ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2880/2024

Ședința publică din data de 12 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la 22 iulie 2022 (ca urmare a declinării competenței teritoriale de către Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 841 din 31 mai 2022), reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 1.012.943,04 RON, actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata beneficiului nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 399 din 17 noiembrie 2022, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 45/A din 27 martie 2023, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii civile, la 1 iulie 2024, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind dreptul la un proces echitabil, din moment ce nu i-a acordat, în mod real, dreptul de a-și proba susținerile privind temeinicia procedurii de angajare a răspunderii Statului. Astfel, instanța de apel a nesocotit exigențele dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care nu a avut în vedere efectele conjugate ale dispozițiilor Ordinului nr. 119/2014, ale autorizațiilor de mediu nr. x/2007 și nr. y/2018, emise de Agenția pentru Protecția Mediului Olt, și ale hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în cauze cu obiect identic, prin care s-a respectat prezumția de legalitate de care se bucură autorizația de mediu. În acest context, nu a avut parte de o judecată reală și echitabilă, în contextul analizei probelor, care demonstrau existența erorii judiciare evidente.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 11 și art. 20 din Ordinul nr. 119/2014, ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, sens în care a învederat următoarele argumente:

Art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014 prevedea o derogare de la distanțele minime de protecție sanitară între teritoriile protejate și unitățile care produc disconfort și riscuri asupra sănătății populației, acestea putând fi modificate în baza studiilor de impact asupra sănătății, elaborate de institute specializate, conform metodologiei avizate de către Ministerul Sănătății.

Societatea s-a întemeiat, cu bună-credință, pe prevederile Ordinului nr. 119/2014 și a respectat procedura legală ce permitea derogarea de la limitele prevăzute de art. 11, prin studiul de impact fiind autorizată să își desfășoare activitatea la o distanță mai mică decât cea de 1.500 de metri.

Contrar considerentelor deciziei civile recurate, autorizațiile de mediu reprezintă acte administrative care se bucură de opozabilitate față de orice alt subiect de drept și care atrag aplicabilitatea prevederilor art. 20 din Ordinul nr. 119/2014, fiind emise de autoritățile competente după proceduri speciale care implică evaluarea impactului asupra mediului și luarea în considerare a rezultatelor sale în decizie, presupunând totodată asigurarea informării, consultării și participării publicului la luarea deciziei, dar și garantarea accesului publicului la justiție. Instanța de apel a omis să observe că, atât timp cât autorizațiile de mediu au fost emise în mod legal, instanțele de judecată ce au soluționat dosarul nr. x/2016 erau obligate să țină cont de acestea. Deși instanțele sunt îndreptățite să verifice legalitatea actelor administrative, aceasta nu înseamnă că au libertatea de a aprecia, în mod arbitrar, când anume produc efecte juridice astfel de acte. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât obiectul dosarului nr. x/2016 nu a vizat legalitatea autorizațiilor de mediu, iar toate acțiunile judiciare ce au avut ca obiect aceste acte administrative fie au fost respinse, fie reclamanții au renunțat la judecată. O interpretare contrară ar echivala cu ignorarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva efectului de opozabilitate.

Pe de altă parte, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 93 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care, prin probele administrate, s-a demonstrat existența unei erori judiciare, deoarece hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016 nu respectă dreptul societății de a beneficia de derogarea prevăzută de art. 20 din Ordinul nr. 119/2014. Astfel, instanța de apel a continuat același fir logic eronat al instanțelor care au soluționat dosarul nr. x/2016, statuând că nu există justificare pentru derogarea invocată, întrucât nu rezultă că ar fi fost integrate, în conținutul autorizației de mediu, concluziile evaluării impactului asupra stării de sănătate a populației. Or, anexat cererii de apel, au fost depuse hotărâri judecătorești definitive pronunțate în cauze cu obiect identic, în care instanțele au dat prevalență prezumției de legalitate de care se bucură autorizația integrată de mediu.

Instanța de apel a ignorat faptul că esențială pentru constatarea incidenței prevederilor art. 93 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 este tocmai evidenta eroare judiciară, care se prezintă, pe de o parte, sub forma imposibilității de executare a dispozitivului sentinței civile nr. 1394, iar, pe de altă parte, sub forma contrarietății soluțiilor pronunțate în dosarul nr. x/2016 și în alte dosare ale Tribunalului Olt în care se recunoaște prezumția de legalitate a autorizațiilor de mediu. Ca atare, atât sentința nr. 1394, cât și decizia nr. 306 au fost emise cu ignorarea efectelor autorizației de mediu nr. x/2018, precum și a prevederilor Ordinului nr. 119/2014.

