ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3329/2014

Prin cererea înregistrată la data de 4 iunie 2007 pe rolul Tribunalului Argeș, I.N.V. și I.N.O.-G. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 2813/2007 emisă de Municipiul Pitești, prin primar, solicitând desființarea în parte a acesteia, numai cu privire la refuzul acordării despăgubirilor bănești pentru suprafața de teren de 5.000 mp din Pitești, județul Argeș și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri bănești pentru acest teren.

Prin Sentința civilă nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă a fost respinsă contestația reclamantelor, instanța de fond reținând în considerentele hotărârii sale că prin Sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria Pitești reclamantele au fost puse în posesie cu suprafața de 10 ha pe raza municipiului Pitești, pentru care li s-a eliberat și titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar această hotărâre judecătorească a avut la bază și actele de proprietate pentru terenul din str. C. Reclamantele s-au folosit de aceleași documente depuse și în susținerea cererii formulate potrivit Legii nr. 18/1991, din care rezultă că autorii lor au dobândit suprafața totală de 10.000 mp, din care 5000 mp preluați prin Decretul de expropriere nr. 1013/1965, iar pentru diferența de 5000 mp au primit despăgubiri în cuantum de 32.955,42 lei.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând hotărârea pronunțată pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantele I.-N.O.-G. și I.-N.V. împotriva Sentinței civile nr. 282 din 23 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Pitești - prin primar și a schimbat sentința, în sensul că a admis contestația și a dispus anularea, în parte, a Dispoziției nr. 2813 din 25 aprilie 2007 emisă de Municipiul Pitești, prin primar, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafață de 5000 mp din Pitești, județul Argeș.

A fost menținută, în rest, dispoziția contestată și a fost obligat intimatul la plata sumei de 1.003,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelante, reprezentând onorariu expert. În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993 pronunțată de Judecătoria Pitești a fost admisă în parte plângerea formulată de I.N.O. împotriva hotărârii Comisiei Județene de Fond Funciar și s-a constatat că aceasta și P.M. au dreptul să le fie reconstituită proprietatea în natură pe un teren de 10 ha situat pe raza municipiului Pitești. Nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, față de competența stabilită instanței de Legea nr. 18/1991 nefiind posibilă o astfel de precizare, astfel cum rezultă din considerentele sentinței, ultimul alineat.

Prin Sentința civilă nr. 197 din 26 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respinsă contestația formulată de aceleași reclamante împotriva Dispoziției nr. 2816/2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, prin care se solicitau despăgubiri bănești pentru un teren în suprafață de 5000 mp situat în Pitești, Prelungirea Craiovei, sentință irevocabilă, urmare respingerii apelului formulat de reclamante prin Decizia civilă nr. 71/A din 19 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și constatării nulității recursului prin Decizia nr. 4865 din 7 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, cât și din completarea acestuia, instanța a reținut că, terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafață de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, cât și de cel ce a format obiectul Dispoziției nr. 2816/2007.

Terenul ce face obiectul prezentei contestații este situat în Pitești și nu se învecinează cu terenurile din punctul "V.", nefiind atribuit apelantelor prin Sentința civilă nr. 8265 din 14 iunie 1993. Terenul din Decizia civilă nr. 71/A din 19 mai 2010 a fost solicitat de reclamante în același punct "Valea cu tei", în care prin Sentința civilă nr. 8265/1993 s-a stabilit dreptul de proprietate în favoarea acestora asupra unei suprafețe de 10 ha. Prin urmare, terenul în litigiu nu face parte din suprafața de 5 ha solicitată în pct. "V." pentru care acțiunea a fost respinsă.

În dosarele soluționate prin Sentința civilă nr. 8265/1993 și Decizia civilă nr. 71/2010 nu a fost identificat Decretul de expropriere nr. 1013 din 31 decembrie 1965. S-a constatat astfel că, în mod greșit, instanța de fond a respins contestația, reținând, în baza unui probatoriu incomplet, că terenul în suprafață de 5000 mp face parte din cel în suprafață de 10 ha reconstituit pe Legea nr. 18/1991. Având în vedere și faptul că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind ocupat de blocuri și spații verzi, cât și faptul că s-au solicitat despăgubiri, cu aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, curtea de apel a admis apelul în sensul criticilor formulate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, criticând hotărârea atacată pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Prin Decizia nr. 3 din data de 15 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, a casat Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. În pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut următoarele: În ce privește primul motiv de recurs, ce se circumscrie formal dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta a fost invocat în fața instanței de apel și vizează îndreptățirea reclamantelor de a beneficia de măsurile reparatorii solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, ce fac obiectul dosarului de față.

