ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 240/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 968 din 11 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C.G.G.N.M., ca neîntemeiată, precum și excepția de nelegalitate formulată de reclamantul SC V.C. SRL în contradictoriu cu pârâții G.N.M.C.J. Giurgiu, C.G.G.N.M. și M.M.S.C. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Ordinul nr. 1298/2011, criticat în prezenta speță, modifică Ordinul nr. 1798/2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizației de mediu, acest din urmă act fiind emis în baza dispozițiilor art. 12 din O.U.G.

nr. 195/2005 privind protecția mediului, iar nu în baza dispozițiilor art. 9, eronat invocate de reclamantă. De altfel, a constatat instanța de fond că nu poate fi vorba de o neconformitate a actului administrativ cu ordonanța de urgență în ceea ce privește prevederile legale invocate de reclamantă întrucât art. 9 are în vedere avizul de mediu în timp ce ordinele în discuție autorizația de mediu. În raport de criticile reclamantei, se reține că împrejurarea că prin Ordinul nr. 1298/2011 s-a instituit în mod expres necesitatea solicitării și obținerii autorizației de mediu pentru speciile strict protejate indiferent de numărul de exemplare nu contravine dispozițiilor legale prin care se instituie necesitatea autorizării unei activități cu posibil impact semnificativ asupra mediului.

Împrejurarea că prin Ordinul nr. 1298/2011 se instituie necesitatea obținerii autorizației pentru o activitate ce implică specii protejate nu adaugă și nu contravine prevederilor O.U.G. nr. 195/2005 prin care se impune solicitarea și obținerea autorizației în cazul activităților cu efecte semnificative asupra mediului. În acest sen, apreciază instanța de fond că o activitate ce implică specii protejate nu este prin sine o activitate fără potențial impact asupra mediului, în speță reclamanta realizând o activitate ce implică vipere cu corn, specie strict protejată în sensul dispozițiilor O.U.G. nr. 57/2007. Pe de altă parte, mai reține judecătorul fondului că atât din dispozițiile art. 9, art. 12 cât și din celelalte dispoziții ale O.U.G.

nr. 195/2005, rezultă faptul că obținerea autorizației nu este necesară numai în cazul activităților care au impact asupra mediului, dar și în cazul celor care pot avea un asemenea impact. Mai observă instanța de fond că reclamanta arată în susținerea motivului de nelegalitate invocat, că s-ar contraveni prevederilor art. 9 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, prin aceea că activitatea pe care o desfășoară nu este una de natură a avea efecte semnificative asupra mediului. Aceste argumente sunt însă, în opinia judecătorului fondului, lipsite de relevanță în cauză, instanța de contencios administrativ neanalizând legalitatea și/sau temeinicia sancționării contravenționale a reclamantei, nici aplicabilitatea sau nu a legislației în discuție în ce o privește.

În acest context, conchide instanța de fond în sensul că dacă activitatea reclamantei are sau nu vreun contact cu mediul înconjurător ori dacă contactul existent ori potențial are sau poate avea efecte semnificative asupra mediului nu prezintă nicio relevanță sub aspectul conformității Ordinului nr. 1298/2011 cu actul normativ cu forță juridică superioară în baza căruia a și fost emis, respectiv O.U.G. nr. 195/2005. Este de asemenea neîntemeiat, în opinia instanței de fond, și argumentul referitor la nerespectarea principiului neretroactivității. În primul rând, instanța de fond atrage atenția asupra faptului că aplicarea unui act în mod retroactiv nu este același lucru cu încălcarea principiului neretroactivității de către respectivul act.

În speță, argumentele invocate de reclamantă în susținerea acestui motiv (și anume că la momentul înființării societății Ordinul nr. 1798/2007 nu prevedea obligativitatea obținerii unei autorizații de mediu pentru activitatea desfășurată) se subscriu primei situații menționate. Cu alte cuvinte, reclamanta nu susține că actul contravine menționatului principiu constituțional, ci că a fost aplicat în ce o privește, aspect de natură să contravină principiului neretroactivității. În această situație, nu se vorbește de nelegalitatea actului, ci de aplicarea lui în mod eronat, aspect ce excede controlului pe care instanța de contencios administrativ trebuie să-l efectueze.

În ceea ce privește inexistența unor dispoziții tranzitorii prin care să se reglementeze situația societăților deja înființate și care nu au avut nevoie de obținerea unei autorizații pentru desfășurarea activității, constată instanța de fond că nu există nicio dispoziție legală care să fie astfel eludată. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât ordinul în discuție este pentru modificarea Procedurii de emitere a autorizației de mediu, aprobată prin Ordinul M.M.D.D. nr. 1798/2007. Mai constată instanța de fond că tot sub aspectul inexistenței dispozițiilor tranzitorii, reclamanta prin cerere precizatoare și completatoare, a invocat și dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 51, art. 53 și art. 55 din Legea nr. 24/2000, subliniind nelegalitatea actului din perspectiva menționatelor texte legale.

Instanța de fond a apreciat, sub acest aspect, ca fiind neîntemeiate susținerile reclamantei, atât în ceea ce privește forma cât și în ce privește fondul ordinului contestat, având în vedere faptul că acesta a fost emis pentru modificarea unui alt ordin. Este de asemenea, în opinia judecătorului fondului, străină cauzei, neconstituind motiv de nelegalitate a ordinului, împrejurarea că punerea în practică a dispozițiilor acestuia este deosebit de greoaie și de lungă durată.

În fine, a apreciat judecătorul fondului că nu se impune examinarea motivelor, argumentelor de nelegalitate invocate de reclamantă prin concluzii scrise, întrucât nu a fost investită în acest sens în mod legal (nefiind formulate prin cererea introductivă și nici printr-o cerere modificatoare/completatoare, ci ulterior terminării cercetării judecătorești și închiderii dezbaterilor) respectiv împrejurarea că Ordinul nr. 1298/2011 încalcă dispozițiile Legii nr. 24/2000, în cererea introductivă și respectiv în cea modificatoare făcându-se vorbire exclusiv de inexistența dispozițiilor tranzitorii, dar și faptul că același ordin încalcă principiul previzibilității normelor juridice. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 968 din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC V.C.

SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 C. proc. civ. În susținerea căii de atac promovate recurenta-reclamantă, a formulat, în esență, următoarele critici: - instanța de fond nu a analizat toate motivele invocate în ce privește nelegalitatea Ordinului nr. 1298/2011, aspect indicat în mod explicit de instanța de fond în ultimul paragraf al considerentelor hotărârii atacate. Astfel, se arată că deși au fost invocate mai multe texte de lege, din Legea nr. 24/2000, cât și principii de drept consacrate de practica instanțelor europene( principiul previzibilității normelor juridice), instanța de fond a refuzat analizarea acestor critici pe motivul că nu a fost investită cu aceste probleme de drept în mod legal.

- instanța de fond nu a efectuat un control de legalitate absolut, control cu efectuarea căruia a fost investită prin ridicarea excepției de nelegalitate. În acest sens, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond avea obligația de a verifica din oficiu actul administrativ atacat atât prin lumina tuturor dispozițiilor legale prevăzute de Legea contenciosului administrativ, cât și în raport de normele de tehnică legislativă, de legile în baza cărora a fost emis actul normativ cât și de principiile generale de drept care guvernează sistemul juridic românesc. - încălcarea dreptului la apărare față de împrejurarea că instanța de fond a respins cererea de amânare formulată de recurentă apreciind că documentele depuse la dosarul cauzei pot fi studiate și în timpul ședinței publice.

Criticile formulate pe fondul cauzei au vizat, în esență, următoarele aspecte: - în ceea ce privește aspectul că Ordinul atacat a fost emis în temeiul art. 12 și nu al art. 9 din O.U.G. nr. 195/2005 recurenta-reclamantă susțin că indiferent care dintre cele două texte ar fi fost încălcate, instanța de fond era obligată să analizeze speța în complexitatea ei, în condițiile în care ordinul a fost contestat în tot, nu doar în parte. Mai arată recurenta-reclamantă că însăși textul indicat de instanță stabilește clar că obligația obținerii autorizației de mediu este valabilă doar în situația în care activitatea desfășurată are sau poate avea impact semnificativa supra mediului. Aspectul acesta nu numai că nu a fost analizat de instanța de judecată, dar a fost respins în mod eronat, motivat de faptul că nu este de competența instanței de contencios de control al legalității analizarea acestor aspecte care țin de dosarul privind plângerea contravențională.

