ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2014

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bolintin Vale sub nr. 1669/192/2008, reclamantul G.M. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Judecătoria Bolintin Vale și Parchetul Bolintin Vale solicitând obligarea acestora la plata sumei de 50.000 RON daune morale și 500.000 euro, reprezentând daune materiale și morale, cheltuieli de spitalizare, precum și la cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1981 din 26 mai 2008, Judecătoria Bolintin Vale a admis excepția de necompetență materială, declinându-și competența soluționării cererii formulate de reclamantul G.M., în favoarea Tribunalului Giurgiu. Tribunalul Giurgiu, secția civilă, prin sentința nr. 124 din 04 septembrie 2008 a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 10/A din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant (care a fost corect calificat ca apel, și nu recurs, cum a fost formulat inițial). Împotriva deciziei nr. 10/A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul G.M. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 25 ianuarie 2011 în Dosarul nr. 1669/192/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a încuviințat cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantul G.M., sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru datorate în recurs, în cuantum de 10.340 RON și 5 RON timbru judiciar.

A respins în rest cererea reclamantului. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, iar din înscrisurile anexate la cerere, instanța a reținut că petentul realizează, lunar, venituri din pensie în sumă de 350 RON, care se situează sub nivelul de 500 RON, prevăzut de art. 8 alin. (1) din aceeași ordonanță. A mai reținut instanța că, față de cuantumul disproporționat al cuantumului taxelor de timbru stabilite în sarcina recurentului-reclamant, raportat la venitul acestuia, s-a constatat că acestuia îi este limitat accesul liber la justiție, motiv pentru care instanța a admis cererea de scutire a reclamantului G.M.

de la plata taxelor judiciare de timbru datorate în recurs, mai sus menționate. Cu privire la cererea de acordare a ajutorului public judiciar, sub forma asistenței judiciare gratuite, în temeiul art. 6 lit. i) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că este necesar a se analiza în prealabil calea de atac exercitată, instanța a respins (în rest) cererea reclamantului. Prin decizia nr. 537 din 26 ianuarie 2011 pronunțată în același dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a constatat nul recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva deciziei nr. 10/A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide ca atare, Înalta Curte a reținut următoarele: Conform art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În considerarea art. 303 alin. (1) și (2) din același cod, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Potrivit art. 306 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2). Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea contradictorie a părților.

Aplicând aceste dispoziții procesuale, la cauza dedusă judecății, Înalta Curte a constatat că recurentul G.M. a primit comunicarea deciziei civile nr. 10/A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 12 februarie 2010 și a înregistrat motivele de recurs la data de 12 aprilie 2010. Ca atare, instanța supremă a reținut că recurentul nu a respectat termenul imperativ de 15 zile reglementat de prevederile art. 301 C. proc. civ. Împotriva încheierii din 25 ianuarie 2011 și a deciziei nr. 537 din 26 ianuarie 2011, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a formulat la 12 aprilie 2011 contestație în anulare, reclamantul G.M., invocând formal dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc.

civ., susținând că „recursul a fost respins fără să fi fost cercetat fondul și fără ca instanța de judecată să motiveze respingerea acestuia”. Totodată, contestatorul G.M. a solicitat „anularea încheierii pronunțată la 25 ianuarie 2011 și reluarea judecății de la cel mai vechi act de procedură” și a arătat că, prin încheierea atacată, instanța în mod greșit a respins cererea de ajutor public judicar sub forma asistenței judiciare gratuite, fără a o motiva, în cuprinsul contestației în anulare fiind aduse critici privind „nelegalitatea și netemeinicia soluțiilor pronunțate în fond și în căile de atac” după o expunere a cronologiei și istoricului cauzei dedusă judecății, pe parcursul mai multor cicluri procesuale.

Prin încheierea pronunțată la data de 07 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus suspendarea judecății contestației în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. După repunerea pe rol, urmare a cererii formulate de contestator, cauza a fost din nou suspendată, la data de 16 aprilie 2013, în temeiul acelorași dispoziții procedurale. O a doua cerere de repunere pe rol a fost formulată de contestatorul G.M. și înregistrată la data de 23 mai 2013, iar ulterior, la data de 06 septembrie 2013 acesta a depus „precizări” ale contestației în anulare, care nu mai sunt în termenul legal de un an de prevăzut de dispozițiile art. 319 (2) C. proc. civ., astel că nu pot fi valorificate de instanță.

Prin încheierea din 10 septembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a dispus, din nou, suspendarea judecății contestației în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. O altă cerere de repunere pe rol a fost formulată de contestatorul G.M., aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme la data de 17 ianuarie 2014. Urmare acestei cereri, contestația în anulare a fost repusă pe rol, stabilindu-se termen de judecată la data de 11 februarie 2014. Examinând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă și urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed: Fiind reglementată ca o cale extraordinară de atac de retractare, caracterizată prin caracterul limitativ al motivelor ce pot fi invocate prin intermediul său, contestația în anulare este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute la art. 317 C. proc.

civ. (necompetență sau vicii de procedură), precum și pentru cele indicate la art. 318 (atunci când hotărârile instanțelor de recurs sunt rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare). În speță, motivul indicat formal de contestatoar ca fiind încadrat în dispozițiile art. 318 C. proc. civ., cu privire la contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 537 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, și anume acela că instanța de recurs a respins calea de atac, fără să cerceteze vreunul din motivele de casare nu este incident în cauză.

Aceasta, deoarece potrivit dispozițiilor art. 318 (1) din același cod, „hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Or, în speță, îndreptând calea de atac a contestației în anulare împotriva unei decizii prin care recursul a fost constatat nul, este evident că ipoteza reglementată de art. 318 alin. (1) nu se regăsește în speță. Acest motiv, respectiv omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare este, de principiu, admisibil doar pentru situațiile expres prevăzute de textul procedural mai sus evocat, situație care nu se regăsește în speță.

Referitor la atacarea cu contestație în anulare a încheierii din camera de consiliu de la data de 25 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a încuviințat cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii reclamantului de la plata taxelor judiciare de timbru și s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma asistenței juridice gratuite, Înalta Curte constată că aceste cereri sunt supuse unei căi de atac specifice, reglementate de prevederile art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008. Astfel, în materia ajutorului public judiciar legiuitorul a prevăzut expres, prin ordonanță, calea de atac a reexaminării. Or, obiect al contestației în anulare îl constituie „hotărârile irevocabile”, așa încât încheirea atacată în speță, nu întrunește acest caracter al irevocabilității, motiv pentru care este inadmisibilă exercitarea contestației în anulare.

Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată împotriva încheierii din 25 ianuarie 2011, precum și împotriva deciziei nr. 537 din 26 ianuarie 2011 ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația de anulare formulată de contestatorul G.M. împotriva încheierii pronunțată la 25 ianuarie 2011 (în Dosarul nr. 1669/192/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) și împotriva deciziei nr. 537 din 26 ianuarie 2011 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2014.