S-a constatat că motivul nu poate face obiectul cenzurii în fața instanței de recurs. Chiar pârâtul recunoaște în recurs că motivele ce au stat la baza respingerii cererii formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 2813 din 25 septembrie 2007, au vizat situația de fapt. În aceste condiții, aspectele criticate prin recurs au fost considerate ca fiind dezlegate cu ocazia soluționării notificării și nu mai pot fi invocate în fața instanței de către emitentul actului contestat. Limitele de judecată în cadrul contestației formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sunt fixate de aceste dispoziții legale la decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură - deci la motivele pentru care notificarea nu a fost admisă.

Pe de altă parte, într-o contestație formulată de persoanele îndreptățite, critica ar ridica problema înrăutățirii situației acestora în propria cale de atac. Pe de altă parte, instanța supremă a avut în vedere că, elementele care fundamentează decizia de apel nu reflectă o completă stabilire a situației de fapt - activitate incompatibilă în recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În primul rând, nu s-a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ținându-se cont totodată și de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafețe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/199, iar pentru o suprafață de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, s-a făcut referire la raportul de expertiză efectuat în dosarul de apel din care ar rezulta că terenul în litigiu este diferit atât de cel în suprafață de 10 ha pentru care reclamantele au beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, cât și de cel ce a format obiectul dispoziției nr. 2816/2007. Este esențial să se verifice dreptul reclamat în prezentul dosar și prin procedurile declanșate și soluționate deja, sub aspectul amplasamentului inițial. Nu este suficientă în soluționarea prezentei cauze poziționarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 și cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de apel reține că în hotărârea de reconstituire a dreptului asupra celor 10 ha nu s-a stabilit amplasamentul terenului cu indicarea punctului unde se află, iar pârâtul susține că punerea în posesie pentru această suprafață de 10 ha s-a realizat din rezerva statului, întrucât terenul deținut de autori era ocupat de blocuri de locuințe, despre care s-ar face vorbire în raportul de expertiză tehnică efectuat în prezenta cauză. În ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are aceeași poziționare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparație în ipoteza în care acesta este același.

S-a apreciat că, aceeași verificare se impune și față de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001. Întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită pentru ca instanța de recurs să facă aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia, dispunând trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel. În rejudecare, pentru soluționarea apelului, curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize cu obiectivele stabilite prin încheierea din data de 11 septembrie 2013, în raport de îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia civilă nr. 490 din 4 iunie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantele I.-N.O.G. și I.-N.V., împotriva Sentinței civile nr. 282 din data de 23 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș. În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Potrivit înscrisurilor depuse de reclamante în cauză a rezultat că autoarea acestora a avut în proprietate o suprafață totală de 6,35 ha. La data apariției Legii nr. 18/1991, reclamantele au obținut întreaga suprafață de teren, conform hotărârilor judecătorești aflate la dosar. Din expertiza efectuată de expert T.I. a rezultat că suprafața deținută de autorii reclamantelor anterior exproprierii și cedării terenurilor către C.A.P.

era de 6,35 ha, iar pentru tot terenul acestea au obținut reconstituirea dreptului de proprietate conform tot unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 18/1991. S-a reținut că, într-adevăr terenul solicitat de 5000 mp se afla în alt punct decât cel pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, însă și acesta face parte din întreaga suprafață de 6,35 ha cât au avut autorii lor, astfel că reclamantele nu pot solicita și obține o dublă reparație pentru terenul ce a aparținut autorilor. Prevederile Legii nr. 10/2001, au un caracter de complinire în raport cu alte acte normative de reparație adoptate anterior anului 2001, inclusiv în raport cu Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.

Altfel spus, în măsura în care prejudiciile cauzate foștilor proprietari prin măsurile abuzive de preluare a proprietăților lor în perioada 1945 - 1989 nu au fost reparate în baza acestor legi, persoana îndreptățită va putea să solicite repararea în natură sau prin echivalent a prejudiciului suferit, conform Legii nr. 10/2001. Reclamantele au făcut însă demersuri și au redobândit dreptul lor de proprietate asupra întregului teren de 10 ha, așa încât nu pot obține o dublă reparație asupra aceluiași teren, astfel încât potrivit dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantele I.-N.O.-G. și I.-N.V.

În motivarea recursului, reclamantele au arătat că au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 2813/2007 emisă de Primarul Municipiului Pitești, depunând la dosarul cauzei în susținerea îndreptățirii la reconstituirea proprietății atât documente privind calitatea de moștenitori, dar și acte primare de proprietate privind întinderea dreptului lor de proprietate. Arată că, instanța de apel, în mod eronat nu a dat eficiență juridică documentelor primare de proprietate, ci s-a rezumat doar la a analiza registrul agricol al municipiului Pitești, interpretând eronat concluziile raportului de expertiză. Susțin recurentele că soluția pronunțată de instanța de apel este nemotivată. Deși instanța a ales să considere că terenul solicitat în baza Legii nr. 10/2001, a fost deja reconstituit, nu motivează cum s-a ajuns la concluzia că acesta face parte din terenul atribuit anterior, rezumându-se ca printr-o singură frază să explice această opțiune.