În cauză, sunt întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile a Statului Român, în temeiul art. 52 din Constituție și art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, și anume eroarea judiciară, prejudiciul, legătura de cauzalitate, lipsa remedierii printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind dreptul la un proces echitabil, din moment ce nu i-a acordat, în mod real, dreptul de a-și proba susținerile privind angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru eroare judiciară, nefiind avute în vedere efectele conjugate ale Ordinului nr. 119/2014, ale autorizațiilor integrate de mediu nr. 43/2007 și nr. 1/2018 și ale hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în cauze cu obiect identic. În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că nu a avut parte de o judecată echitabilă, în contextul analizei probelor depuse la dosar, care demonstrau existența erorii judiciare.

Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel nu a nesocotit exigențele dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 21 alin. (3) din Constituția României republicată, precum și ale art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel nu a soluționat formal litigiul, ci a analizat, în mod real, motivele de apel, prin care s-a invocat, în esență, că, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016, instanțele au ignorat prevederile art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014 și prezumția de legalitate a autorizațiilor de mediu nr. x/2007 și nr. y/2018, specifică actelor administrative.

Sub acest aspect, se constată că, pentru considerentele de fapt și de drept prezentate la paginile 13-15 ale deciziei civile recurate, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu se poate reține existența unei erori judiciare, în sensul dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2016 nu este, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate în acel proces.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante, în sensul că nu a avut parte de o judecată echitabilă, având în vedere modul în care instanța de apel a analizat și a valorificat probele existente la dosar, întrucât aspectele legate de modul în care au fost interpretate și coroborate mijloacele de probă administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului. De altfel, dispozițiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu, aspect ce nu poate forma obiectul controlului de legalitate.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurenta-reclamantă nu invocă în cauză încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci susține că nu ar fi beneficiat de echitate, în contextul analizei probelor existente la dosar.

Cu alte cuvinte, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Ca atare, recurenta-reclamantă nu poate critica în recurs, nici măcar prin invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil, modalitatea în care instanța de apel a analizat probele administrate în cauză, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în sinteză, că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 referitoare la eroarea judiciară, precum și pe cele ale art. 20 din Ordinul nr. 119/2004 privind derogarea de la distanțele minime de protecție sanitară în desfășurarea activității, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care definesc actul administrativ.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, normele de drept material, prin raportare la circumstanțele cauzei.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României republicată: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență."

Principiul constituțional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calității de debitor al obligației de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța.

Conform dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la 11 decembrie 2018, când a rămas definitivă hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2016): "Există eroare judiciară atunci când: (...) b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituționalitate a priori asupra dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituțională a statuat că noțiunea de "eroare judiciară" este o noțiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă, în privința drepturilor absolute, orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. O abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară (paragrafele 216-218).

În acest context normativ, se reține că, în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, trebuie, pe de o parte, să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să fie, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate (fapta ilicită), iar, pe de altă parte, să existe o afectare gravă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, care să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară (prejudiciul).

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat, în mod corect, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reținut că sentința civilă nr. 1394 din 21 martie 2018, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 360 din 11 decembrie 2018 a Tribunalului Mehedinți, nu este, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt rezultate din probele administrate, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru eroare judiciară.

La baza raționamentului logico-juridic al instanței de apel a stat, în conformitate cu dispozițiile legale precitate, premisa că încălcarea legii sau contrarietatea cu situația de fapt care rezultă din probele administrate trebuie să fie una evidentă, fiind esențial ca instanța învestită cu o acțiune prin care se urmărește angajarea răspunderii patrimoniale a Statutui pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătorești definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare, astfel cum prevede art. 129 din Constituția României republicată, precum și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

După cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, instanța de apel a procedat, prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, la propria verificare a aspectelor invocate de reclamantă și a ajuns la concluzia că nu se poate reține existența unei erori judiciare, argumentele principale fiind următoarele: (i) instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2016 nu au ignorat, ci au analizat dispozițiile Ordinului nr. 119/2014, reținând că nu există justificare pentru derogarea prevăzută la art. 20 alin. (1) din acest Ordin, întrucât nu rezultă că în conținutul autorizației de mediu au fost integrate concluziile studiului de impact asupra sănătății populației; (ii) instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2016 au avut în vedere autorizația de mediu nr. x/2007, acordul de mediu nr. 2/2016 și autorizația de mediu nr. x/2018, iar împrejurarea că au dat o anumită interpretare materialului probator, inclusiv forței juridice a autorizațiilor de mediu, nu poate fi considerată eroare judiciară, întrucât art. 22 și art. 264 din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu; (iii) studiul de impact asupra sănătății populației, menționat la pct. 4 din autorizația de mediu nr. x/2018 (unde sunt enumerate documentele ce au stat la baza emiterii autorizației), prevede o serie de măsuri și condiții, iar verificarea îndeplinirii acestora sau integrării lor în autorizația de mediu era în sarcina instanțelor care au soluționat dosarul nr. x/2016; (iv) nu se poate reține argumentul că autorizația de mediu se impunea instanțelor, fără a putea face obiectul unui control judecătoresc inițiat, în mod incidental, de terții care pretindeau încălcarea dispozițiilor legale privind distanța dintre ferma de porci și locuințe, cu consecința cauzării unor prejudicii morale.

