ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3127/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3127/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra conflictului negativ de
competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
sentința nr. 1689 din 16 mai 2012 a Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă și
de contencios administrativ, a fost admisă excepția necompetenței materiale și
declinată competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta U.A.T.
Municipiul Mediaș reprezentată prin Primar T.N., în contradictoriu cu pârâtele
Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Sibiu, privind anularea
încheierii din 27 ianuarie 2012, precum și a pct. 4 al Deciziei nr. 50 din 28
octombrie 2011, în favoarea Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios
administrativ și fiscal.
Pentru a motiva această soluție,
Tribunalul Sibiu a reținut că potrivit art. 140 alin. (1) din Constituția
României: „în condițiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea
Curții de Conturi se soluționează de instanțe specializate. Legea organică sub
imperiul căreia urmează să fie soluționate litigiile rezultate din activitatea
Curții de Conturi este Legea nr. 94/1992 cu modificările ulterioare și
Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții
de Conturi precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități,
aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 în vigoare de la
data de 1 ianuarie 2011.
De la data intrării în vigoare a
Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 (publicat în M. Of.
nr. 832 din 13 decembrie 2010), respectiv de la data de 01 ianuarie 2011,
competența de soluționare a sesizărilor formulate de conducerea entităților
verificate împotriva încheierilor emise de Comisia de soluționare a
contestaților, aparține secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții
de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei, conform pct.
228 din acest act normativ.
Curtea de Conturi a României
reprezintă o autoritate publică centrală, ea fiind instituția supremă de audit,
cu personalitate juridică, care își desfășoară activitatea în mod autonom. In
conformitate cu dispozițiile constituționale și prevederile legale, în
teritoriu funcțiile acestei autorități sunt exercitate prin Camerele de Conturi
Județene și a Municipiului București, structuri teritoriale de specialitate
fără personalitate juridică, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992
privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată. Potrivit
art. 8 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, în structura Curții de Conturi se
cuprind și Camerele de Conturi județene. Aceste structuri teritoriale de
specialitate Camerele de Conturi județene nu fac parte din autoritățile publice
locale și județene, așa cum sunt ele definite de prevederile art. 2 ptc. 5 din
Legea nr. 273/2006, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit
acestui text de lege. autorități ale administrației publice locale sunt
consiliile locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului București, consiliile județene și Consiliul General al
Municipiului București, ca autorități deliberative, primarii, primarii de
sectoare și primarul general al municipiului București, ca autorități
executive. Conform pct. 39 al aceluiași articol, instituții publice locale -
reprezintă denumirea generică, incluzând comunele, orașele, municipiile,
sectoarele municipiului București, județele, municipiul București, instituțiile
și serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică,
indiferent de modul de finanțare a activității acestora . Camera de Conturi
Sibiu emitentul Deciziei nr. 50/2011 nu este o autoritate a administrației
publice locale și nici o instituție publică de interes local. Aceasta a emis
actul administrativ, în calitatea sa de structură de specialitate,fără
personalitate juridică din cadrul autorității centrale .respectiv a Curții de
Conturi a României potrivit legii organice - art. 1 alin. (5) și art. 8 alin.
(2) din Legea nr. 94/1992. În ce privește actul administrativ
jurisdicțional,respectiv încheierea din 27 ianuarie 2012,acesta a fost emis de
o autoritate centrală, respectiv Curtea de Conturi a României.
Conform dispozițiilor art. 10 din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și
completările ulterioare, litigiile care privesc actele administrative emise de
autoritățile publice centrale, se soluționează în fond de secțiile de
contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel, dacă prin legea
organică specială nu se prevede altfel, Regulamentul privind organizarea și
desfășurarea activității specifice Curții de Conturi precum și valorificarea
actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții
de Conturi nr. 130/2010, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2011, prin art.
228 prevede aceeași competență în primă instanță, respectiv a Curților de apel.
În raport de cele reținute, instanța a
admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Sibiu, secția a II-a
civilă și de contencios administrativ .
în baza art. 158 alin. (1) și (3),
art. 159 alin. (1) pct. 2 și art. 1591 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,
tribunalul a declinat competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ
privind anularea parțială a Deciziei nr. 50 din 28 octombrie 2011, a încheierii
din 27 ianuarie 2012 formulate de U.A.T. - Municipiul Mediaș reprezentată prin
Primar T.N., în contradictoriu cu pârâtele: Curtea de Conturi a României și
Camera de Conturi Sibiu în favoarea instanței competente Curtea de Apel Alba
Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința nr. 330 din 17 octombrie
2012 a Curții de Apel Alba Iulia a fost admisă excepția necompetenței materiale
a Curții de Apel Alba Iulia, invocată din oficiu și declinată competența de
soluționare în favoarea Tribunalului Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal, constatându-se conflictul negativ de competență, iar
în temeiul art. 21 C. proc. civ. a înaintat dosarul instanței în drept să
hotărască asupra conflictului - Înalta Curte de Casație și Justiție.
