ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3329/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3329/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

înregistrată la data de 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Argeș, I.N.V. și

I.N.O.-G. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 2813/2007 emisă de

Municipiul Pitești, prin primar, solicitând desființarea în parte a acesteia,

numai cu privire la refuzul acordării despăgubirilor bănești pentru suprafața

de teren de 5.000 mp din Pitești, județul Argeș și obligarea pârâtului la

acordarea de despăgubiri bănești pentru acest teren.

Prin Sentința civilă

nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă a

fost respinsă contestația reclamantelor, instanța de fond reținând în

considerentele hotărârii sale că prin Sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie

1993 pronunțată de Judecătoria Pitești reclamantele au fost puse în posesie cu

suprafața de 10 ha pe raza municipiului Pitești, pentru care li s-a eliberat și

titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar această hotărâre

judecătorească a avut la bază și actele de proprietate pentru terenul din str.

C. Reclamantele s-au folosit de aceleași documente depuse și în susținerea

cererii formulate potrivit Legii nr. 18/1991, din care rezultă că autorii lor

au dobândit suprafața totală de 10.000 mp, din care 5000 mp preluați prin

Decretul de expropriere nr. 1013/1965, iar pentru diferența de 5000 mp au

primit despăgubiri în cuantum de 32.955,42 lei.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând hotărârea pronunțată pentru

motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 24

din data de 20 aprilie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis

apelul declarat de reclamantele I.-N.O.-G. și I.-N.V. împotriva Sentinței

civile nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș, în

contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Pitești - prin primar și a

schimbat sentința, în sensul că a admis contestația și a dispus anularea, în

parte, a Dispoziției nr. 2813 din 25 aprilie 2007 emisă de Municipiul Pitești,

prin primar, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în

suprafață de 5000 mp din Pitești, județul Argeș. A fost menținută, în rest,

dispoziția contestată și a fost obligat intimatul la plata sumei de 1.003,40

lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelante, reprezentând onorariu

expert.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria Pitești a fost admisă în

parte plângerea formulată de I.N.O. împotriva hotărârii Comisiei Județene de

Fond Funciar și s-a constatat că aceasta și P.M. au dreptul să le fie

reconstituită proprietatea în natură pe un teren de 10 ha situat pe raza

municipiului Pitești. Nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea

punctului unde se află, față de competența stabilită instanței de Legea nr.

18/1991 nefiind posibilă o astfel de precizare, astfel cum rezultă din

considerentele sentinței, ultimul alineat.

Prin Sentința civilă

nr. 197 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respinsă

contestația formulată de aceleași reclamante împotriva Dispoziției nr.

2816/2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, prin care se solicitau

despăgubiri bănești pentru un teren în suprafață de 5000 mp situat în Pitești,

Prelungirea Craiovei, sentință irevocabilă, urmare respingerii apelului

formulat de reclamante prin Decizia civilă nr. 71/A din 19 mai 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Pitești și constatării nulității recursului prin Decizia nr.

4865 din 7 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din raportul de

expertiză tehnică efectuat în apel, cât și din completarea acestuia, instanța a

reținut că, terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafață de 10 ha

pentru care reclamantele au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, cât

și de cel ce a format obiectul Dispoziției nr. 2816/2007. Terenul ce face

obiectul prezentei contestații este situat în Pitești și nu se învecinează cu

terenurile din punctul "V.", nefiind atribuit apelantelor prin

Sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993.

Terenul din Decizia

civilă nr. 71/A din 19 mai 2010 a fost solicitat de reclamante în același punct

"Valea cu tei", în care prin Sentința civilă nr. 8265/1993 s-a

stabilit dreptul de proprietate în favoarea acestora asupra unei suprafețe de 10

ha. Prin urmare, terenul în litigiu nu face parte din suprafața de 5 ha

solicitată în pct. "V." pentru care acțiunea a fost respinsă.

