ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 310/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Primul ciclu procesual

Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală, următoarele:

- anularea Deciziei de impunere nr. x, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală Sibiu;

- anularea Deciziei nr. 43/26.03.2010, prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere menționată anterior;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 233/F/CA/01.10.2010 a Curții de Apel Alba Iulia s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu și, în consecință, s-au anulat Decizia nr. 43/26.03.2010 emisă de pârâtă, Decizia de impunere nr. x din data de 24.02.2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.02.2010; au fost exonerați reclamanții de plata sumei de 808.099 RON, reprezentând 415.026 RON TVA și 393.073 RON majorări de întârziere; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 8.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 3828/29.06.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 233/F/CA/01.10.2010 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

II. Al doilea ciclu procesual

Prin sentința nr. 362/2012 din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 4003/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 362/2012 din 12.11.2012 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut de către instanța de control judiciar că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este fondat numai în parte, deoarece soluția instanței de fond, prin care s-a considerat că aceștia au calitatea de persoană impozabilă în scop de TVA, este legală și temeinică. Chiar dacă actele fiscale sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calității de persoană impozabilă și al desfășurării de activități cu caracter de continuitate, în raport de răspunsul dat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la întrebarea preliminară în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, întrebare adresată de Înalta Curte referitoare la modul de calcul al TVA aferent acestor genuri de tranzacții, s-a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A reținut Înalta Curte că în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 07.11.2013, a stabilit că:

"atunci când prețul bunului a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operațiuni supuse taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA-ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA-ul".

A apreciat Înalta Curte că, având în vedere aceste concluzii, organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării și, de aceea, pentru refacerea calculelor, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 314 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că situația de fapt nu este pe deplin stabilită, Înalta Curte a reținut că se impune efectuarea unei expertize de specialitate.

III. Al treilea ciclu procesual

La a doua rejudecare cauza s-a înregistrat la Curtea de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x.

Instanța a apreciat că la dosar există o variantă a raportului de expertiză în care TVA s-a calculat conform deciziei de casare, motiv pentru care nu a considerat necesară administrarea probei.

Prin sentința nr. 218/2016 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Brașov, continuatoare în drepturi și obligații a fostului D.G.F.P. Sibiu și, în consecință,

- a anulat Decizia nr. 43/26.03.2010, emisă de pârâtă;

- a anulat în parte Decizia de impunere nr. x din data de 24.02.2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.02.2010, cu privire la suma de 66.265 RON TVA de colectat și 62.760 RON majorări de întârziere;

- a menținut actele fiscale pentru suma de 348.761 RON TVA și 330.313 RON majorări de întârziere;

- a constatat că reclamanții au drept de deducere a TVA aferent acelorași operațiuni economice, pentru suma de 182.045 RON, astfel că, în final, au de achitat 166.716 RON TVA de plată;

- a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 8.539 RON, cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut faptul că apărările reclamanților cu privire la inexistența cadrului legislativ, la lipsa îndeplinirii condițiilor pentru a avea calitatea de persoană impozabilă sub aspectul TVA, au fost definitiv tranșate prin ultima decizie de casare, instanța de fond nefiind îndrituită să le repună în discuție.

Drept urmare, instanța de fond, în rejudecare conform deciziei de casare, a analizat doar criticile reclamanților ce vizează baza impozabilă pentru care a fost calculată TVA și majorările aferente.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a taxei datorate, Curtea de Apel a reținut că organul fiscal a procedat greșit când a calculat TVA la prețul de vânzare și nu din prețul de vânzare, neaplicând procedeul sutei mărite, motivat de interpretarea dată prin Hotărârea CJUE în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin, respectiv Hotărârea din 7 noiembrie 2013.

Instanța de fond a constatat că reclamanții au încheiat contractele de vânzare cu persoane fizice, fără a se stabili prin convenția părților în legătură cu aplicarea TVA, iar acestea sunt consumatori finali, care nu mai pot, la rândul lor, deduce TVA-ul. Întrucât nu există în dreptul intern reglementare care să permită reclamanților posibilitatea de a recupera de la dobânditori TVA-ul aplicat ulterior de administrația fiscală, TVA-ul trebuie calculat din prețul plătit și nu la prețul plătit.

La pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în prima rejudecare, filele 41-43 dosar x/2010, în care s-a calculat TVA după formula sutei mărite, expertul stabilind că pentru operațiunile cu imobile TVA-ul de colectat este în sumă de 348.761 RON.

Instanța a apreciat că, drept urmare a reducerii cuantumului obligației principale, se impune modificarea și a creanțelor accesorii, pe care aceasta le-a preluat tot din același raport de expertiză, fila 43, expertul calculând că pentru TVA-ul de 348.761 RON reclamanții trebuie să achite și 330.313 RON majorări de întârziere.

Cu privire la dreptul de deducere, s-a reținut în considerentele sentinței recurate că legislația română și organele fiscale recunosc existența dreptului de deducere pentru taxa achitată în amonte, încă de la data exigibilității acesteia, fie că data exigibilității este plasată anterior momentului în care ar fi trebuit să se înregistreze în scop de TVA, fie între momentul la care ar fi trebuit să se înregistreze și momentul înregistrării efective, cu condiția îndeplinirii cerințelor de fond. Doar exercitarea dreptului de deducere este condiționată de înregistrarea în scop de TVA și de depunerea unui decont, în cuprinsul căruia contribuabilul să detalieze toate operațiunile efectuate în amonte în scopul realizării bunurilor (imobilelor) a căror înstrăinare au creat obligația de colectare a TVA.

A reținut Curtea de Apel că, așa cum rezultă din Raportul de inspecție, motivul pentru care nu li s-a recunoscut reclamanților exercitarea dreptului de deducere este că la momentul controlului nu erau înregistrați în scop de TVA. Acest aspect rezultă cu claritate din raportul de inspecție aflat la fila 35 în dosar nr. x, în cuprinsul căruia se menționează că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de deducere a taxei aferente achizițiilor de bunuri și servicii pentru că nu s-au înregistrat ca plătitori de taxă pe valoare adăugată.

A observat Curtea că este adevărat că prin acțiunea inițială reclamanții nu au solicitat să li se aplice această deducere, plecând de la apărarea fermă că nu sunt persoană impozabilă și nu trebuie să se înregistreze ca plătitori de TVA, însă în prima rejudecare, la termenul din 14.11.2011, au solicitat să li se calculeze și acest drept, iar, anexat expertizei, s-au depus facturile care dovedesc achizițiile efectuate pentru construirea apartamentelor, filele 54-130 în dosar nr. x.

În aceste condiții, instanța de rejudecare a făcut aplicarea jurisprudenței unionale în cauzele Ablessio, reluată de CJUE în cauza Salomie și Oltean și, în concluzie, a constatat că reclamanții au dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 182.045 RON, stabilit prin raportul de expertiză dosar nr. x.

Compensând cele două creanțe principale reciproce, instanța a constatat că în final reclamanții datorează 166.716 RON TVA și majorări de 330.313 RON.

În consecință, acțiunea reclamanților a fost admisă în parte, s-a anulat Decizia nr. 43/26.03.2010 emisă de pârâtă și s-au anulat în parte Decizia de impunere nr. x din data de 24.02.2010 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.02.2010, cu privire la suma de 66.265 RON TVA de colectat și 62.760 RON majorări de întârziere; s-au menținut actele fiscale pentru suma de 348.761 RON TVA și 330.313 RON majorări de întârziere.

S-a constatat că reclamanții au drept de deducere a TVA aferent acelorași operațiuni economice, pentru suma de 182.045 RON, astfel că, în final, au de achitat 166.716 RON TVA de plată.

