ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4276/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4276/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra conflictului
negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată rolul Tribunalului
Sibiu sub nr. 7564/85/2011 reclamanții C.C., C.A.C., D.M.D., B.M., P.V.,
N.C.C., D.E.R., M.M., D.M., A.L., O.F.I., L.I., P.M.A., S.G.D., L.S., B.C.,
B.L. și C.D.M. în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Sibiu și Curtea
de Conturi a României, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză
să se dispună suspendarea executării pct. 1 din Decizia nr. 40/2011, emisă de
Camera de Conturi Sibiu, până la soluționarea litigiului în fața instanței de
fond.
În motivarea acțiunii
reclamanții au arătat că prin decizia atacată, devenită executorie odată cu
respingerea contestației prin Încheierea nr. VI/375/2011 a Curții de Conturi a
României, s-a constatat că au fost acordate drepturi salariale necuvenite
funcționarilor și angajaților din Serviciile Publice ale Municipiului Sibiu,
dispunându-se recuperarea prejudiciului.
Curtea de Conturi a
României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială
a Tribunalului și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților,
iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de suspendare, susținând că în
speță, nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile
art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentința nr.
218/CA/2012 Tribunalul Sibiu a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Curții de Apel Alba Iulia.
Pentru a se pronunța
această soluție instanța a reținut următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, republicată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea
unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității
ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să
dispună suspendarea actului administrativ unilateral până la pronunțarea
instanței de fond. Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului
administrativ prevăd că litigiile privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile
de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă, prin lege
organică specială nu se prevede altfel.
În ceea ce privește
competența soluționării sesizărilor împotriva actelor emise de structurile
Curții de Conturi, pct. 228 din Regulamentul de funcționare al acestei
autorități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010
instituie o competență specială în favoarea secțiilor de contencios
administrativ și fiscal ale Curților de Apel în a cărei rază teritorială se
află sediul entității verificate.
Tribunalul Sibiu a
reținut că având în vedere că în speță a fost pronunțată Încheierea nr. 375 din
26 octombrie 2011 a Comisei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții
de Conturi a României, competența revine Curții de Apel Alba Iulia, secția de
contencios administrativ și fiscal.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub același număr 7564/85/2011.
Curtea de Apel Alba
Iulia a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a acestei
instanțe.
Prin Sentința nr. 136
din 10 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a admis excepția de necompetență
materială a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în
favoarea Tribunalului Sibiu și a constatat ivit conflictul negativ de
competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru
pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța
această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:
Obiectul cererii de
chemare în judecată îl constituie suspendarea executării măsurilor dispuse prin
Decizia nr. 40/2011 emisă de Camera de Conturi Sibiu în temeiul art. 14 din
Legea nr. 554/2004.
Dispozițiile art. 228
din regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.
130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv
în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun
prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin
dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat
prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria
legilor organice speciale, astfel că s-a stabilit competența materială în
raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările
și completările ulterioare.
În concluzie, față de
toate argumentele expuse, Curtea, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., a stabilit că în cazul
de față, actul care a produs efecte juridice este cel emis de Camera de Conturi
astfel încât competența materială de soluționare a cauzei revine Tribunalului,
secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un
act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca
autoritate publică județeană.
Înalta Curte
constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art.
22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în
raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.
După cum rezultă din
lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,
noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu
caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere
publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a
legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".
În raport de obiectul
cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)
menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,
modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și
care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios
administrativ.
Potrivit
dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și
desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea
actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea
Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. nr. 832/13 decembrie 2010,
împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate
formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația
executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a
Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării
încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se
respinge integral sau parțial contestația".
În raport de
dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce
efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii
Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația,
acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura
juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2
alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare.
Este adevărat că
regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor
structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că
împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,
conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios
administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din
același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de
conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de
soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și
fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul
entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".
Referindu-se la
competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, prevăd că:
"Litigiile
privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se
soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind
actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,
precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum
și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de
secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin
lege organică specială nu se prevede altfel".
Dat fiind faptul că
dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului
administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare
a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii
deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de
Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.
De la dreptul comun
prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar
prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat
prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria
legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în
raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu
modificările și completările ulterioare.
În concluzie, față de
toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în
cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei
structurii Curții de Conturi, competența materială de soluționare a cauzei
revine Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât
obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a
Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei privind pe reclamanții C.C., C.A.C., D.M.D., B.M.,
P.V., N.C.C., D.E.R., M.M., D.M., A.L., O.F.I., L.I., P.M.A., S.G.D., L.S., B.C.,
B.L. și C.D.M. în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi Sibiu și Curtea
de Conturi a României în favoarea Tribunalului Sibiu, secția de contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 octombrie 2012.
Procesat de GGC - AS