În dosarele

soluționate prin Sentința civilă nr. 8265/1993 și Decizia civilă nr. 71/2010 nu

a fost identificat Decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965. S-a

constatat astfel că, în mod greșit, instanța de fond a respins contestația,

reținând, în baza unui probatoriu incomplet, că terenul în suprafață de 5000 mp

face parte din cel în suprafață de 10 ha reconstituit pe Legea nr. 18/1991.

Având în vedere și

faptul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de

blocuri și spații verzi, cât și faptul că s-au solicitat despăgubiri, cu

aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea de apel a admis

apelul în sensul criticilor formulate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, criticând

hotărârea atacată pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3

din data de 15 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, a

casat Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești,

secția I civilă și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de recurs a reținut următoarele:

În ce privește primul

motiv de recurs, ce se circumscrie formal dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., acesta a fost invocat în fața instanței de apel și vizează

îndreptățirea reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii solicitate

în procedura Legii nr. 10/2001, ce fac obiectul dosarului de față.

S-a constatat că

motivul nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs. Chiar

pârâtul recunoaște în recurs că motivele ce au stat la baza respingerii cererii

formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 2813

din 25 septembrie 2007, au vizat situația de fapt. În aceste condiții, aspectele

criticate prin recurs au fost considerate ca fiind dezlegate cu ocazia

soluționării notificării și nu mai pot fi invocate în fața instanței de către

emitentul actului contestat.

Limitele de judecată

în cadrul contestației formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 sunt fixate de aceste dispoziții legale la decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură - deci la motivele pentru care notificarea nu a fost admisă. Pe de altă

parte, într-o contestație formulată de persoanele îndreptățite, critica ar

ridica problema înrăutățirii situației acestora în propria cale de atac.

Pe de altă parte,

instanța supremă a avut în vedere că, elementele care fundamentează decizia de

apel nu reflectă o completă stabilire a situației de fapt - activitate

incompatibilă în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.,

impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În primul rând, nu

s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ținându-se

cont totodată și de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei

suprafețe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/199, iar pentru o suprafață de

5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând,

s-a făcut referire la raportul de expertiză efectuat în dosarul de apel din

care ar rezulta că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafață de

10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991,

cât și de cel ce a format obiectul dispoziției nr. 2816/2007.

Este esențial să se

verifice dreptul reclamat în prezentul dosar și prin procedurile declanșate și

soluționate deja, sub aspectul amplasamentului inițial. Nu este suficientă în

soluționarea prezentei cauze poziționarea terenului solicitat în raport de cel

restituit în procedura Legii nr. 18/1991 și cel solicitat în celălalt dosar pe

Legea nr. 10/2001.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât instanța de apel reține că în hotărârea de reconstituire a dreptului

asupra celor 10 ha nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea

punctului unde se află, iar pârâtul susține că punerea în posesie pentru

această suprafață de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul

deținut de autori era ocupat de blocuri de locuințe, despre care s-ar face

vorbire în raportul de expertiză tehnică efectuat în prezenta cauză.

În ipoteza în care

reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt

amplasament, care în mod evident nu are aceeași poziționare cu cel situat pe

vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în

procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparație în ipoteza în

care acesta este același.

S-a apreciat că,

aceeași verificare se impune și față de imobilul ce a făcut deja obiectul unei

proceduri declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Întrucât situația de

fapt nu a fost pe deplin stabilită pentru ca instanța de recurs să facă

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat

decizia, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de

apel.

În rejudecare, pentru

soluționarea apelului, curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize cu

obiectivele stabilite prin încheierea din data de 11 septembrie 2013, în raport

de îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă

nr. 490 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins

apelul formulat de reclamantele I.-N.O.G. și I.-N.V., împotriva Sentinței

civile nr. 282 din data de 23 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș.

În pronunțarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Potrivit

înscrisurilor depuse de reclamante în cauză a rezultat că autoarea acestora a

avut în proprietate o suprafață totală de 6,35 ha. La data apariției Legii nr.

18/1991, reclamantele au obținut întreaga suprafață de teren, conform

hotărârilor judecătorești aflate la dosar.

