular al Județului Argeș - Comitetul Executiv din 6 martie 1973).

Înalta Curte reține, față de aceste critici, că la data de 4.06.2007, reclamantele au învestit Tribunalul Argeș cu soluționarea contestației lor, formulată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziției nr. 2813/2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, solicitând desființarea în parte a acesteia, numai cu privire la refuzul acordării despăgubirilor bănești pentru suprafața de 5.000 mp teren din Pitești, str. Craiovei, județul Argeș, și obligarea Municipiului Pitești la acordarea despăgubirilor bănești pentru respectivul teren.

Litigiul astfel conturat a avut la bază notificarea celor două reclamante formulată în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată din 4 iunie 2001, inițial, la Prefectura Argeș, prin care au solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilul preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 1013/1965, situat în str. Craiovei, compus - potrivit descrierii acestora - din teren în suprafață de 5.000 mp și construcție din 7 camere, bucătărie, magazie, grajd, saivan și anexe.

Potrivit mențiunilor din notificare, confirmate de înscrisurile din dosarul administrativ, odată cu aceasta au fost depuse ca înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate două acte de vânzare-cumpărare, unul referitor la o suprafață de 500 mp, autentificat din 7 iulie 1936, iar altul referitor la o suprafață neprecizată, autentificată din 6 februarie 1928.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, în sensul că în cererea introductivă de instanță s-ar fi referit la întreaga ori reala suprafață de teren ce ar fi fost preluată autoarei lor cu ocazia exproprierii realizată de stat în baza Decretului nr. 1013/1965, respectiv suprafața de 1,2 ha, se reține că pretențiile deduse judecății prin contestația la dispoziția Primarului Municipiului Pitești au vizat exclusiv suprafața de 5.000 mp de teren din str. Craiovei și că nicio modificare ori precizare a cererii introductive nu a avut loc pe parcursul judecății.

De altfel, obiectul cercetării judecătorești a tuturor instanțelor care s-au pronunțat în cauză pe parcursul celor două cicluri procesuale anterioare de judecată l-a constituit - în acord cu principiul disponibilității părților și în mod necontestat de către reclamante - situația juridică a terenului în suprafață de 5.000 mp situat în municipiul Pitești, str. Craiovei , preluat de stat în baza Decretului nr. 1013/1965.

Singura și prima oară când reclamantele au criticat o nedevoluare integrală a fondului pretențiilor lor cu referire la activitatea unei instanțe de fond, în speță cea de apel, sub aspectul nerezolvării pretențiilor vizând suprafața de teren de 5.000 mp ce excede celei atestată de decretul de expropriere și pentru care afirmă că ar fi dovedit dreptul prin depunerea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1931, este actualul recurs.

Este adevărat că prin apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 282 din 23 decembrie 2009, ce a făcut obiectul controlului judiciar și prin decizia atacată cu prezentul recurs, acestea se referă în motivare la "terenul din str. Craiovei în suprafață de 1,2 ha" ca fiind expropriat prin Decretul nr. 1013/1965 odată cu casa care se afla pe acesta și la modalitatea în care autoritățile locale de la acea vreme ar fi despăgubit pe proprietari pentru ambele suprafețe de câte 5.000 mp. Cu toate acestea, solicitarea din apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii de primă instanță a fost aceea de încuviințare a efectuării unei alte expertize topo "care să transpună în teren toate actele noastre de proprietate primare existente la dosar în vederea identificării terenului de 5.000 mp care se află în str. Craiovei, ce face obiectul acestui dosar, având în vedere că expertul nu a identificat suprafața de teren de 5.000 mp pentru care am solicitat despăgubiri (…)".

Este adevărat și că, la o distanță în timp de 6 ani de zile de acest moment, după parcurgerea a încă două cicluri procesuale în cauză, respectiv în anul 2016 și în timp ce se aflau în fața instanței de apel ce a pronunțat decizia atacată cu prezentul recurs, prin obiecțiunile formulate la expertiza G., reclamantele au cerut o completare a expertizei în vederea transpunerii în teren a actului primar nr. 1286 din 23 martie 1931 (diferit, deci, de cele două titluri de proprietate de care s-au prevalat în faza administrativă și judiciară de soluționare a notificării), referitor la suprafața de 4.200 mp teren, pretins a avea același amplasament cu cel supus verificării în dosar - așadar, str. Craiovei -, invocându-se că ar fi vorba despre un act "regăsit" de parte.