În motivarea soluției, Curtea de Apel
Alba Iulia a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie
anularea Deciziei nr. 50/2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu și a încheierii din
27 ianuarie 2012 a Curții de Conturi a României.
Curtea a reținut că instanța
competentă din punct de vedere material și teritorial se determină potrivit
normelor de competență prevăzute de art. 10 din Legea 554/2004.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act
administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual
sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în
vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă
naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de
chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se
impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau
stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate
constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210
din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice
Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din
aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.
Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010 Partea I, împotriva măsurilor
dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație
în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la
soluționarea ei de drept de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.
Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii
formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge
integral sau parțial contestația".
Este adevărat că regulamentul
menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene
ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise
de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate
poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile
Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din același
regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul
entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluționare a
Contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din
cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității
verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competența instanțelor
de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, prevăd că „litigiile privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care
privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale
acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai
mari de 500.000 lei se soluționează în fond de secțiile de contencios
administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială
nu se prevede altfel".
Actul administrativ care constituie
obiectul cererii deduse judecății, este Decizia nr. 50/2011 aceasta fiind emisă
de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică
județeană. încheierea dată în soluționarea contestației este doar actul emis în
recursul ierarhic.
Dispozițiile art. 228 din regulamentul
aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare
prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul
comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește
competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art.
10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții
speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea
Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice
speciale, astfel că încât competența materială se va stabili în raport de
dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și
completările ulterioare.
În concluzie, față de toate
argumentele expuse, Curtea, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., apreciază că revine Tribunalului, secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, competența materială de
soluționare a cauzei, întrucât obiectul litigiului este suspendarea unui act administrativ
emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică
județeană.
În consecință, în aplicarea art. 159
C. proc. civ., instanța a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu, secția
a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
De asemenea, constatând ivit conflict
negativ de competență, în temeiul art. 21 C. proc. civ., a înaintat dosarul
instanței în drept să hotărască asupra conflictului, respectiv Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Înalta Curte, constatând îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C.
proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu
dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili
competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția de
contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în
continuare.
Petru a soluționa conflictul negativ
de competență, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, înalta Curte
reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea
încheierii din 27 februarie 2012 a Curții de Conturi a României, prin care s-a
soluționat contestația formulată împotriva Deciziei nr. 50 din 28 octombrie
2011 a Camerei de Conturi Sibiu.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act
administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual
sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în
vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care
dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul cererii de
chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se
impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau
stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate
constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210
din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice
Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din
aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în
M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor
dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație
în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la
soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea
măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de
Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau
parțial contestația".
În raport de dispozițiile legale menționate,
se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus
obligației executării, este decizia structurii teritoriale a Curții de Conturi,
acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura
juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare.
Este adevărat că regulamentul
menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene
ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise
de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate
poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile
Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din același
regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul
entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a
contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din
cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității
verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la competența instanțelor
de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care
privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale
acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai
mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios
administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială
nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că dispozițiile din
regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se
pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,
referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse
judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi,
respectiv de o autoritate publică județeană.
Dispozițiile art. 228 din Regulamentul
aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare
prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul
comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește
competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art.
10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale
cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea
Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice
speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de
dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și
completările ulterioare.
În concluzie, față de toate
argumentele expuse, înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența
materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ
și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o
structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.
În altă ordine, chiar dacă soluțiile
în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar
între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, cu caracter irevocabil, a fost soluționată în sensul admiterii
excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul
aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește
argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a
unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a
constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.
De altfel, Înalta Curte a stabilit,
prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, că revine
competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor
(ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și
nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudente unitare în ceea ce
privește judecarea acestora.
În consecință, având în vedere
considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5)
C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în
primă instanță, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția de contencios
administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a
cauzei privind pe reclamantul Municipiul Mediaș, prin primar și pârâtele Curtea
de Conturi și Camera de Conturi Sibiu, în favoarea Tribunalului Sibiu, secția contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
8 martie 2013.