Din expertiza

efectuată de expert T.I. a rezultat că suprafața deținută de autorii

reclamantelor anterior exproprierii și cedării terenurilor către C.A.P. era de

6,35 ha, iar pentru tot terenul acestea au obținut reconstituirea dreptului de

proprietate conform tot unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr.

18/1991. S-a reținut că, într-adevăr terenul solicitat de 5000 mp se afla în

alt punct decât cel pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate,

însă și acesta face parte din întreaga suprafață de 6,35 ha cât au avut autorii

lor, astfel că reclamantele nu pot solicita și obține o dublă reparație pentru

terenul ce a aparținut autorilor.

Prevederile Legii nr.

10/2001, au un caracter de complinire în raport cu alte acte normative de

reparație adoptate anterior anului 2001, inclusiv în raport cu Legea nr.

18/1991 și Legea nr. 1/2000. Altfel spus, în măsura în care prejudiciile

cauzate foștilor proprietari prin măsurile abuzive de preluare a proprietăților

lor în perioada 1945 - 1989 nu au fost reparate în baza acestor legi, persoana

îndreptățită va putea să solicite repararea în natură sau prin echivalent a

prejudiciului suferit, conform Legii nr. 10/2001.

Reclamantele au făcut

însă demersuri și au redobândit dreptul lor de proprietate asupra întregului

teren de 10 ha, așa încât nu pot obține o dublă reparație asupra aceluiași

teren, astfel încât potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. apelul a fost

respins.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantele I.-N.O.-G. și I.-N.V.

În motivarea

recursului, reclamantele au arătat că au formulat contestație împotriva

Dispoziției nr. 2813/2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, depunând la

dosarul cauzei în susținerea îndreptățirii la reconstituirea proprietății atât

documente privind calitatea de moștenitori, dar și acte primare de proprietate

privind întinderea dreptului lor de proprietate. Arată că, instanța de apel, în

mod eronat nu a dat eficiență juridică documentelor primare de proprietate, ci

s-a rezumat doar la a analiza registrul agricol al municipiului Pitești,

interpretând eronat concluziile raportului de expertiză.

Susțin recurentele că

soluția pronunțată de instanța de apel este nemotivată. Deși instanța a ales să

considere că terenul solicitat în baza Legii nr. 10/2001, a fost deja

reconstituit, nu motivează cum s-a ajuns la concluzia că acesta face parte din

terenul atribuit anterior, rezumându-se ca printr-o singură frază să explice

această opțiune.

Hotărârea conține și

mai multe aspecte contradictorii. Arată că instanța reține că terenul aflat în

proprietatea autoarei este de 6,35 ha și că în această suprafață ar fi inclus

și terenul de 5000 mp solicitat în prezent. În schimb, nu s-a avut în vedere

că, reconstituirea anterioară nu s-a făcut doar pentru 6,35 ha, ci pentru de 10

ha, conform Sentinței civile cu nr. 8265/1993 pronunțată de Judecătoria

Pitești, sentință rămasă irevocabilă, iar validările de care au beneficiat

inițial moștenitorii, actele primare de proprietate, harta cadastrală din anul

1930 cu întinderea proprietății, dovedesc faptul că întinderea reală a

proprietății era mult mai mare. Mai mult, concluziile expertizei efectuată de

expert T.I., arată faptul că terenul solicitat în prezent nu coincide cu cel

atribuit anterior, apreciind astfel recurentele că instanța de apel a ajuns la

o concluzie greșită.

Consideră eronat

punctul de vedere referitor la echivalarea restituirii efectuate în baza Legii

nr. 18/91, cu cea ce s-ar fi cuvenit recurentelor în baza Legii 10/2001.

Recurentele arată că într-adevăr au beneficiat anterior de prevederile Legii

nr. 18/1991, lege în baza căreia li s-a restituit suprafața de 10 ha teren

arabil, teren ce intrase în CAP. Obiectul acelei reconstituiri nu putea fi o

altă suprafață de teren, pentru că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr.

18/1991, obiectul reconstituirii îl forma terenul CAP situate în extravilanul

localităților, iar potrivit art. 8 alin. (3) din lege, în forma inițială,

stipula că: "Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin

eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafețe minime de 0,5 ha

pentru fiecare persoană îndreptățită, potrivit prezentei legi, și de maximum 10

ha de familie, în echivalent arabil". Prin urmare, la acea vreme nu se

restituia mai mult teren decât o suprafață maximă de 10 ha. Or, prin Sentința

civilă nr. 8265/1993, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru

suprafața de 10 ha teren arabil, conform legii fiind avută în vedere

reconstituirea în punctul "La barieră", pentru terenurile aflate la

sudul municipiului Pitești și nicidecum terenul expropriat aflat în centrul

orașului. Mai mult, reconstituirea s-a făcut pe vechiul amplasament. Numai că,

pentru suprafața de 5000 mp nu se putea face această punere în posesie pentru

că pe terenul solicitat sunt construite blocuri. Susțin astfel că, aprecierea

asupra întinderii dreptului de proprietate este trunchiată.

Recurentele fac

referire la procesul-verbal de evaluare a proprietăților expropriate în baza

Decretului nr. 1013 din 31 decembrie 1965, proces-verbal întocmit în data de 25

mai 1966, unde la poziția 21 din tabel se regăsește evaluarea proprietății lui

I.D. și I.N.D. din strada C. În registrul agricol din anii 1955 - 1963 atât

I.N.D. cât și mama acestuia sunt trecuți la adresa din str. C. De menționat

categoria socială a lui I.D. și anume cea de "chiabură", denumire

acordată persoanelor înstărite, care aveau în proprietate suprafețe foarte mari

de teren.

Singurul act păstrat

din acea perioadă, care arată întinderea proprietății este o hartă de plan

cadastral din anii 1930, dar pe care experții nu au avut-o în vedere, deși s-a

solicitata acest fapt. Este singurul act care măsoară întinderea proprietății

cu arătarea vecinătăților, și care odată identificate ar arăta întinderea reală

înainte de începerea colectivizării sau a exproprierilor.

Recurentele critică

hotărârea atacată întrucât nu au fost respectate îndrumările deciziei de

casare. Se argumentează că, deși odată cu prima casare, instanța de recurs a

dispus identificarea cu certitudine a suprafeței de teren și dacă aceasta este

sau nu în suprafața reconstituită deja, că noua soluție pronunțată nu face

acest lucru.

Este criticat și

modalitatea de întocmire și concluziile raportului de expertiză care sunt

contrare, lăsând loc de interpretare, instanța de apel pronunțând o hotărâre

nelegală, cu atât mai mult cu cât nu a fost identificată întinderea reală a

proprietății autorilor lor, pentru a determina cu certitudine dacă este vorba

sau nu de o dublă reconstituire.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate și dispozițiile

legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

este de subliniat faptul că, deși cererea de recurs nu este motivată în drept,

dezvoltarea motivelor de nelegalitate prezentate permit instanței de recurs să

procedeze la încadrarea în drept a criticilor formulate în cazul descris de

pct. 5 și 7 al art. 304 C. proc. civ., întrucât art. 306 alin. (3) al aceleiași

norme stipulează că: "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304".

Sub un prim aspect,

trebuie subliniat faptul că, în primul ciclu procesual, limitele rejudecării

apelului au fost fixate prin Decizia civilă nr. 3 din data de 15 ianuarie 2013,

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul

declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, a casat Decizia nr. 24 din

data de 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a trimis

cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel întrucât instanța de apel nu a

realizat stabilirea completă a situației de fapt, activitate incompatibilă cu

structura recursului din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Astfel, s-a decis

irevocabil că instanța de apel nu a stabilit cu certitudine dreptul de

proprietate, ca întindere, ținându-se cont totodată și de faptul că s-a dispus

deja restituirea în natură a unei suprafețe de 10 ha în procedura Legii nr.