Instanța, față de admiterea în parte a acțiunii, a acordat în parte cheltuieli de judecată reclamantei, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., astfel că a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 8.539 RON, cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.J.F.P. Sibiu, în numele și pentru D.G.R.F.P. Brașov și în nume propriu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta solicită instanței de control judiciar, în baza art. 299 și următoarele, art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.: admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a cauzei, iar, în urma rejudecării, respingerea în totalitate a acțiunii în contencios administrativ a reclamanților, ca netemeinică și nelegală și, pe cale de consecință, menținerea actelor administrative contestate, respectiv: Decizia nr. 43/26.03.2010, emisă de fosta D.G.F.P. Sibiu, Decizia de impunere nr. x, Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.02.2010, încheiate de fosta A.I.F. și menținerea obligației de plată a sumei totale de 808.099 RON, reprezentând 415.026 RON TVA și 393.073 RON majorări de întârziere aferente.

În motivarea recursului declarat se arată că organele fiscale au emis actele administrative de impunere cu îndeplinirea tuturor condițiilor de fond și formă prevăzute de Codul de procedură fiscală, că starea de fapt reținută în actele administrative de impunere este corectă, cât timp recurenții-reclamanți au realizat venituri din edificarea spre vânzare, în scopul de a obține venituri cu caracter de continuitate, a unui imobil, casă de locuit cu 19 apartamente, din care au fost vândute 18.

Subliniază recurenta că bunurile imobile vândute de reclamanți nu proveneau din patrimoniul personal, iar activitatea efectuată este activitate economică din sfera TVA.

În opinia recurentei, având în vedere cele de mai sus rezultă că intenția de a desfășura activitate economică de exploatare a bunurilor corporale imobile există și că evident scopul desfășurării acesteia a fost în scopul obținerii de venituri, astfel că reclamanții aveau obligația respectării dispozițiilor legale aplicabile perioadei 01.05.2006 - 31.12.2006, respectiv: art. 72 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, și anume aceea de înregistrare fiscală.

Arată recurenta că ceea ce au urmărit soții a fost obținerea de venituri din edificarea unei construcții cu 19 apartamente și vânzarea acestora, astfel că se impune respingerea acțiunii ca nelegală și nefondată.

Se învederează în motivele de recurs că legiuitorul a prevăzut și a stabilit în legislația fiscală caracterul de continuitate al operațiunilor economice, cât timp nu există nici o dovadă contrară a faptului că persoanele fizice au vândut bunuri imobile, apartamente și că au realizat venituri considerabile din desfășurarea acestei activități.

Arată recurenta că reclamanții nu au făcut dovada că în contractele de vânzare-cumpărare este prevăzut în mod expres faptul că prețul de vânzare include și taxa pe valoarea adăugată, pentru a intra sub incidența determinării TVA colectată prin aplicarea procedeului sutei mărite, prevăzut de pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice.

Având în vedere că obligațiile fiscale au fost stabilite corect și asupra tranzacțiilor efectuate cu plată de reclamanți și în lipsa unui alt mod de calcul al TVA, recurenta arată că se impune admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și reținerea spre rejudecare a cauzei, iar, în urma rejudecării, solicită respingerea în totalitate a acțiunii în contencios administrativ a reclamanților, ca netemeinică și nelegală și, pe cale de consecință, menținerea actelor administrative contestate și menținerea obligației de plată a sumei totale de 808.099 RON, reprezentând 415.026 RON TVA și 393.073 RON majorări de întârziere aferente.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentele-pârâte au invocat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., criticând, în esență, hotărârea instanței de fond pentru greșita modalitate de stabilire a bazei impozabile pentru care a fost calculată TVA și majorările aferente, arătând că organele fiscale au emis actele administrative de impunere cu îndeplinirea tuturor condițiilor de fond și formă prevăzute de Codul de procedură fiscală și că starea de fapt reținută în actele administrative de impunere este corectă.

Înalta Curte constată că prin ultima decizie de casare (nr. 4003/11.12.2015) s-au tranșat deja, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, aspectele referitoare la apărările reclamanților cu privire la inexistența cadrului legislativ și la lipsa îndeplinirii condițiilor pentru a avea calitatea de persoană impozabilă sub aspectul TVA.