Înalta Curte notează că "actul regăsit" și adus de reclamante în prezenta cauză în ultimul ciclu procesual al acesteia nu constituie decât unul din titlurile de proprietate invocate de acestea și în dosar nr. x/2007 (regăsit în copie la fila 17 a acestui dosar) pentru a-și dovedi pretențiile în legătură cu celălalt teren solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, în suprafață de 5 ha, despre care au susținut acolo că ar fi fost situat în Pitești, str. Prelungirea Craiovei, punctul "I." - amplasament despre care, de altfel, acestea au afirmat permanent în litigiul actual că ar fi distinct, diferit de cel din str. Craiovei. Acel litigiu a fost soluționat în mod definitiv prin decizia nr. 71/A din 19 mai 2010 a Curții de Apel Pitești (rămasă irevocabilă prin constatarea nulității recursului reclamantelor) în sensul respingerii pretențiilor, reținându-se că terenul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, de 5 ha, fusese restituit în baza Legii nr. 18/1991, în cuprinsul celor 10 ha deja retrocedate și cu care reclamantele au fost puse în posesie.

Înalta Curte mai reține că pentru prima oară pe parcursul actualului litigiu, prin concluziile orale, și prin notele de concluzii formulate la 19.09.2016, în fața instanței de apel, reclamantele au solicitat explicit ca soluția instanței să privească întreaga suprafață de 10.000 m.p. de teren cât au susținut că a deținut autoarea lor în str. Craiovei și că ar fi fost preluat de stat, pretinzând că cererea inițială pentru 5.000 de m.p. teren ar fi fost modificată în procedura administrativ-jurisdicțională, conform art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Înalta Curte reține nu numai că dispozițiile legale ale art. 132 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. nu pot constitui temei al modificării vreunei cereri de chemare în judecată - deoarece situația premisă a textului este aceea a cazurilor în care modificarea unor elemente ale cererii nu atrage și consecința juridică a modificării acesteia -, dar și că, dat fiind specificul litigiului și cadrul normativ aplicabil acestuia, respectiv normele speciale ale Legii nr. 10/2001, nu era posibilă o modificare a cererii de maniera indicată de recurente nici în faza administrativă și nici în cea judiciară a litigiului.

Aceasta întrucât, potrivit art. 1 și 22 din Legea nr. 10/2001 rep., imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie persoanelor îndreptățite la cerere, care îmbracă forma unei notificări și care este supusă unui termen limită de decădere (respectiv de 1 an de zile de la data intrării în vigoare a legii) a cărui nerespectare atrage consecința pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin. (5) din lege.

Prin urmare, întrucât în dosarul administrativ al notificării există doar notificarea prin care reclamantele au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Craiovei compus din teren în suprafață de 5.000 m.p. și construcție, pentru a pretinde existența unei modificări a obiectului pretențiilor lor, care să privească o suprafață de 10.000 m.p., acestea ar fi trebuit să probeze formularea în aceleași condiții - adică în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege - a unei alte notificări care să privească suprafața suplimentară de încă 5.000 m.p. teren.

Fiind vorba despre drepturi supuse și unor condiții formale de recunoaștere, nicio modificare a cererii inițiale nu ar fi putut avea loc, după cum, fără temei au pretins reclamantele, nici în faza administrativă, dar cu atât mai puțin în faza judiciară a litigiului, în absența unei notificări formulate cu respectarea art. 22 din lege care să privească terenul suplimentar indicat.

Orice modificare asupra obiectului cererii de restituire formulată de reclamante în baza Legii nr. 10/2001 nu putea avea loc decât în cadrul legal oferit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 rep. adică prin formularea în termenul legal a unei notificări suplimentare, pentru legala învestire a instanțelor, o astfel de modificare nefiind supusă doar cerințelor procedurale instituite prin dispozițiile art. 132 din C. proc. civ., care nici acestea nu au fost atinse în cauză, precum s-a arătat.

