ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3165/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3165/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 203/CA/2009

din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ

formulată de reclamantul I.Ș. Sibiu în contradictoriu cu pârâtul O.P.C.P.

din cadrul M.F.P. și, în consecință, a anulat procesul verbal de

constatare încheiat la data de 14 noiembrie 2008 de pârât și decizia nr. 58

din 21 ianuarie 2009 adoptată ca urmare a soluționării

contestației reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a avut în vedere următoarele:

Între reclamant, ca beneficiar

și C.E., reprezentată de pârât, s-a încheiat contractul grant

2003/005-551 ianuarie 02/21, în urma căruia s-a organizat de către

reclamant o procedură de achiziție publică în vederea

implementării proiectului ce face obiectul acestui contract,

procedură în cadrul căreia au fost identificate o serie de nereguli.

Pe baza constatărilor

făcute și în temeiul O.G. nr. 79/2003 privind controlul și

recuperarea fondurilor comunitare, pârâtul O.P.C.P. a dispus efectuarea unui

control la reclamant, care s-a finalizat cu procesul verbal de constatare din

14 noiembrie 2008.

Contestația reclamantului în

procedura prealabilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin

decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009, iar prin acțiunea care face obiectul

prezentului dosar reclamantul a solicitat ca, prin hotărârea ce se va

pronunța în cauză, să se dispună anularea celor două

acte administrative emise de pârât.

S-a reținut de către

instanță că prin procesul verbal contestat s-au constatat de

către O.P.C.P. o serie de nereguli la derularea contractului de

finanțare, stabilindu-se o creanță bugetară de 64.627,90

EUR, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării

legalității, conformității și

neregularității utilizării și administrării fondurilor

comunității și a fondurilor de cofinanțare aferente.

În raport de întreg probatoriul

administrat în cauză, instanța a constatat că împrejurările

reținute de către organul de control nu pot conduce la concluzia

existenței unui prejudiciu cauzat bugetului general al C.E., drept pentru

care a admis acțiunea formulată ca fiind întemeiată.

Împotriva acestei hotărâri,

pârâtul O.P.C.P. din cadrul M.F.P. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului,

desființarea hotărârii atacate și pe fond respingerea

acțiunii.

În motivarea recursului, întemeiat

pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 299

și art. 302 – art. 304 C. proc. civ., recurentul a arătat că

instanța a procedat la o analiză sumară și

superficială a speței și în mod greșit a considerat că

actele atacate sunt nelegale și a decis în consecință anularea

acestora, fără a ține cont de faptul că existența

datoriilor la bugetul de stat constituie motiv de neeligibilitate conform

legislației comunitare, contractului de grant și instrucțiunilor

de participare la licitație, precum și de faptul că prejudiciul

exista chiar și în situația în care proiectul a fost realizat,

deoarece a fost realizat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Înainte de a analiza motivele de recurs

invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate

cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată

a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată,

ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de

contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică,

iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz,

a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii,

dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este

reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000

de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ

- fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe

și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de

apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile

Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție

pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios

administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție

de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge

între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în

competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel).

Pe de altă parte, legea

distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de

până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ - fiscale) și acte administrative care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în

competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel).

Înalta Curte are în vedere faptul

că în cauza de față reclamantul a solicitat anularea

procesului-verbal de constatare din 14 noiembrie 2008, întocmit de pârât,

precum și a deciziei nr. 58 din 21 ianuarie 2009 prin care a fost

soluționată contestația reclamantului.

Decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative:

- O.G. nr. 79/2003 privind controlul

și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de

cofinanțare aferente utilizate necorespunzător;

- O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc.

Prin procesul-verbal de constatare

din 14 noiembrie 2008, O.P.C.P. a stabilit în sarcina reclamantului o

creanță bugetară de 64.627,90 EUR, sumă care trebuia

restituită ca urmare a nerespectării legalității,

conformității și neregularității utilizării

și administrării fondurilor comunității și a

fondurilor de cofinanțare aferente.

În ceea ce privește acest proces-verbal

de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor

dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta

ordonanță reglementează activitățile de constatare

și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența

financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea

Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca

urmare a unor nereguli.”;

„Art. 2. - În sensul prezentei

ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după

cum urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli

reprezintă sume de recuperat la bugetul general al C.E. și/sau la

bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la

bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării

necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de

cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de

sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală

ori parțială a acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și

individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele

bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și

costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) – (6):

„(4) Titlul de creanță

specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată

și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C.

proc. fisc., precum și elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanță se

comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de

procedură fiscală.

(6) Împotriva titlului de

creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent,

în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare”;

Art. 4 alin. (2): „Creanțele

bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în

sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor,

autorităților cu competențe în gestionarea asistenței

financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

În raport de dispozițiile art. 3

alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire

și individualizare a obligațiilor de plată privind

creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile

acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi

contestate în condițiile și termenele prevăzute de C. proc.

fisc.

Din cuprinsul dispozițiilor

citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de

constatare atacat este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41

C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de

același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor

formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia ce

formează obiectul acțiunii, este emisă în temeiul dispozițiilor

Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluționării

contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi

contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același cod,

conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor

pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse

în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la

instanța judecătorească de contencios administrativ

competentă, în condițiile legii.”

În temeiul normei de trimitere de la

art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește

stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să

soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea

decizii emise în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, întrucât actele

contestate în prezenta cauză au ca obiect creanțe bugetare, asemenea

acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții

bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste prevederi

și având în vedere criteriul valoric aplicabil în speță,

întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative

contestate este sub 500.000 lei, competența de soluționare în fond a

litigiului aparține

t

ribunalului

Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal.

Ca urmare, Înalta Curte,

admițând recursul, va casa sentința ce a fost pronunțată de

o instanță necompetentă material și va trimite cauza spre

competentă soluționare secției de contencios administrativ

și fiscal a Tribunalului Sibiu.

În raport de soluția dată

cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurentul -

pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de

instanța de trimitere, la rejudecare.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3

și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va

casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.F.P. –

O.P.C.P. împotriva sentinței nr. 203/CA/2009 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.