ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4892/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamantul Primarul orașului Copșa Mică a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Sibiu, anularea Încheierii nr. VI. 316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României, respectiv a Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011, punctul 8 din expozitiv, respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv, emisă de Camera de Conturi Sibiu, pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10/04 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 februarie 2011 - 1 aprilie 2011, ca fiind nelegale și neîntemeiate, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că, în urma activității de auditare, prin Raportul de audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011, s-a emis Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 a Camerei de Conturi Sibiu, prin care, la punctul 8, s-a stabilit existența unui prejudiciu estimat la 33.280 euro (137.780 RON), ca urmare a vânzării a trei spații medicale la prețuri mai mici decât cele din raportul de evaluare nr. 8299 din 21 octombrie 2008, întocmit de către evaluatorul autorizat, invocând în drept încălcarea art. 3 alin. (2) și a art. 18 din O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008 privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor care se desfășoară activități conexe actului medical.

Acest prejudiciu estimat la 33.280 euro este reținut ca fiind diferența dintre suma totală de 51.750 euro, stabilită prin raportul de evaluare din 21 octombrie 2008 și suma de 18.470 euro stabilită tot "prin" rapoarte de evaluare întocmite în data de 10 mai 2011 de către un evaluator independent, ca sumă totală a cabinetelor vândute. Împotriva Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011 a Camerei de Conturi Sibiu, reclamantul a formulat contestație în termen legal la Curtea de Conturi a României, contestația fiind respinsă prin Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României. Reclamantul susține că Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 și Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 sunt nelegale și neîntemeiate, având în vedere că pentru vânzarea celor trei spații cu destinația de cabinete medicale aflate în proprietatea privată a Orașului Copșa Mică s-a emis de către Consiliul Local Copșa Mică - H.C.L.

nr. 54/2008, prin care s-a aprobat vânzarea respectivelor spații, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008, evaluare făcută de un evaluator independent în anul 2008, urmare a solicitărilor în scris ale medicilor care dețineau aceste spații în baza Contractelor de Concesiune. Pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru Camera de Conturi Sibiu, a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și menținerea actelor emise ca fiind legale.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 379/2011 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de Primarul Orașului Copșa Mică împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru Camera de Conturi Sibiu și în consecință, a anulat Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României și pct. 8 din dispozitiv, respectiv pct. II lit. h) din Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 decembrie 2011 - 1 aprilie 2011. Totodată, au fost respinse cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, în urma acțiunii privind auditul financiar asupra situațiilor financiare pe anul 2010 efectuat la Unitatea Administrativ-Teritorială a Orașului Copșa Mică, Camera de Conturi Sibiu a emis Decizia nr. 23 din 17 mai 2011, prin care a constatat, la punctul 8, existența unui prejudiciu estimat la 33.280 euro, ca urmare a vânzării a trei spații medicale la prețuri mai mici decât cele din Raportul de evaluare nr. 8299/2008 întocmit de către evaluatorul independent autorizat, creându-se un prejudiciu estimat la 33.280 euro. Împotriva deciziei emisă de Camera de Conturi Sibiu, reclamantul a formulat contestație, care a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 de către Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, fiind menținute măsurile dispuse de Camera de Conturi Sibiu.

Vânzarea celor trei spații cu destinația de cabinete medicale aflate în proprietatea privată a Orașului Copșa Mică s-a făcut cu respectarea prevederile O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, astfel că măsurile dispuse prin Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 emise de către Camera de conturi Sibiu sunt nelegale. În ceea ce privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 3 alin. (4), art. 18 alin. (1), (2) și art. 32 din O.U.G. nr. 68/2008 de către pârâta Curtea de Conturi a României, ca temei juridic pentru respingerea acțiunii reclamantului, instanța a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

Susținerea de către pârâtă că spațiile medicale puteau fi vândute prin licitație publică este nefondată, atâta vreme cât aceste spații erau concesionate medicilor însă nu s-a ajuns la un acord de voință, contractele de concesiune fiind în vigoare, iar medicii și-au menținut intenția de cumpărare, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (1) în care se arată că "Spațiile medicale nevândute în conformitate cu prevederile cap. II, altele decât cele aflate în situația menționată la art. 3 alin. (4), se pot vinde prin licitație publică cu strigare". În cauză nu sunt aplicabile nici disp.

art. 32 în care se arată că: "Spațiile medicale care intră sub incidența prezentei ordonanțe de urgență și care nu sunt vândute de consiliile județene sau de consiliile locale sunt amenajate și dotate de către autoritățile administrației publice locale, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, conform standardelor stabilite prin ordin al ministrului sănătății publice.

(2) Sumele necesare amenajării și dotării spațiilor prevăzute la alin. (1) se asigură de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află acestea". Curtea a constatat, în acest context, că actele emise de pârâte sunt nelegale, astfel că acțiunea reclamantului a fost admisă cu consecința anulării Încheierii nr. VI 316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României și pct. 8 din expozitiv respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv a Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 decembrie 2011 - 1 aprilie 2011. Reclamantul Primarul Orașului Copșa Mică a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată, însă, până la acordarea cuvântului în dezbaterea fondului, nu au dovedit aceste cheltuieli, iar actele depuse după intrarea în dezbaterea cererii nu mai pot fi luate în considerare, având în vedere că este necesar ca toate părțile să beneficieze de un proces echitabil.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susține că, din analiza sentinței atacate, se poate observa că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical.

Recurenta susține că prima instanță, în mod greșit, a apreciat că s-a procedat corect la vânzarea spațiilor medicale deținute de medici în baza contractelor de concesiune, cu suma stabilită prin noile rapoarte de evaluare, ignorând astfel prevederile actului normativ, cadru care reglementează condițiile și procedura de vânzare a spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României, respectiv a Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011, punctul 8 din expozitiv, respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv, emisă de Camera de Conturi Sibiu, pentru valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 februarie 2011 - 1 aprilie 2011. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în fața instanței de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 379/2011 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2013. Procesat de GGC - CL