Astfel fiind, neexistând o cerere (notificare) de restituire în baza Legii nr. 10/2001 care să se refere la terenul de 1,2 ha din Calea Craiovei, municipiul Pitești și neexistând nicio cerere (contestație) adresată instanțelor judecătorești cu un astfel de conținut, nu se poate reține că exista obligația instanței de apel (a cărei activitate a fost criticată) de a motiva soluția adoptată cu referire la vreo suprafață de teren, alta decât cea arătată prin notificarea reclamantelor și prin contestația formulată la dispoziția nr. 2813/2007 a Primarului Municipiului Pitești, de 5.000 de m.p. (teren cu construcție) din Calea Craiovei. Tot astfel, nu se poate reține că exista vreo obligație a instanței de apel de a se pronunța prin dispozitivul hotărârii asupra unei inexistente cereri de restituire a 1,2 ha teren, dovedindu-se astfel ca fiind total lipsite de fundament criticile recurentelor prin care semnalau lipsa din cuprinsul hotărârii a motivelor pe care se sprijină aceasta ori a motivelor pentru care ar fi fost înlăturată solicitarea lor pentru restituirea suprafeței de 1,2 ha, ignorarea contestației formulate în care s-ar fi referit la această suprafață de teren, nedevoluarea fondului litigiului în ceea ce privește suprafața ce excede celei atestată de decretul de expropriere ori nemotivarea înlăturării actului de vânzare-cumpărare nr. 1286 din 23 martie 1931 și a documentelor fostelor autorități locale.

Nefiind legal învestită - din punct de vedere al dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 rep. și/sau al normelor procedurale ale art. 132 din C. proc. civ. - cu soluționarea unei cereri de restituire care să privească terenul în suprafață de 1,2 ha, instanța de apel nu era ținută de analiza unor probe care, într-adevăr, au fost depuse la dosar (spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare din 23 martie 1931 "regăsit" de parte și depus în acest litigiu în ultima judecată de apel, fila 88-89 dosar apel, după pierderea irevocabilă a cauzei ce a făcut obiectul dosar nr. x/2007 în care, pe baza aceluiași act, s-a cerut restituirea altui teren, de 5 ha, indicat ca având alt amplasament "I.", ori adresele provenind de la fostele autorități locale) dar care, prin raportare la obiectul dedus judecății apar ca străine cauzei ori ca lipsite de relevanță în soluționarea acesteia.

Astfel fiind, analiza celei de-a doua critici a recursului reclamantelor, prin care se invocă o neaplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 cu referire la terenul pretins ca preluat de stat excedentar celui de 5.000 m.p. menționat în Decretul de expropriere nr. 1013/1965 și care face obiectul litigiului, apare ca lipsită de utilitate, dat fiind contextul procesual al cauzei, analizat în cele de mai sus, și concluzia dedusă cu ocazia examinării celei dintâi critici a acestui recurs, în sensul că terenul menționat de recurente nu a făcut obiectul litigiului.

Pentru motivele reținute anterior, recursul reclamantelor se dovedește a fi nefondat, astfel că va fi respins în consecință.

Recursul pârâtului Municipiul Pitești vizează, în esență, problema de fond a litigiului, respectiv aceea a identității de bun între terenul atribuit în natură prin sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 a Judecătoriei Pitești și cel ce face obiectul prezentei cauze, acesta constituind, de altfel, și motivul pentru care entitatea învestită cu soluționarea notificării a respins cererea reclamantelor de restituire prin echivalent a terenului de 5.000 m.p. situat în Calea Craiovei, municipiul Pitești.

Prealabil dezbaterii acestei probleme, recurentul-pârât a susținut, așa cum a mai făcut-o și prin recursul său anterior soluționat prin decizia civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că reclamantele nu ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de pe urma bunicii/soacrei E., dar nici de pe urma bunicului/socrului F., la dosar fiind depuse doar acte de stare civilă care, în opinia acestuia, nu pot suplini certificatul de moștenitor sau dovada acceptării succesiunii realizată în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte reține că această critică nu mai putea fi reluată în actualul recurs al pârâtului, de vreme ce acesteia i s-a răspuns deja prin precedenta decizie de recurs pronunțată în cauză, care este o hotărâre irevocabilă și se impune judecăților ulterioare în privința problemelor de drept dezlegate, cu putere de lucru judecat. Astfel, cu ocazia pronunțării deciziei de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013, analizând aceeași critică a pârâtului, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că limitele de judecată ale contestației formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt date de motivele pentru care notificarea a fost respinsă, observând în cazul dedus prezentei judecăți că motivele de respingere au vizat aspecte de fond în legătură cu dreptul solicitat, iar nu aspecte ce țin de calitatea de persoane îndreptățite a notificatoarelor. În acest condiții, cele criticate prin recurs relative la calitatea de persoane îndreptățite a notificatoarelor, au fost considerate ca fiind dezlegate (și, deci, depășite) cu ocazia soluționării notificării, nemaiputând fi invocate în fața instanței de emitentul actului contestat.

