ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3748/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 16 noiembrie 2011 formulată de Primarul K.W.I., în calitate de reprezentant legal al Unității Administrativ Teritoriale - Municipiul Sibiu a solicitat în contradictoriu cu pârâții Camera de Conturi Sibiu, Curtea de Conturi a României în temeiul pct. 227-228 coroborat cu pct. 354 și urm. Din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010 publicată în M. Of.

al României nr. 832/2010: anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 40 din 10 august 2011 directorul Camerei de Conturi Sibiu a constatat în mod netemeinic și fără a lua în considerare materialul probatoriu pus la dispoziție de către reprezentantul unității administrativ teritoriale, două aspecte: faptul că în anul 2010 au fost plătite personalului din aparatul propriu al primarului și celui din serviciile publice subordonate, în mod nelegal, drepturi salariale în baza acordului/contractului colectiv de muncă, în sumă calculată de auditori de 8.956.587 RON, precum și faptul că s-a efectuat o plată dublă a cheltuielilor indirecte și a profitului către executantul lucrării „reabilitare strada N.I .", în sumă calculată de auditori de 38.954,70 RON.

Reclamanta a precizat că, împotriva acestei decizii a fost formulat în termen legal contestație, soluționată în mod nelegal prin respingerea acesteia în baza încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 a Comisiei de Soluționare a Contestației din cadrul Curții de Conturi a României. În ce privește plata drepturilor speciale acordate în anul 2010 în baza acordului/contractului colectiv de muncă reclamanta a arătat că drepturile respective nu sunt drepturi salariale. Prin întâmpinarea formulată Curtea de Conturi a României, pentru Camera de Conturi a Județului Sibiu, a solicitat admiterea excepției de necompetență materială a Tribunalului Sibiu și pe cale de consecință, declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 420/CA din 14 februarie 2012 Tribunalul Sibiu a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Curtea de Conturi României și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pornind de la obiectul acțiunii, respectiv cererea de suspendare a executării a unor acte administrative raportat la dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, Tribunalul a reținut în ce privește competența materială de soluționare a unei astfel de cereri, în primă instanță, că aceasta revine instanței competente să judece fondul cauzei.

În ce privește cererea reclamantei de anulare a deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu precum și a încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României formulată în temeiul pct. 227-228 coroborat cu pct. 354 și urm. din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, Tribunalul a reținut că în primă instanță competența aparține secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei. S-a mai reținut că de la data intrării în vigoare a Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 (publicat în M. Of.

nr. 832/13.12.2010), respectiv de la data de 01 ianuarie 2011, competența de soluționare a sesizărilor formulate de conducerea entităților verificate împotriva încheierilor emise de Comisia de Soluționare a Contestaților, aparține secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei, conform pct. 228 din acest act normativ. Curtea de Apel Alba Iulia prin sentința nr. 156 din 25 aprilie 2012 a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal, constatând ivit conflictul negativ de competență. Curtea de Apel verificând din oficiu competența materială de soluționare a cauzei potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ. s-a declarat necompetentă pentru următoarele motive. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că s-a stabilit competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Curtea, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., a stabilit că în cazul de față, actul care a produs efecte juridice este cel emis de Camera de Conturi astfel încât competența materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană. Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 C. proc. civ., reține că a fost legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a soluționa conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, anularea deciziei nr. 40 din 10 august 2011 emisă de directorul Camerei de Conturi Sibiu, anularea încheierii nr. 375 din 26 octombrie 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României precum și suspendarea executării măsurilor dispuse prin decizia nr. 40 din 10 august 2011 și menținute prin încheierea nr. 375 din 26 octombrie 2011. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia Camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”. În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 228 din același Regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ, astfel cum a stabilit jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin deciziile nr. 4522 din 4 octombrie 2011 și nr. 4547 din 5 octombrie 2011 a respins recursurile declarate de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 112 din 27 iunie 2011 și respectiv încheierii din 21 iunie 2012 ale Curții de Apel Bacău, prin care a fost admisă excepția de nelegalitate a prevederilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 referitoare la competența curții de apel în soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor emise de comisia constituită la Curtea de Conturi.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, competența materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială – Municipiul Sibiu în contradictoriu cu pârâții Camera de Conturi Sibiu și Curtea de Conturi a României și intervenientul SC G.T. SRL în favoarea Tribunalului Sibiu, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 septembrie 2012.