Ceea ce a fost lăsat spre rezolvare instanței de rejudecare s-a rezumat la stabilirea, printr-o nouă expertiză contabilă, a cuantumului TVA datorate, prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite, ținând seama de îndrumările cuprinse în Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată de CJUE în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

În decizia de casare s-a reținut că organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării și că, de aceea, pentru refacerea calculelor, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

Drept urmare, instanța de fond, în rejudecare conform deciziei de casare, în mod corect a analizat doar criticile reclamanților ce vizează baza impozabilă pentru care a fost calculată TVA și majorările aferente.

Având în vedere dispozițiile exprese ale art. 315 C. proc. civ., care stipulează că:

"în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", în rejudecare nu mai puteau fi repuse în discuție și, cu atât mai puțin, dezlegate într-un alt mod problemele de drept mai sus menționate, inclusiv modalitatea de stabilire a TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare.

Astfel, prin decizia de casare s-a impus instanței de rejudecare, conform principiului priorității dreptului comunitar, soluționarea cauzei în conformitate cu Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată de CJUE în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12.

Or, prin această hotărâre, instanța europeană a statuat că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat - în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală - ca incluzând deja TVA.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a taxei datorate, Curtea de Apel a reținut în mod corect că organul fiscal a procedat greșit când a calculat TVA la prețul de vânzare și nu din prețul de vânzare, neaplicând procedeul sutei mărite (2.184.345x19x100/119 - TVA-ul urmând a fi inclus în prețul de vânzare), în raport de interpretarea dată prin Hotărârea CJUE în cauza Tulică, Plavoșin.

Instanța de fond a avut în vedere faptul că reclamanții au încheiat contractele de vânzare cu persoane fizice, fără a se stabili prin convenția părților în legătură cu aplicarea TVA, iar aceste persoane fizice sunt consumatori finali, care nu mai pot, la rândul lor, deduce TVA-ul.

S-a subliniat în considerentele sentinței recurate faptul că, întrucât nu există în dreptul intern reglementare care să permită reclamanților posibilitatea de a recupera de la dobânditori TVA-ul aplicat ulterior de administrația fiscală, TVA-ul trebuie calculat din prețul plătit și nu la prețul plătit. Însă, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, baza de impozitare sub aspectul TVA, avută în vedere de organul fiscal, a fost cea reprezentată de prețul stabilit de părțile convențiilor prin care s-a transmis dreptul real de proprietate asupra imobilelor și s-a încasat prețul.

Or, a adopta punctul de vedere conform căruia baza de impozitare este constituită din prețul integral stabilit într-un contract de vânzare a unui bun imobil între un vânzător care este persoană impozabilă și un cumpărător care nu este persoană impozabilă, înseamnă a obliga vânzătorul să suporte TVA și de asemenea reprezintă o modificare esențială, de către un terț, a convenției încheiate.

În ipoteza în care convenția de vânzare nu face nici o mențiune cu privire la TVA, baza de impozitare trebuie determinată raportat la analiza principiilor fundamentale de drept, a normelor fiscale, dar și a reglementărilor comunitare care circumscriu dreptul național.

C. civ. în vigoare în perioada de raportare, la art. 962, statuează că "obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă".

Art. 969 stabilește:

"convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".

În contextul principiului libertății contractuale, voința părților este înfrântă de organul fiscal, care, nediminuând prețul cu cota de TVA la stabilirea bazei de impozitare, obligă vânzătorul să suporte TVA, deși acesta nu a avut reprezentarea acestui fapt la negocierea prețului contractului, sau obligă cumpărătorul să achite TVA distinct de plata prețului contractului. Aceste situații posibile impun plăți suplimentare ce exced obiectului convenției părților, obligații fără suport legislativ.

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, la art. 137 alin. (2) stabilește că:

"baza de impozitare cuprinde următoarele:

- impozitele și taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepția taxei pe valoarea adăugată".

Normele metodologice, prin pct. 23 alin. (2), nu exclud diminuarea prețului vânzării cu cota de TVA pentru stabilirea bazei impozabile.

Distinct de claritatea normei fiscale citate, interpretarea textului trebuie realizată prin raportare la reglementarea comunitară căreia i se circumscrie, conform art. 1 alin. (4) Codul fiscal și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Potrivit art. 78 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28.11.2006 privind sistemul comun al TVA:

"baza de impozitare include următoarele elemente:

- impozite, drepturi, prelevări și taxe, cu excepția TVA în sine".