Beneficiind deja de o dezlegare irevocabilă, care i se opunea cu puterea lucrului judecat, instanța de apel nu mai era ținută să reanalizeze problema vizând nedovedirea calității de succesoare de către cele două reclamante, după cum a criticat recurentul-pârât, iar pentru aceleași rațiuni nici prezenta hotărâre nu va mai analiza critica acestuia referitoare la nedovedirea calității de succesoare în drepturi a reclamantelor.

În ceea ce privește criticile legate de fondul cauzei, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate, iar sub acest aspect analiza va porni tot de la dezlegările irevocabile ale deciziei de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut că, la momentul pronunțării sale, nu se stabilise cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ținându-se cont și de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafețe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/1991 și că a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001 pentru un alt teren.

Arătând că este esențial să se verifice dreptul reclamat în prezentul dosar și prin procedurile declanșate și soluționate deja, sub aspectul amplasamentului inițial, Înalta Curte a adăugat că nu este suficientă în soluționarea prezentei cauze poziționarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 și cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001. Aceasta cu atât mai mult cu cât în procedura de reconstituire pe Legea nr. 18/1991 nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află.

De asemenea s-a precizat că, "În ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă pentru a se evita astfel o dublă reparație în ipoteza în care acesta este același".

Or, fără a da curs acestor îndrumări lămuritoare pentru rezolvarea corectă a cauzei (la a căror aplicare a obligat și decizia de casare nr. 3329/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), instanța de rejudecare, deși reține că are de stabilit cu certitudine dacă terenul solicitat actual în procedura Legii nr. 10/2001 a fost sau nu deja restituit reclamantelor în procedura Legii nr. 18/1991 în cuprinsul celor 10 ha, dezleagă această problemă exclusiv pe baza unui raport de expertiză tehnică nou administrat care concluzionează, ca, de altfel, toate celelalte administrate anterior în cauză, că amplasamentul suprafeței de 5.000 m.p., care a făcut obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, nu este identic cu amplasamentul suprafeței de 10 ha teren, care face obiectul titlului de proprietate din 21 noiembrie 1995 emis în beneficiul petentelor în baza Legii nr. 18/1991.

Cum s-a arătat, această informație nici nu avea caracter de noutate în cauză - ea fiind confirmată anterior pronunțării deciziei de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 prin expertiza H. din prima judecată de apel, dar și ulterior acesteia, prin expertiza D. din cea de-a doua judecată de apel - dar ea fusese apreciată și ca insuficientă în soluționarea cauzei prin decizia de casare nr. 3/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care îndruma, pentru evitarea unei situații de dublă reparație, pe de o parte, la stabilirea dreptului ca întindere, în raport și de procedurile de reconstituire declanșate și soluționate deja, iar pe de altă parte, la stabilirea dreptului reclamat în procedura Legii nr. 18/1991, cu observarea amplasamentului acelei reconstituiri.

Întrucât instanța de apel și-a rezumat verificările la acest unic element al cauzei, nerelevant ori insuficient din punct de vedere al problemei de drept pe care o avea de rezolvat, soluția adoptată nu doar că este contrară dezlegărilor irevocabile ale deciziei nr. 3/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar dovedește și o deficitară aplicare a dispozițiilor art. 11 și 3 din Legea nr. 10/2001 cărora nu le putea da curs în sensul încuviințării cererii de restituire prin echivalent decât în măsura în care stabilea prin verificarea și a celorlalte două elemente - întinderea dreptului, dreptul solicitat în procedura Legii nr. 18/1991 - că reclamantele nu au mai fost despăgubite pentru același bun.

Aceasta cu atât mai mult cu cât atât dispoziția contestată, cât și sentința apelată reținuseră că, folosindu-se de aceleași documente valorificate și în actuala procedură a Legii nr. 10/2001, reclamantele obținuseră restituirea în natură a bunului litigios în procedura Legii nr. 18/1991, pe alte amplasamente.

