ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3748/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Sibiu la data de 16 noiembrie 2011 formulată de Primarul K.W.I., în calitate de

reprezentant legal al Unității Administrativ Teritoriale - Municipiul Sibiu a solicitat

în contradictoriu cu pârâții Camera de Conturi Sibiu, Curtea de Conturi a României

în temeiul pct. 227-228 coroborat cu pct. 354 și urm. Din Regulamentul privind organizarea

și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi precum și valorificarea

actelor rezultate din aceste activități  aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi

nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/2010: anularea deciziei

nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea

încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor

din cadrul Curții de Conturi a României și obligarea pârâților la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 40 din 10 august 2011 directorul Camerei

de Conturi Sibiu a constatat în mod netemeinic și fără a lua în considerare materialul

probatoriu pus la dispoziție de către reprezentantul unității administrativ teritoriale,

două aspecte: faptul că în anul 2010 au fost plătite personalului din aparatul propriu

al primarului și celui din serviciile publice subordonate, în mod nelegal, drepturi

salariale în baza acordului/contractului colectiv de muncă, în sumă calculată de

auditori de 8.956.587 RON, precum și faptul că s-a efectuat o plată dublă a cheltuielilor

indirecte și a profitului către executantul lucrării „reabilitare strada N.I .",

în sumă calculată de auditori de 38.954,70 RON.

Reclamanta a precizat

că, împotriva acestei decizii a fost formulat în termen legal contestație, soluționată

în mod nelegal prin respingerea acesteia în baza încheierii nr. 375 din 26

octombrie 2011 a Comisiei de Soluționare a Contestației din cadrul Curții de Conturi

a României.

În ce privește plata drepturilor

speciale acordate în anul 2010 în baza acordului/contractului colectiv de muncă

reclamanta a arătat că drepturile respective nu sunt drepturi salariale.

Prin întâmpinarea formulată

Curtea de Conturi a României, pentru Camera de Conturi a Județului Sibiu, a solicitat

admiterea excepției de necompetență materială a Tribunalului Sibiu și pe cale de

consecință, declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 420/CA

din 14 februarie 2012 Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței materiale

invocată de pârâta Curtea de Conturi României și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Pornind de la obiectul

acțiunii, respectiv cererea de suspendare a executării a unor acte administrative

raportat la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care

în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea,

în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței

de fond, Tribunalul a reținut în ce privește competența materială de soluționare

a unei astfel de cereri, în primă instanță, că aceasta revine instanței competente

să judece fondul cauzei.

În ce privește cererea

reclamantei de anulare a deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul

Camerei de Conturi Sibiu precum și a încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă

de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României

formulată în temeiul pct. 227-228 coroborat cu pct. 354 și urm. din Regulamentul

privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi precum

și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, Tribunalul a reținut că

în primă instanță competența aparține secției de contencios administrativ și fiscal

a Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei.

S-a mai reținut că de

la data intrării în vigoare a Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului

nr. 130/2010 (publicat în M. Of. nr. 832/13.12.2010), respectiv de la data de 01

ianuarie 2011, competența de soluționare a sesizărilor formulate de conducerea entităților

verificate împotriva încheierilor emise de Comisia de Soluționare a Contestaților,

aparține secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei

rază teritorială se află sediul reclamantei, conform pct. 228 din acest act normativ.

Curtea de Apel Alba Iulia

prin sentința nr. 156 din 25 aprilie 2012 a declinat competența de soluționarea

a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal,

constatând ivit conflictul negativ de competență.

Curtea de Apel verificând

din oficiu competența materială de soluționare a cauzei potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ. s-a declarat necompetentă pentru următoarele motive.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că s-a stabilit competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Curtea, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., a stabilit că în cazul de față,

actul care a produs efecte juridice este cel emis de Camera de Conturi astfel încât

competența materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

Înalta Curte, în raport

de dispozițiile art. 20 C. proc. civ., reține că a fost legal învestită cu soluționarea

conflictului negativ de competență.

Pentru a soluționa conflictul

negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că

obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei nr. 40

din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii

nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Curții de Conturi a României, anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011

emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din

26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții

de Conturi a României precum și suspendarea executării măsurilor dispuse prin decizia

nr. 40 din 10 august 2011 și menținute prin încheierea nr. 375 din 26 octombrie

2011.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin

decizia Camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15

zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către

Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie

de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin

care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel

cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia

de Soluționare a Contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același Regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar

cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum

și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică

specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se

pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ, astfel cum a stabilit jurisprudența

constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin deciziile nr. 4522

din 4 octombrie 2011 și nr. 4547 din 5 octombrie 2011 a respins recursurile declarate

de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 112 din 27 iunie 2011 și

respectiv încheierii din 21 iunie 2012 ale Curții de Apel Bacău, prin care a fost

admisă excepția de nelegalitate a prevederilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea

nr. 130/2010 referitoare la competența curții de apel în soluționarea contestațiilor

împotriva încheierilor emise de comisia constituită la Curtea de Conturi.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul

în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii

Curții de Conturi, competența materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un

act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate

publică județeană.

Înalta Curte, ținând seama

de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială

– Municipiul Sibiu în contradictoriu cu pârâții Camera de Conturi Sibiu și Curtea

de Conturi a României și intervenientul SC G.T. SRL în favoarea Tribunalului Sibiu,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie

2012.