18/1991, iar pentru o suprafață de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea

nr. 10/2001 și că, astfel nu s-a verificat dreptul reclamat în prezentul dosar

și prin procedurile declanșate și soluționate deja, sub aspectul

amplasamentului inițial, nefiind suficientă în soluționarea prezentei cauze

poziționarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii

nr. 18/1991 și cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța de

casare a dispus, ca în ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura

Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are

aceeași poziționare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se

stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel

o dublă reparație în ipoteza în care acesta este același, verificare care se

impune și față de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanșată

în temeiul Legii nr. 10/2001.

În rejudecare,

instanța de apel a respins apelul reclamantelor reținând că autoarea acestora a

avut în proprietate suprafața totală de 6,35 ha, care include și terenul

solicitat de 5000 mp care se află în alt punct decât cel pentru care s-a făcut

reconstituirea și că, pentru tot acest teren au obținut reconstituirea

dreptului de proprietate în baza Legii de reparație nr. 18/1991, astfel încât

reclamantele nu pot obține o dublă reparație asupra aceluiași teren.

Cu privire însă la

terenul care face obiectul prezentului litigiu în suprafață de 5000 mp situat

în Pitești, județul Argeș, instanța de apel a aplicat doar formal dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii.

Astfel, deși instanța

de recurs a reținut, în considerentele enunțate, că instanța de apel nu a

procedat la stabilirea completă a situației de fapt, stabilind precis

conținutul verificărilor ce se impuneau a fi realizate de instanța de

rejudecare, se constată că instanța de trimitere nu a făcut altceva decât să

constate că reclamantele au obținut redobândit dreptul de proprietate asupra

întregului teren de 10 ha, terenul litigios fiind inclus în cel reconstituit în

procedura Legii nr. 18/1991.

Această statuare vine

în contradicție cu cea reținută în preambulul considerentelor deciziei unde s-a

arătat că autoarea reclamantelor a avut în proprietate suprafața totală de 6,35

ha.

Această constatare

(contradictorie) nu reprezintă însă o veritabilă examinare a fondului

raportului juridic dedus judecății, circumscrisă condițiilor particulare

speței, astfel cum a fost impusă de instanța supremă prin decizia de casare din

primul ciclu procesual și nu poate constitui argumentația necesară a instanței

de apel în justificarea soluției pronunțate, garanția motivării hotărârilor

judecătorești fiind reglementată atât prin dispozițiile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., cât și prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "hotărârea se dă în

numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților".

Prin urmare,

obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că

hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde

"motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", constituind astfel

situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs -

împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Dispozițiile legale

menționate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune

administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de

judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de

înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

În plus, în

interpretarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deja

evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanța să se pronunțe

asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și asupra

tuturor mijloacelor de apărare ce au stat la temelia pretențiilor invocate de

părți, ci și necesitatea expunerii raționamentelor logico-juridice pe baza

cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În acest sens, în

doctrina și jurisprudența instanțelor naționale, s-a admis că absența motivării

sau insuficiența acesteia în privința unor aspecte relevante pentru cauză,

poate echivala cu necercetarea fondului cauzei, situație care atrage după sine,

sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

De altfel, chiar

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza

Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri

îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat

efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanță, aceasta

având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor

și elementelor de probă.

Or, motivarea unei

hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și așa cum

s-a arătat, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile

prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea

hotărârii trebuie să fie clară, concisă, în concordanță cu probele și actele de

la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața

eventualului arbitrariu judecătoresc, și de altfel singurul mijloc prin care se

dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Din această

perspectivă față de considerentele hotărârii recurate, constatând încălcarea

art. 315 C. proc. civ., în sensul nesoluționării, într-o manieră veritabilă, a

fondului cererii, în sensul îndrumărilor obligatorii dispuse prin Decizia de

casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, în ceea ce privește imobilul notificat sub nr. 254/2001 în

suprafață de 5000 mp teren situat în Pitești, județul Argeș, precum și

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în partea privind: când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1), (3) și (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele

I.N.O.G. și I.N.V. împotriva Deciziei nr. 490 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel

Pitești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre

rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele I.N.O.G. și I.N.V. împotriva Deciziei nr. 490 din 4

iunie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL