ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 365/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 365/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

25 mai 2005 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal sub nr. 710/A/2005, reclamanta SC Q.I. SRL

a solicitat, în contradictoriu cu

primăria municipiului Craiova, modificarea hotărârii nr. 5 din 04 mai 2005 a

Comisiei pentru soluționarea întâmpinărilor depuse de proprietarii afectați de

realizarea obiectivului „Deschidere, aliniere și lărgire a străzii A.I.C. din

municipiul Craiova", în sensul acceptării întâmpinării nr. 210/1.IV.2005,

prin care reclamanta a estimat valoarea reală a imobilului la 6.300.000.000 RON,

iar prejudiciul adus la 11.285.000.000 RON.

Prin decizia nr. 499 din 24 noiembrie 2005,

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal

a respins, ca neîntemeiată cererea, pentru

considerentele expuse pe larg în acea decizie, iar prin decizia nr. 4204 din 28

noiembrie 2006, Înalta Curte de casație și Justiție a admis recursul reclamantei,

a casat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dolj,

secția civilă.

Prin sentința nr. 249 din 26 iunie 2009

pronunțată în Dosar nr. 2531/63/2007, Tribunalul Dolj, secția civilă

a admis în parte cererea reclamantei SC

Q.I. SRL formulată în contradictoriu cu primăria municipiului Craiova, pe care a

obligat-o să plătească acesteia suma de 1.199.880,97 RON reprezentând despăgubiri

în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, pentru imobilul expropriat din str. A.I.C.

Craiova; a respins, ca nefondată, cererea de intervenție principală formulată la

14 iunie 2007 de către SC M.C. SRL (prin care aceasta a solicitat obligarea primăriei

Craiova la plata prejudiciului rezultat din exproprierea imobilului pe care îl folosea

urmare a unui contract de închiriere); a respins, ca nefondată, cererea reclamantei

de chemare în judecată și a intervenientelor SC F.S. SRL și SC I. SRL (societăți

cu care reclamanta a încheiat contracte de închiriere pentru anumite părți din imobilul

obiect al exproprierii).

Prin decizia nr. 346 din 17 decembrie 2009

pronunțată în același dosar, Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de

familie

a respins apelurile

reclamantei și intervenientelor SC I.I. SRL și SC M.C. SRL împotriva sentinței mai

sus arătate; a admis apelul pârâților primăria municipiului Craiova-Comisia pentru

soluționarea întâmpinărilor depuse de proprietarii afectați de realizarea obiectivului

și primarul municipiului Craiova, în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor

la suma de 882.686,97 RON.

Această decizie a fost casată prin decizia

nr. 6337 din 25 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind

trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

S-a constatat că limitele desfășurării

procesului civil au fost stabilite prin decizia civilă nr. 4204 din 21 noiembrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în sensul că litigiul privește greșita

stabilire a cuantumului despăgubirilor oferite și nu alte aspecte de nelegalitate

a măsurilor premergătoare exproprierilor și s-a dispus refacerea raportului de expertiză

cu luarea în considerația a art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994 privind compunerea

comisiei de expertiză și stabilirea despăgubirilor în funcție de prețul cu care

se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativă respectivă

la data întocmirii raportului de expertiză precum și daunele aduse proprietarului

sau alte persoane îndreptățite luând în considerație și dovezile aduse de aceștia.

Prin decizia nr. 384 din 14 decembrie 2011

pronunțată în Dosar nr. 2531/63/2007*, în rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a admis apelul pârâților

primarul municipiului Craiova și primăria municipiului Craiova - Comisia pentru

soluționarea întâmpinărilor depuse de proprietarii afectați de obiectivul „Deschidere,

aliniere și lărgire a străzii A.I.C. din Craiova"; a schimbat în parte sentința

civilă nr. 249/2007 a Tribunalului Dolj în sensul că a fost stabilită valoarea despăgubirii

la suma de 170.000 euro prin echivalentul în RON de la data plății; a respins apelurile

declarate de reclamantă și de intervenientele SC M.C. SRL și SC I.I. SRL.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că reclamanta, prin acțiunea formulată, a criticat valoarea despăgubirii

stabilită prin Hotărârea nr. 5/2005, adică suma de 1.943.820 RON vechi, considerată

de aceasta sub valoarea reală a imobilului expropriat. Reclamanta nu a indicat în

acțiune suma solicitată, dar a racut trimitere la întâmpinarea premergătoare pronunțării

hotărârii 5/2005 (nr. 210 din 1 aprilie 2005), în care a pretins suma de 170.000

euro pentru valoarea imobilului și pentru activitatea economică.

Instanța de apel a mai reținut că reclamanta

a avut în proprietate două corpuri de clădire, dintre acestea, fiind supus exproprierii

numai corpul situat la stradă, C 1 compus din trei camere la parter. Din corpul

C 1 reclamanta a închiriat o cameră către SC M.C. SRL iar celelalte două le-a folosit

ca birouri. Alte două încăperi, situate la subsolul corpului C 1 au fost folosite

ca depozit de produse conexe alimentare.Corpul C 2 a rămas în proprietatea reclamantei

și este folosit și în prezent de aceasta pentru activități curente.

Activitatea principală a reclamantei nu

a fost perturbată de demolarea construcției C1, în care aceasta avea numai două

birouri și două depozite la subsol pe o suprafață mică de teren, de sub 100 m.p.,

nefiind necesare cheltuieli de marketing pentru relansarea pe piață a activității,

pentru refacerea rețelei de clienți, pentru transportul bunurilor și persoanelor,

cheltuieli de mutare și protocol astfel cum susține aceasta.

Din certificatul de urbanism din 19

octombrie 2007 și avizul pentru prevederile urbanistice ale P.U.Z. rezultă faptul

că reclamanta a tăcut demersuri pentru edificarea la aceeași adresă a unei noi construcții

cu subsol, parter și 3 etaje, deoarece vechea construcție (C2) are o vechime considerabilă,

imobilul fiind construit în anul 1946 conform constatărilor menționate în raportul

de expertiza prin care a fost evaluată construcția.

Aceste constatări au condus instanța la

concluzia că prejudiciul suferit de reclamantă se raportează strict numai la construcția

demolată și nu la întreaga pierdere economică pe care reclamanta ar suportau-o dacă

tot sediul acesteia ar fi fost demolat.

Instanța a apreciat că o parte din prejudiciu

suferit de reclamantă derivă din existența contractelor de închiriere. Expertiza

tehnică efectuată în cauză a evidențiat că în corpul de clădire demolat reclamanta

avea în derulare un singur contract de închiriere încheiat cu SC M.C. SRL pentru

o suprafață de 30 m.

În privința pierderii financiare invocată

de reclamantă instanța a constatat că nu se justifică acordarea unor despăgubiri,

pentru întreruperea activității societății, în condițiile în care din schița raportului

de expertiză rezultă că partea din imobil supusă exproprierii nu este folosită în

desfășurarea activității de către reclamantă, exproprierea neafectând derularea

afacerilor societății iar societatea nefiind obligată să-și întrerupă activitatea

sau să-și reia activitatea într-o altă locație.

S-a apreciat ca fiind justificată numai

acordarea unor cheltuieli pentru mutare și autorizare numai în privința încăperilor

ce au compus corpul de clădire C1, situat pe terenul supus exproprierii, folosit

cu destinație de birouri și depozite la subsol. S-a avut în vedere totodată și cuantumul

sumelor solicitate de reclamantă prin întâmpinarea formulată în faza administrativă,

respectiv la suma de 10.000 euro cheltuieli de mutare și 5000 euro cheltuieli de

autorizare.

S-a constatat că în raport de prevederile

art. 27 din Legea nr. 33/1994 în conformitate cu care despăgubirile acordate de

instanță nu pot depăși cuantumul despăgubirilor solicitate de persoanele expropriate

prin întâmpinare, se impune acordarea despăgubirilor în cuantum total de 170.000

euro, reprezentând 80.000 euro pentru teren, cât s-a solicitat prin întâmpinare

și 62.000 euro pentru locuință, alee și împrejmuire, așa cum s-a stabilit prin raportul

de expertiză întocmit în rejudecarea apelului de către comisia de experți, specialitatea

evaluare imobile. S-a considerat justificată , în raport de probele administrate,

acordarea sumei de 15.000 euro reprezentând cheltuieli de mutare și cheltuieli de

autorizare în privința încăperilor din corpul de clădire situat pe terenul supus

exproprierii precum și contravaloarea chiriei pe anii 2009-2011, în cuantum total

de 57.200 RON (4.400 RON+26.400 RON + 26.400 RON), echivalentul a circa 13.000 euro,

în raport de contractul de închiriere în derulare, astfel cum s-a stabilit prin

raportul de expertiză cotabilă întocmită de comisia de experți în rejudecarea apelului.

Pentru argumentele pentru care s-a admis

apelul pârâtei, s-a constatat că apelul reclamantei este nefondat, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor fiind avute în vedere elementele de fapt, dovedite și

de drept, conform criteriilor de apreciere examinate.

În ceea ce privește apelurile declarate

de intervenientele SC M.C. SRL și, respectiv, SC I. SRL, s-a constatat că împotriva

deciziei civile nr. 346 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova

prin care s-au respins apelurile declarate de acestea împotriva sentinței nr. 249

din 26 iunie 2007, intervenientele nu au declarat recurs, achiesând în acest mod

la soluția pronunțată prin sentința nr. 249/2007, în raport de considerentele reținute

de instanța de apel la acea dată. Așadar, soluția de respingere a cererilor de intervenție

a rămas irevocabilă pentru interveniente, în condițiile în care acestea nu au atacat

cu recurs această soluție, pronunțată prin decizia de apel recurată, impunându-se

a fi respectat principiul non reformatio in pejus și cu ocazia rejudecării după

admiterea recursului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

atât reclamanta SC Q.I. SRL, cât și intervenienta SC I.I. SRL.

