ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4892/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4892/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Alba Iulia, reclamantul Primarul orașului Copșa Mică a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi

Sibiu, anularea Încheierii nr. VI. 316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de

Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României, respectiv a

Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011, punctul 8 din expozitiv, respectiv pct. II

lit. h) din dispozitiv, emisă de Camera de Conturi Sibiu, pentru valorificarea

constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10/04 aprilie

2011 efectuat în perioada 17 februarie 2011 - 1 aprilie 2011, ca fiind nelegale

și neîntemeiate, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că, în urma activității de auditare,

prin Raportul de audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie 2011, s-a emis

Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 a Camerei de Conturi Sibiu, prin care, la

punctul 8, s-a stabilit existența unui prejudiciu estimat la 33.280 euro

(137.780 RON), ca urmare a vânzării a trei spații medicale la prețuri mai mici

decât cele din raportul de evaluare nr. 8299 din 21 octombrie 2008, întocmit de

către evaluatorul autorizat, invocând în drept încălcarea art. 3 alin. (2) și a

art. 18 din O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008 privind vânzarea spațiilor

proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu

destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor care se desfășoară

activități conexe actului medical.

Acest prejudiciu

estimat la 33.280 euro este reținut ca fiind diferența dintre suma totală de

51.750 euro, stabilită prin raportul de evaluare din 21 octombrie 2008 și suma

de 18.470 euro stabilită tot "prin" rapoarte de evaluare întocmite în

data de 10 mai 2011 de către un evaluator independent, ca sumă totală a

cabinetelor vândute.

Împotriva Deciziei

nr. 23 din 17 mai 2011 a Camerei de Conturi Sibiu, reclamantul a formulat

contestație în termen legal la Curtea de Conturi a României, contestația fiind

respinsă prin Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia de

Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României.

Reclamantul susține

că Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 și Decizia nr. 23 din 17 mai 2011

sunt nelegale și neîntemeiate, având în vedere că pentru vânzarea celor trei

spații cu destinația de cabinete medicale aflate în proprietatea privată a

Orașului Copșa Mică s-a emis de către Consiliul Local Copșa Mică - H.C.L. nr.

54/2008, prin care s-a aprobat vânzarea respectivelor spații, potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 68 din 28 mai 2008, evaluare făcută de un evaluator

independent în anul 2008, urmare a solicitărilor în scris ale medicilor care

dețineau aceste spații în baza Contractelor de Concesiune.

Pârâta Curtea de

Conturi a României, în nume propriu și pentru Camera de Conturi Sibiu, a depus

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și

menținerea actelor emise ca fiind legale.

instanței de fond

Prin Sentința nr.

379/2011 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de Primarul Orașului Copșa

Mică împotriva pârâtei Curtea de Conturi a României, în nume propriu și pentru

Camera de Conturi Sibiu și în consecință, a anulat Încheierea nr. VI.316 din 25

iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi

a României și pct. 8 din dispozitiv, respectiv pct. II lit. h) din Decizia nr. 23

din 17 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu pentru valorificarea

constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr. 510/10 din 4

aprilie 2011 efectuat în perioada 17 decembrie 2011 - 1 aprilie 2011. Totodată,

au fost respinse cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

în urma acțiunii privind auditul financiar asupra situațiilor financiare pe

anul 2010 efectuat la Unitatea Administrativ-Teritorială a Orașului Copșa Mică,

Camera de Conturi Sibiu a emis Decizia nr. 23 din 17 mai 2011, prin care a

constatat, la punctul 8, existența unui prejudiciu estimat la 33.280 euro, ca

urmare a vânzării a trei spații medicale la prețuri mai mici decât cele din

Raportul de evaluare nr. 8299/2008 întocmit de către evaluatorul independent

autorizat, creându-se un prejudiciu estimat la 33.280 euro.

Împotriva deciziei

emisă de Camera de Conturi Sibiu, reclamantul a formulat contestație, care a

fost respinsă prin Încheierea nr. VI.316 din 25 iulie 2011 de către Comisia de

soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, fiind

menținute măsurile dispuse de Camera de Conturi Sibiu.

Vânzarea celor trei

spații cu destinația de cabinete medicale aflate în proprietatea privată a

Orașului Copșa Mică s-a făcut cu respectarea prevederile O.U.G. nr. 68/2008

privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților

administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, astfel că

măsurile dispuse prin Decizia nr. 23 din 17 mai 2011 emise de către Camera de

conturi Sibiu sunt nelegale.

În ceea ce privește

invocarea încălcării dispozițiilor art. 3 alin. (4), art. 18 alin. (1), (2) și

art. 32 din O.U.G. nr. 68/2008 de către pârâta Curtea de Conturi a României, ca

temei juridic pentru respingerea acțiunii reclamantului, instanța a apreciat-o

ca fiind neîntemeiată.

Susținerea de către

pârâtă că spațiile medicale puteau fi vândute prin licitație publică este

nefondată, atâta vreme cât aceste spații erau concesionate medicilor însă nu

s-a ajuns la un acord de voință, contractele de concesiune fiind în vigoare,

iar medicii și-au menținut intenția de cumpărare, astfel că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (1) în care se arată că "Spațiile medicale

nevândute în conformitate cu prevederile cap. II, altele decât cele aflate în

situația menționată la art. 3 alin. (4), se pot vinde prin licitație publică cu

strigare". În cauză nu sunt aplicabile nici disp. art. 32 în care se arată

că: "Spațiile medicale care intră sub incidența prezentei ordonanțe de

urgență și care nu sunt vândute de consiliile județene sau de consiliile locale

sunt amenajate și dotate de către autoritățile administrației publice locale,

în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de

urgență, conform standardelor stabilite prin ordin al ministrului sănătății

publice. (2) Sumele necesare amenajării și dotării spațiilor prevăzute la alin.

(1) se asigură de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a

cărei rază teritorială se află acestea".

Curtea a constatat,

în acest context, că actele emise de pârâte sunt nelegale, astfel că acțiunea

reclamantului a fost admisă cu consecința anulării Încheierii nr. VI 316 din 25

iulie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi

a României și pct. 8 din expozitiv respectiv pct. II lit. h) din dispozitiv a

Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu pentru

valorificarea constatărilor consemnate în Raportul de Audit financiar nr.

510/10 din 4 aprilie 2011 efectuat în perioada 17 decembrie 2011 - 1 aprilie

2011.

Reclamantul Primarul

Orașului Copșa Mică a solicitat obligarea pârâtelor la cheltuieli de judecată,

însă, până la acordarea cuvântului în dezbaterea fondului, nu au dovedit aceste

cheltuieli, iar actele depuse după intrarea în dezbaterea cererii nu mai pot fi

luate în considerare, având în vedere că este necesar ca toate părțile să

beneficieze de un proces echitabil.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Curtea de

Conturi a României a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, autoritatea recurentă susține că, din analiza sentinței

atacate, se poate observa că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, respectiv a prevederilor O.U.G. nr. 68/2008 privind vânzarea

spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților

administrativ-teritoriale cu destinația de cabinete medicale, precum și a

spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical.

Recurenta susține că

prima instanță, în mod greșit, a apreciat că s-a procedat corect la vânzarea

spațiilor medicale deținute de medici în baza contractelor de concesiune, cu

suma stabilită prin noile rapoarte de evaluare, ignorând astfel prevederile

actului normativ, cadru care reglementează condițiile și procedura de vânzare a

spațiilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale

cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară

activități conexe actului medical.

Înaltei Curți asupra recursului

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Sibiu, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În raport de actele

depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată

îl constituie anularea Încheierii nr. VI.316 din 25 iulie 2011 emisă de Comisia

de Soluționare a Contestațiilor a Curții de Conturi a României, respectiv a

Deciziei nr. 23 din 17 mai 2011, punctul 8 din expozitiv, respectiv pct. II

lit. h) din dispozitiv, emisă de Camera de Conturi Sibiu, pentru valorificarea

constatărilor consemnate în Raportul de audit financiar nr. 510/10 din 4 aprilie

2011 efectuat în perioada 17 februarie 2011 - 1 aprilie 2011.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva

măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula

contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării

deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a

Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării

încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se

respinge integral sau parțial contestația".

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii

Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura

juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului

administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare

a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii

deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în

cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei

structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a

cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât

obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în

procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie

intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi,

printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se

substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de

soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și

fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte

juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice",

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează

în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte

juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4

octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul

admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale

dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului

Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu

privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De

asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat

nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse

judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a

acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr.

5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei

jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora.

Înalta Curte, ținând

seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a

cauzei Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de

soluționare a cauzei.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6

1

)

și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul

formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal.

Totodată, Înalta

Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea

celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în fața instanței de

control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 379/2011 din

12 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Sibiu,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 aprilie 2013.

Procesat de GGC - CL