În ceea ce privește întinderea dreptului, recurentul-pârât a susținut că potrivit registrului agricol și certificatului de rol fiscal E. a deținut împreună cu soțul F. suprafața de 10 ha, teren situat în Pitești, str. Craiovei, cu întindere până la bariera Craiovei, teren ce le-a fost restituit în natură prin sentința civilă nr. 8265 din 11 iunie 1993 a Judecătoriei Pitești.

Înalta Curte reține că atât în procedura Legii nr. 18/1991, dar și în cea actuală, reclamantele s-au prevalat de adeverința nr. 5518 din 12 martie 1991 care atestă că numita E. a figurat cu rol agricol în Pitești, str. Craiovei, deținând în total 635 ari teren (echivalentul a 6,35 ha) în punctul "la bariera, str. Craiovei". De asemenea, s-au prevalat în ambele proceduri de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 509 din 6 februarie 1928 (regăsit la filele 11-12 din dosar nr. x/1993 al Judecătoriei Pitești, respectiv la fila 16 a dosarului de primă instanță al acestei cauze), cu suprafața nespecificată a terenului, dar despre care au afirmat în actuala procedură că ar fi însumat aproximativ 4.500 m.p. și că ar fi fost situat în str. Craiovei, aspecte neatestate în mod direct prin actul analizat.

Soluționând cererea formulată în procedura Legii nr. 18/1991, instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 a Judecătoriei Pitești a reținut, sub aspectul întinderii dreptului asupra căruia urmează să aibă loc reconstituirea, că moștenitorii autoarei E. sunt îndreptățiți la recunoașterea dreptului în limita admisă de lege de 10 ha, dat fiind că aceștia au făcut dovada cu actele de proprietate depuse la filele 9-50 ale dosarului respectiv (între care se regăsea și cel autentificat din 6 februarie 1928, valorificat și în actuala procedură) că autoarea a dobândit și deținut mai multe suprafețe de teren care, chiar neprecizate fiind sub aspectul întinderii "se adaugă celor însumate de expertă de 6,30 ha, întregind corpul de teren rezultat din vecinătățile actelor, de 10 ha".

S-a reținut, de asemenea că aceste "concluzii impuse de raportul de expertiză se coroborează cu depoziția martorei audiate, care a relevat că, până la cooperativizare, E. a deținut 10 ha de teren pe str. Craiovei".

Cât privește amplasamentul terenului în suprafața sa totală de 10 ha, s-a reținut pe baza registrului agricol, că acesta era în str. Craiovei, pct. "la x".

Chiar dacă din lipsa atribuțiilor legale ale instanței în acest sens, dar și a absenței oricăror informații din cuprinsul actelor de proprietate ce au stat la baza recunoașterii dreptului, asupra întinderii dreptului ori a locului situării terenurilor, amplasamentul acestora nu a fost verificat de instanța de judecată ce a pronunțat sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993, este cert că dreptul de proprietate pretins a fi recunoscut în actuala procedură a Legii nr. 10/2001 a fost valorificat în procedura de reconstituire urmată în temeiul Legii nr. 18/1991. Aceasta întrucât, în procedura Legii nr. 18/1991, moștenitorilor autoarei E. li s-a reconstituit dreptul asupra a 10 ha de teren, așadar mai mult decât cele 6,35 ha cu cât figura înscrisă în rolul agricol, reținându-se că actele de proprietate depuse - între care și cele folosite în actuala procedură - acoperă o suprafață mai mare, care completează limita de reconstituire de 10 ha.

De altfel, când identifică terenul la care se referă actuala procedură între cele enumerate în adeverința din 12 martie 1991 de atestare a rolului agricol, reclamantele indică suprafața de 95 de ari de la poziția "alte bunuri", ceea ce confirmă odată în plus că, și mergând pe identificarea realizată de acestea, în privința terenului în cauză a avut loc o reconstituire prin reparația în natură realizată în baza Legii nr. 18/1991, reconstituire ce a avut în vedere în primul rând terenurile înscrise în adeverința de rol agricol, care au fost completate până la suprafața de 10 ha cu cele dovedite ca deținute pe baza titlurilor de proprietate depuse la filele 9-50 ale dosarului de instanță.

În ultima judecată de apel, prin nota depusă la dosar la fila 128, reclamantele au susținut că, prin faptul că s-au folosit în ambele proceduri de aceleași acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu demonstrează că dreptul solicitat în actuala procedură ar fi fost reparat, cerând să se observe că în dosarul de Legea nr. 18/1991 nu a fost valorificat temeiul de preluare invocat în dosarul de față, respectiv Decretul de expropriere nr. 1013/1965.

Argumentul invocat nu susține nicidecum teza recurentelor-reclamante în condițiile în care se reține că, potrivit adeverinței nr. 5518 din 12 martie 1991, de atestare a rolului agricol al autoarei E., au fost preluate de la aceasta în vederea cooperativizării (în temeiul Decretului nr. 115/1958) terenuri în suprafață de 3,30 ha, iar instanța ce a pronunțat sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 a dispus în favoarea petentelor reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 10 ha, fără să manifeste o preocupare specială asupra titlului cu care terenurile au fost preluate de stat. În mod evident, au fost supuse restituirii în baza Legii nr. 18/1991 nu doar terenurile preluate prin cooperativizare, caz în care reconstituirea ar fi fost limitată la suprafața de 3,30 ha, dar și cele preluate prin alte modalități.

Nu în ultimul rând este de reținut că la o concluzie similară s-a ajuns și în celălalt litigiu de Legea nr. 10/2001 inițiat de reclamante cu privire la o suprafață de teren de 5 ha indicat ca situat în Pitești, Prelungirea Craiovei, litigiu finalizat prin decizia civilă nr. 71/A din 19.05.2010 a Curții de Apel Pitești (rămasă irevocabilă ca urmare a constatării nulității recursului reclamantelor), prin care s-a reținut că terenul în cauză face parte din cel în suprafață de 10 ha restituit reclamantelor în baza Legii nr. 18/1991 și pentru care li s-a emis titlul de proprietate din 21 noiembrie 1995, reclamantele nefăcând dovada dreptului de proprietate asupra vreunei suprafețe de teren în plus față de cele 10 ha.

Prin sentința civilă nr. 197 din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Argeș ce a făcut obiectul controlului judiciar realizat prin decizia nr. 71/A din 19.05.2010 a Curții de Apel Pitești s-a arătat că, deși parte din proprietatea autorilor a fost expropriată prin Decretul de expropriere nr. 1013/1965, la momentul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate nu exista Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamantele au obținut întreaga proprietate, uzând numai de Legea nr. 18/1991, singura în materie de restituiri la momentul promovării acțiunii soluționate prin sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993.

Valorificând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 8265 din 14 iunie 1993 a Judecătoriei Pitești - sub aspectul întinderii dreptului stabilit ca aparținând autoarei E., respectiv 6,30 ha pe baza rolului agricol, completat, pe baza actelor de proprietate coroborate cu depoziții de martor, până la 10 ha, și sub aspectul amplasamentului, ca fiind str. Craiovei, punctul "la x" - ca și pe cel al deciziei civile nr. 71/A din 19.05.2010 a Curții de Apel Pitești care a negat posibilitatea recunoașterii unui drept suplimentar la restituire reclamantelor cât timp nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra vreunei suprafețe în plus față de cele 10 ha restituire în baza Legii nr. 18/1991, Înalta Curte reține ca fiind întemeiate criticile recurentului-pârât, care se subsumează toate motivului legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și prin care acesta a susținut teza identității de bun, teză ce a stat și la baza fundamentării dispoziției atacate cu prezenta contestație.

Astfel fiind, apreciind că în mod greșit instanța de apel a infirmat concluzia corectă la care a ajuns prima instanță ce a soluționat prezenta contestație, în sensul că reclamantele au primit în natură terenul solicitat, în temeiul Legii 18/1991, pe alte amplasamente, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica decizia atacată și va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii de primă instanță.

Față de această împrejurare, va rămâne fără obiect cea de-a treia critică a recursului pârâtului prin care acesta a invocat neexercitarea rolului activ al instanței de apel în sensul diminuării cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa, ca parte ce a pierdut procesul, deoarece această dispoziție a deciziei recurate va fi înlăturată ca efect al modificării hotărârii de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN N