ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3165/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 203/CA/2009 din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul I.Ș. Sibiu în contradictoriu cu pârâtul O.P.C.P. din cadrul M.F.P. și, în consecință, a anulat procesul verbal de constatare încheiat la data de 14 noiembrie 2008 de pârât și decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009 adoptată ca urmare a soluționării contestației reclamantului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere următoarele: Între reclamant, ca beneficiar și C.E., reprezentată de pârât, s-a încheiat contractul grant 2003/005-551 ianuarie 02/21, în urma căruia s-a organizat de către reclamant o procedură de achiziție publică în vederea implementării proiectului ce face obiectul acestui contract, procedură în cadrul căreia au fost identificate o serie de nereguli.

Pe baza constatărilor făcute și în temeiul O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, pârâtul O.P.C.P. a dispus efectuarea unui control la reclamant, care s-a finalizat cu procesul verbal de constatare din 14 noiembrie 2008. Contestația reclamantului în procedura prealabilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009, iar prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar reclamantul a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se dispună anularea celor două acte administrative emise de pârât. S-a reținut de către instanță că prin procesul verbal contestat s-au constatat de către O.P.C.P. o serie de nereguli la derularea contractului de finanțare, stabilindu-se o creanță bugetară de 64.627,90 EUR, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalității, conformității și neregularității utilizării și administrării fondurilor comunității și a fondurilor de cofinanțare aferente.

În raport de întreg probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că împrejurările reținute de către organul de control nu pot conduce la concluzia existenței unui prejudiciu cauzat bugetului general al C.E., drept pentru care a admis acțiunea formulată ca fiind întemeiată. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul O.P.C.P. din cadrul M.F.P. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și pe fond respingerea acțiunii. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 299 și art. 302 – art. 304 C. proc.

civ., recurentul a arătat că instanța a procedat la o analiză sumară și superficială a speței și în mod greșit a considerat că actele atacate sunt nelegale și a decis în consecință anularea acestora, fără a ține cont de faptul că existența datoriilor la bugetul de stat constituie motiv de neeligibilitate conform legislației comunitare, contractului de grant și instrucțiunilor de participare la licitație, precum și de faptul că prejudiciul exista chiar și în situația în care proiectul a fost realizat, deoarece a fost realizat cu încălcarea dispozițiilor legale. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ - fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de față reclamantul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare din 14 noiembrie 2008, întocmit de pârât, precum și a deciziei nr. 58 din 21 ianuarie 2009 prin care a fost soluționată contestația reclamantului.

Decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative: - O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător; - O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Prin procesul-verbal de constatare din 14 noiembrie 2008, O.P.C.P. a stabilit în sarcina reclamantului o creanță bugetară de 64.627,90 EUR, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalității, conformității și neregularității utilizării și administrării fondurilor comunității și a fondurilor de cofinanțare aferente. În ceea ce privește acest proces-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G.

nr. 79/2003: „Art. 1. - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”; „Art. 2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al C.E. și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) – (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc., precum și elemente specifice, acolo unde este necesar. (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”. În raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și termenele prevăzute de C. proc.

fisc. Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de constatare atacat este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia ce formează obiectul acțiunii, este emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de O.G.

nr. 79/2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, întrucât actele contestate în prezenta cauză au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Față de aceste prevederi și având în vedere criteriul valoric aplicabil în speță, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competența de soluționare în fond a litigiului aparține t ribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal. Ca urmare, Înalta Curte, admițând recursul, va casa sentința ce a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și va trimite cauza spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Sibiu.

În raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurentul - pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la rejudecare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.F.P. – O.P.C.P. împotriva sentinței nr. 203/CA/2009 din 13 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.