Hotărârea conține și mai multe aspecte contradictorii. Arată că instanța reține că terenul aflat în proprietatea autoarei este de 6,35 ha și că în această suprafață ar fi inclus și terenul de 5000 mp solicitat în prezent. În schimb, nu s-a avut în vedere că, reconstituirea anterioară nu s-a făcut doar pentru 6,35 ha, ci pentru de 10 ha, conform Sentinței civile cu nr. 8265/1993 pronunțată de Judecătoria Pitești, sentință rămasă irevocabilă, iar validările de care au beneficiat inițial moștenitorii, actele primare de proprietate, harta cadastrală din anul 1930 cu întinderea proprietății, dovedesc faptul că întinderea reală a proprietății era mult mai mare. Mai mult, concluziile expertizei efectuată de expert T.I., arată faptul că terenul solicitat în prezent nu coincide cu cel atribuit anterior, apreciind astfel recurentele că instanța de apel a ajuns la o concluzie greșită.

Consideră eronat punctul de vedere referitor la echivalarea restituirii efectuate în baza Legii nr. 18/91, cu cea ce s-ar fi cuvenit recurentelor în baza Legii 10/2001.

Recurentele arată că într-adevăr au beneficiat anterior de prevederile Legii nr. 18/1991, lege în baza căreia li s-a restituit suprafața de 10 ha teren arabil, teren ce intrase în CAP. Obiectul acelei reconstituiri nu putea fi o altă suprafață de teren, pentru că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, obiectul reconstituirii îl forma terenul CAP situate în extravilanul localităților, iar potrivit art. 8 alin. (3) din lege, în forma inițială, stipula că: "Stabilirea dreptului de proprietate se face, la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limita unei suprafețe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptățită, potrivit prezentei legi, și de maximum 10 ha de familie, în echivalent arabil". Prin urmare, la acea vreme nu se restituia mai mult teren decât o suprafață maximă de 10 ha.

Or, prin Sentința civilă nr. 8265/1993, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 10 ha teren arabil, conform legii fiind avută în vedere reconstituirea în punctul "La barieră", pentru terenurile aflate la sudul municipiului Pitești și nicidecum terenul expropriat aflat în centrul orașului. Mai mult, reconstituirea s-a făcut pe vechiul amplasament. Numai că, pentru suprafața de 5000 mp nu se putea face această punere în posesie pentru că pe terenul solicitat sunt construite blocuri. Susțin astfel că, aprecierea asupra întinderii dreptului de proprietate este trunchiată. Recurentele fac referire la procesul-verbal de evaluare a proprietăților expropriate în baza Decretului nr. 1013 din 31 decembrie 1965, proces-verbal întocmit în data de 25 mai 1966, unde la poziția 21 din tabel se regăsește evaluarea proprietății lui I.D.

și I.N.D. din strada C. În registrul agricol din anii 1955 - 1963 atât I.N.D. cât și mama acestuia sunt trecuți la adresa din str. C. De menționat categoria socială a lui I.D. și anume cea de "chiabură", denumire acordată persoanelor înstărite, care aveau în proprietate suprafețe foarte mari de teren. Singurul act păstrat din acea perioadă, care arată întinderea proprietății este o hartă de plan cadastral din anii 1930, dar pe care experții nu au avut-o în vedere, deși s-a solicitata acest fapt. Este singurul act care măsoară întinderea proprietății cu arătarea vecinătăților, și care odată identificate ar arăta întinderea reală înainte de începerea colectivizării sau a exproprierilor. Recurentele critică hotărârea atacată întrucât nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare.

Se argumentează că, deși odată cu prima casare, instanța de recurs a dispus identificarea cu certitudine a suprafeței de teren și dacă aceasta este sau nu în suprafața reconstituită deja, că noua soluție pronunțată nu face acest lucru. Este criticat și modalitatea de întocmire și concluziile raportului de expertiză care sunt contrare, lăsând loc de interpretare, instanța de apel pronunțând o hotărâre nelegală, cu atât mai mult cu cât nu a fost identificată întinderea reală a proprietății autorilor lor, pentru a determina cu certitudine dacă este vorba sau nu de o dublă reconstituire.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, este de subliniat faptul că, deși cererea de recurs nu este motivată în drept, dezvoltarea motivelor de nelegalitate prezentate permit instanței de recurs să procedeze la încadrarea în drept a criticilor formulate în cazul descris de pct. 5 și 7 al art. 304 C. proc.