Astfel, baza de impozitare privind TVA, în ipoteza în care contractul părților nu conține clauze referitoare la taxa pe valoare adăugată, trebuie stabilită ca fiind prețul vânzării diminuat cu cota de TVA, interpretare ce conferă eficiență și principiului fundamental exprimat de art. 1 paragraful 2 din Directiva TVA, în baza căruia TVA este o taxă generală de consum, care trebuie plătită de consumatorul final.

Așa cum s-a reținut în considerentele expuse anterior, potrivit dispoziției CJUE, conținută în hotărârea pronunțată în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12:

"Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată".

În concluzie, în ipoteza în care prețul stabilit printr-un contract de vânzare a unui bun imobil între un vânzător care este persoană impozabilă și un cumpărător care nu este persoană impozabilă, neexistând mențiuni referitoare la TVA, baza de impozitare reprezintă prețul stabilit de părți, diminuat cu cota de TVA.

Aceasta este și soluția adoptată în mod corect de instanța de rejudecare.

La pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a avut în vedere faptul că în raportul de expertiză efectuat în prima rejudecare, fila 41-43 dosar x/2010, s-a calculat TVA după formula sutei mărite, expertul stabilind că, în cauză, pentru operațiunile cu imobile TVA-ul de colectat este în sumă de 348.761 RON.

Ca urmare a reducerii cuantumului obligației principale, instanța a apreciat că se impune modificarea și a creanțelor accesorii, pe care aceasta le-a preluat tot din același raport de expertiză, expertul calculând că, pentru TVA-ul de 348.761 RON, reclamanții trebuie să achite și 330.313 RON majorări de întârziere.

Înalta Curte constată că soluția instanței de fond a fost corectă și în privința aprecierii deductibilității TVA aferentă operațiunii de vânzare imobile, în ceea ce privește achizițiile ce au concurat la realizarea activității economice a persoanei impozabile.

Astfel, conform prevederilor art. 145 Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Cu privire la dreptul de deducere, Curtea de Apel a reținut faptul că, așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscală contestat (aflat la dosar nr. x), motivul pentru care nu li s-a recunoscut reclamanților exercitarea dreptului de deducere a fost acela că la momentul controlului nu erau înregistrați în scop de TVA.

Or, în raport de solicitarea reclamanților (din etapa primei rejudecări a cauzei) și de înscrisurile depuse de aceștia la dosar, care dovedesc achizițiile efectuate pentru construirea apartamentelor, instanța a făcut aplicarea jurisprudenței unionale în cauzele Ablessio, reluată de CJUE în cauza Salomie și Oltean.

Potrivit acestei jurisprudențe, înregistrarea în scop de TVA și depunerea unui decont de TVA nu reprezintă condiții suplimentare impuse pentru recunoașterea dreptului de deducere, ci sunt doar cerințe procedurale, prevăzute pentru exercitarea acestuia, în vederea bunei funcționări a sistemului TVA, pentru stabilirea statutului fiscal al persoanei impozabile și simplificarea verificării acesteia, astfel cum Curtea a reafirmat în cauza Ablessio.

Reținând că neînregistrarea în scop de TVA și/sau nedepunerea unui decont de TVA are consecințe doar asupra stabilirii momentului la care se va opera deducerea pretinsă, în limita maximă a termenului de prescripție aplicabil în materie fiscală deopotrivă pentru creanțele contribuabililor și pentru creanțele statului, instanța de rejudecare a apreciat în mod corect că reclamanții au dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 182.045 RON, stabilit prin raportul de expertiză aflat la dosar nr. x.

Compensând cele două creanțe principale reciproce, instanța a constatat că în final reclamanții datorează 166.716 RON TVA și majorări de 330.313 RON.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâte la plata către intimații-reclamanți a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și în nume propriu, împotriva sentinței nr. 218/2016 din 27 septembrie 2016 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte la plata către intimații-reclamanți A. și B. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2017.