Prin decizia nr. 6770 din 6 noiembrie 2012

pronunțată în Dosar nr. 253116312007*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă

a respins, ca nefondat, recursul reclamantei SC Q.I. SRL și

ca inadmisibil, recursul intervenientei SC I.I. SRL, pentru argumentele pe larg

dezvoltate în considerentele hotărârii astfel pronunțate.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare întemeiată pe dispozițiile art 318 C. proc. civ., reclamanta SC Q.I.

SRL.

În motivare, contestatoarea a arătat că

instanța de recurs a omis a cerceta critica potrivit căreia instanța de apel a examinat

un alt obiect decât cel formulat prin acțiune.

În acest sens, arată că în cauză nu a avut

loc niciodată o expropriere, litigiul purtându-se în jurul unei declarații de utilitate

publică și a stabilirii unei despăgubiri la care este îndreptățită reclamanta în

eventualitatea unei exproprieri.

Instanța de judecată este ținută să respecte

principiul disponibilității, respectiv, să aibă în vedere exclusiv pretențiile formulate

de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aspect pe care instanța de fond

l-a avut în vedere, dar pe care instanța de apel l-a ignorat.

Or, tocmai asupra acestui motiv instanța

de recurs omite să se pronunțe, situație în care poate s-ar fi explicat și cum ar

fi putut reclamanta să conteste o expropriere ce nu a fost solicitată niciodată.

Contestația în anulare este nefondată,

în considerarea argumentelor ce succed:

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

din motivele de modificare sau de casare.

Contestația în anulare specială este o

cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile

expres și limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greșeli de judecată,

respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții

legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Pentru a fi incident motivul de contestație

prevăzut de teza a doua a art. 318 C. proc. civ. invocat de către contestatoare,

este necesar ca instanța de recurs să fi omis a analiza vreunul din motivele prevăzute

de art. 304 din același cod, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de

parte.

Contestatoarea susține că instanța de recurs

ar fi omis a analiza critica potrivit căreia instanța de apel a examinat alt obiect

decât cel indicat prin cererea de chemare în judecată, critică dedusă judecății

prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul acestei chestiuni de nelegalitate,

s-a arătat că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit al actului juridic dedus

judecății în ceea ce privește obiectul prezentei cauze, reprezentat de stabilirea

cuantumului despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta în eventualitatea

unei exproprieri, iar nu de încuviințarea exproprierii, nesolicitată de vreuna dintre

părți. În acest sens, instanța de apel nu a ținut cont de principiul disponibilității

și a pronunțat o hotărâre nelegală.

Or, referitor la această critică, în considerentele

deciziei contestate s-a reținut că „instanța, examinând pretențiile reclamantei

nu s-a pronunțat asupra exproprierii care nu era contestată de părți și a tratat

din perspectiva dispozițiilor legale incidente modalitatea de stabilire a despăgubirilor.

Faptul de a stabili la ce moment se plasează formularea pretențiilor reclamantei

pentru ca acestea să reprezinte element de comparație în sensul art. 27 din Legea

nr. 33/1994 nu schimbă natura obiectului acțiunii - determinarea pretențiilor cuvenite

pentru expropriere. Nici instanța de apel, în examinarea făcută, nu a avut în vedere

alte împrejurări decât cele necesare în stabilirea cuantumului despăgubirilor conform

criteriilor stabilite de legea specială".

Concluzionând, instanța supremă a constatat

că „în speță nu s-a contestat exproprierea ci în discuție s-a adus numai cuantumul

despăgubirilor".

Dealtfel, prin decizia de casare nr.

6337 din 25 noiembrie 2010 a acestei instanțe s-a constatat că „limitele desfășurării

procesului civil au fost stabilite prin decizia civilă nr. 4204 din 21 noiembrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - în sensul că litigiul privește greșita

stabilire a cuantumului despăgubirilor oferite și nu alte aspecte de nelegalitate

a măsurilor premergătoare exproprierilor", contestatoarea neinvocând, pe calea

recursului, nerespectarea unei asemenea statuări.

Față de cele arătate, rezultă că instanța

de recurs s-a pronunțat asupra chestiunii de nelegalitate despre care contestatoare

arată că nu ar fi fost analizată, în cauză nefiind incident motivul de contestație

în anulare invocat de către aceasta.

Contestatoarea, reiterează, în fapt, aceeași

critică ce a fost invocată ca motiv de nelegalitate în recurs dar care, față de

configurația art. 318 C. proc. civ., nu poate fi analizată ca atare în cadrul contestației

în anulare.

Împrejurarea relevată în susținerea prezentei

căi de atac se referă la o chestiune de fond ce nu poate fi avută în vedere în acest

context și care excede cazului prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., întrucât

deturnează scopul și finalitatea textului legal arătat, încercându-se transformarea

acestei căi extraordinare de atac într-un veritabil recurs la recurs.

În consecință, Înalta Curte va respinge,

ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în

anulare formulată de SC Q.I. SRL împotriva deciziei nr. 6770 din 6 noiembrie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 04 februarie 2014.