civ., întrucât art. 306 alin. (3) al aceleiași norme stipulează că: "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304". Sub un prim aspect, trebuie subliniat faptul că, în primul ciclu procesual, limitele rejudecării apelului au fost fixate prin Decizia civilă nr. 3 din data de 15 ianuarie 2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin primar, a casat Decizia nr. 24 din data de 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel întrucât instanța de apel nu a realizat stabilirea completă a situației de fapt, activitate incompatibilă cu structura recursului din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Astfel, s-a decis irevocabil că instanța de apel nu a stabilit cu certitudine dreptul de proprietate, ca întindere, ținându-se cont totodată și de faptul că s-a dispus deja restituirea în natură a unei suprafețe de 10 ha în procedura Legii nr. 18/1991, iar pentru o suprafață de 5000 mp a mai existat un litigiu pe Legea nr. 10/2001 și că, astfel nu s-a verificat dreptul reclamat în prezentul dosar și prin procedurile declanșate și soluționate deja, sub aspectul amplasamentului inițial, nefiind suficientă în soluționarea prezentei cauze poziționarea terenului solicitat în raport de cel restituit în procedura Legii nr. 18/1991 și cel solicitat în celălalt dosar pe Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța de casare a dispus, ca în ipoteza în care reconstituirea terenului în procedura Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe un alt amplasament, care în mod evident nu are aceeași poziționare cu cel situat pe vechiul amplasament, este necesar să se stabilească dreptul reclamat în procedura respectivă, pentru a se evita astfel o dublă reparație în ipoteza în care acesta este același, verificare care se impune și față de imobilul ce a făcut deja obiectul unei proceduri declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, instanța de apel a respins apelul reclamantelor reținând că autoarea acestora a avut în proprietate suprafața totală de 6,35 ha, care include și terenul solicitat de 5000 mp care se află în alt punct decât cel pentru care s-a făcut reconstituirea și că, pentru tot acest teren au obținut reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii de reparație nr. 18/1991, astfel încât reclamantele nu pot obține o dublă reparație asupra aceluiași teren. Cu privire însă la terenul care face obiectul prezentului litigiu în suprafață de 5000 mp situat în Pitești, județul Argeș, instanța de apel a aplicat doar formal dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii.

Astfel, deși instanța de recurs a reținut, în considerentele enunțate, că instanța de apel nu a procedat la stabilirea completă a situației de fapt, stabilind precis conținutul verificărilor ce se impuneau a fi realizate de instanța de rejudecare, se constată că instanța de trimitere nu a făcut altceva decât să constate că reclamantele au obținut redobândit dreptul de proprietate asupra întregului teren de 10 ha, terenul litigios fiind inclus în cel reconstituit în procedura Legii nr. 18/1991. Această statuare vine în contradicție cu cea reținută în preambulul considerentelor deciziei unde s-a arătat că autoarea reclamantelor a avut în proprietate suprafața totală de 6,35 ha.

Această constatare (contradictorie) nu reprezintă însă o veritabilă examinare a fondului raportului juridic dedus judecății, circumscrisă condițiilor particulare speței, astfel cum a fost impusă de instanța supremă prin decizia de casare din primul ciclu procesual și nu poate constitui argumentația necesară a instanței de apel în justificarea soluției pronunțate, garanția motivării hotărârilor judecătorești fiind reglementată atât prin dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât și prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., "hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Prin urmare, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", constituind astfel situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite. Dispozițiile legale menționate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

În plus, în interpretarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deja evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanța să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și asupra tuturor mijloacelor de apărare ce au stat la temelia pretențiilor invocate de părți, ci și necesitatea expunerii raționamentelor logico-juridice pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În acest sens, în doctrina și jurisprudența instanțelor naționale, s-a admis că absența motivării sau insuficiența acesteia în privința unor aspecte relevante pentru cauză, poate echivala cu necercetarea fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă. Or, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut și așa cum s-a arătat, ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Din această perspectivă față de considerentele hotărârii recurate, constatând încălcarea art. 315 C. proc. civ., în sensul nesoluționării, într-o manieră veritabilă, a fondului cererii, în sensul îndrumărilor obligatorii dispuse prin Decizia de casare nr. 3 din 15 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în ceea ce privește imobilul notificat sub nr. 254/2001 în suprafață de 5000 mp teren situat în Pitești, județul Argeș, precum și incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantele I.N.O.G. și I.N.V. împotriva Deciziei nr. 490 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele I.N.O.G. și I.N.V. împotriva Deciziei nr. 490 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2014. Procesat de GGC - CL