- cu privire la inexistența dispozițiilor tranzitorii instanța de fond, în mod greșit, a reținut că nu ar exista nici o dispoziție legală care să fi fost eludată. În acest sens, susține recurenta-reclamantă că lipsa dispozițiilor tranzitorii nu reprezintă o apărare pe fondul plângerii contravenționale așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci are rolul de a arăta consecințele juridice ale nerespectării dispozițiilor imperative privind normele de tehnică legislativă invocate în emiterea ordinului atacat. - în ceea ce privește principiul neretroactivității legii, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a scos din context toate argumentele invocate și a ales să respingă, în mod greșit, ca neîntemeiat acest motiv de nelegalitate.

- cu privire la celelalte motive de nelegalitate instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel, deși a fost investită în mod legal cu toate aspectele de nelegalitate invocate atât prin cererea introductivă cât și prin cea modificatoare. 3. Apărările intimaților În cauză doar intimatul M.M.S.C. a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. 4. Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte, examinând sentința atacată în raport de criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de apărările intimaților-pârâți dar și față de prevederile legale aplicabile din materia supusă analizei, reține că nu subzistă în cauză temeiuri legale care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate.

În prealabil, Înalta Curte consideră necesar a sublinia faptul că instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate este abilitată să verifice concordanța actului administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, însă nu în mod abstract ci prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de persoana care se pretinde a fi vătămată, în drepturile sau interesele sale legitime, prin aplicarea actului administrativ contestat.

Așadar, instanța de fond a soluționat în mod corect cauza în raport de motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată și completată în fața instanței de fond, nefiind obligată, contrar celor susținute prin cererea de recurs, la o analiză ex oficio a legalității actului administrativ contestat, în raport cu actele normative în executarea cărora a fost emis. Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a examinat legalitatea actului administrativ în discuție, în limitele specifice procedurii instituite prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar faptul că nu a examinat și motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă prin concluziile scrise, nu este de natură a justifica o altă concluzie, sub aspectul acestui motiv de recurs.

Astfel, fără a limita, sub acest aspect, exercitarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante, Înalta Curte subliniază că acest principiu nu poate înfrânge dezideratul asigurării unei proceduri echitabile pentru toate părțile litigante, ceea ce implică atât o anumită rigoare în derularea procedurilor judiciare, cât și respectarea caracterului contradictoriu al procedurii, ceea ce justifică, în cauză, în condiții de legalitate, trecerea instanței de fond peste motivele de nelegalitate asupra cărora părțile litigante nu au pus concluzii în condiții de contradictorialitate.

Totodată, reamintind că dreptul la apărare nu este un drept cu caracter absolut, Înalta Curte va înlătura și criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare, apreciind că respingerea, în ședința publică din data de 25 februarie 2013, a cererii de amânare formulată de recurenta-reclamantă, a fost pe deplin justificată, instanța de fond argumentând în mod convingător motivele care au justificat respingerea respectivei cereri, cu atât mai mult cu cât a procedat și la amânarea pronunțării pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise.

În contextul criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte consideră necesar a sublinia faptul că din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, verificarea legalității actului administrativ contestat presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt de natură a afecta aplicarea actului datorită incidenței unor eventuale neregularități procedurale. Prin urmare, în mod justificat instanța de fond a apreciat că nu se poate pronunța în cadrul impus de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, asupra unor aspecte referitoare la impactul pe care îl poate avea asupra mediului activitatea desfășurată de recurenta-reclamantă sau asupra dificultăților determinate de punerea în aplicare a Ordinului contestat prin prisma derulării procedurii de eliberare a autorizației de mediu.

Nejustificate sunt și criticile recurentei, formulate pe fondul cauzei, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a tuturor prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar. Astfel, obiectul excepției de nelegalitate îl constituie în principal prevederile Ordinului nr. 1298 din 28 aprilie 2011 pentru modificarea Procedurii de emitere a autorizației de mediu, aprobată prin Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1978/2007, emis de M.M.P., publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011, și în subsidiar prevederile art. 1 pct. 2 din Ordinul nr. 1298/2011, potrivit cărora La Anexa nr. 1 "Lista activităților supuse procedurii de emitere a autorizației de mediu", la nr. crt.

5" Creșterea animalelor", coloana ‚"Observații" va avea următorul cuprins: de 500 de locuri, cu excepția speciilor strict protejate, care se supun procedurii indiferent de numărul de exemplare." În concret recurenta-reclamantă este nemulțumită de impunerea obligației de obținere a autorizației de mediu pentru creșterea speciilor strict protejate indiferent de numărul de exemplare, în sarcina societăților a căror activitate de creștere a animalelor a început anterior stabilirii acesteia prin Ordinul nr. 1298/2011.

În acest context, Înalta Curte reținând că stabilirea unui nou cadru legal pentru funcționarea unor societăți constituite în baza unei legi vechi, care în cazul creșterii speciilor protejate condiționa obligația obținerii autorizației de mediu de existența unui număr minim de exemplare, nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității, în condițiile în care nu sunt afectate condițiile de constituire ale acesteia, va înlătura, în prealabil, criticile formulate de recurenta-reclamantă pe acest aspect. Totodată, constatând că existența unor norme tranzitorii, în sensul art. 55 din Legea nr. 24/2000, nu atrage de plano nelegalitatea unui act normativ, Înalta Curte va înlătura și criticile formulate de recurenta-reclamantă pe acest aspect, reținând, în acest sens, că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză Ordinul nr. 1298 din 28 aprilie 2011, nu a fost emis cu încălcarea dispozițiile art. 51, art. 53, art. 55 și art. 79 din Legea nr. 24/2000.

În fine, examinând excepția de nelegalitate, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte observă că dispozițiile contestate sunt în acord cu prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 care instituie regula potrivit căreia desfășurarea activităților cu posibil impact semnificativ asupra mediului poate avea loc doar în baza autorizației/autorizației integrate de mediu, referindu-se atât la activitățile deja existente, aflate în curs de desfășurare, cât și la cele ce urmează să înceapă.

Impunând, prin ordinul contestat, obligația autorizației de mediu pentru creșterea speciilor strict protejate indiferent de numărul de exemplare, inclusiv a activităților în curs de desfășurare, legiuitorul nu a făcut altceva decât să asigure cadrul normativ adecvat pentru ca toate activitățile "cu posibil impact semnificativ asupra mediului" să fie evaluate din punctul de vedere al potențialului pericol pe care l-ar putea prezenta pentru mediul înconjurător. Rațiunea avută în vedere cu ocazia edictării normelor contestate este justificată din punct de vedere obiectiv și rezonabil prin necesitatea de eliminare ori diminuare a riscurilor privind potențialul pericol pe care l-ar putea prezenta pentru mediul înconjurător, desfășurarea unor activități specifice creșterii într-un mediu organizat a speciilor strict protejate indiferent de numărul de exemplare.

Prin urmare, Înalta Curte, constată în acord cu instanța de fond și fără a prelua argumentele expuse pe larg în considerentele hotărârii recurate că, dispozițiile legale criticate de recurenta-reclamantă care instituie obligația obținerii autorizației de mediu pentru desfășurarea unor activități privind creșterea unor animale din speciile protejate, indiferent de numărul de exemplare, sunt legale, nu încalcă principiul neretroactivității consacrat de dispozițiile constituționale și nici nu intră în contradicție cu dispoziții având forță juridică superioară, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Așadar, în cauză, instanța de fond a respins în mod corect ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a prevederile Ordinului nr. 1298 din 28 aprilie 2011 pentru modificarea Procedurii de emitere a autorizației de mediu, aprobată prin Ordinul M.M.D.D.

nr. 1978/2007, emis de M.M.P . Ca o concluzie a celor expuse, se constată că soluția instanței de fond de respingere a excepției de nelegalitate este legală și temeinică și urmează a fi menținută ca urmare a respingerii recursului declarat de reclamantă, în baza art. 312 C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC V.C. SRL împotriva sentinței civile nr. 968 din 11 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2014.