Contrar susținerilor din memoriul de recurs, prin decizia civilă recurată s-a reținut, în mod corect, că instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2016 nu au ignorat nici efectele autorizațiilor integrate de mediu nr. 43/2007 și nr. 1/2018, nici prevederile Ordinului nr. 119/2014 prin care se aprobă Normele de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, ci le-au avut în vedere, le-au analizat și le-au aplicat în cauză.

În acest sens, se constată că, la par. 25 din sentința civilă nr. 1394 din 21 martie 2018, Judecătoria Slatina a reținut următoarele: "Pârâta a mai susținut că deține autorizație integrată de mediu, motiv pentru care nu poate fi obligată să-și retragă activitatea la distanța de 1.500 metri, susținere care, de asemenea, este neîntemeiată, deoarece art. 11 din Ordinul nr. 119/2014 este de aplicabilitate generală, fără a face distincție între societățile de profil care au autorizație de mediu și cele care nu au, tocmai pentru că scopul legiferării este nu protecția mediului, ci protecția sănătății populației."

De asemenea, la paginile 19-20 ale deciziei civile nr. 360 din 11 decembrie 2018, Tribunalul Mehedinți a reținut următoarele: "Critica privind faptul că prima instanță, în mod nelegal, nu a luat în considerare împrejurarea că distanța minimă a fost modificată prin intermediul studiilor de impact, conform art. 20 din Ordinul nr. 119/2014, nu poate fi primită. Potrivit art. 20 alin. (1) din acest ordin, distanțele prevăzute la art. 11 alin. (1) pot fi modificate doar pe baza studiilor de impact asupra sănătății publice elaborate de persoane fizice și juridice specializate, certificate conform metodologiei de efectuare a studiilor de impact asupra sănătății, aprobată de către ministrul sănătății, iar la art. 20 alin. (5) se precizează că toate concluziile evaluării impactului asupra stării de sănătate a populației se integrează corespunzător în raportul privind impactul asupra mediului/bilanțul de mediu/raportul de amplasament elaborat în procedura de evaluare a impactului asupra mediului, procedura de emitere a autorizației/autorizației integrate de mediu și sunt menționate în acordul de mediu și autorizația de mediu, autorizația integrată de mediu, după caz. Analizând conținutul autorizației de mediu de care se prevalează apelanta-pârâtă nu rezultă, în niciun fel, integrarea concluziilor evaluării impactului asupra stării de sănătate a populației, pentru a deveni incidente dispozițiile referitoare la modificarea distanțelor minime ce sunt prevăzute de art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014."

Date fiind, în mod special, aceste din urmă considerente, este nefondată susținerea recurentei-reclamante, potrivit căreia instanța de apel ar fi procedat nelegal, atunci când nu a reținut aplicarea greșită, de către instanțele care au soluționat dosarul nr. x/2016, a prevederilor art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014, prin care se instituie o derogare de la distanța minimă de protecție sanitară de 1.500 m, stabilită prin art. 11 din același Ordin.

Referitor la argumentele din memoriul de recurs prin care se prezintă situația de fapt, inclusiv conținutul autorizațiilor în baza cărora societatea recurentă își desfășoară activitatea, acestea nu pot fi analizate, întrucât aduc în discuție temeinicia deciziei recurate, iar instanța de recurs nu are competența legală de a corobora și de a interpreta înscrisurile depuse la dosar (fie ele acte administrative cu caracter individual), ci doar de a exercita un control strict de legalitate, prin prisma motivelor de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Lecturând considerentele hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2016, se constată că instanța care a soluționat apelul nu a ignorat înscrisurile depuse la dosar (în special, cele două autorizații de mediu și studiul de impact asupra sănătății publice), nu a nesocotit prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu a încălcat principiul separației puterilor în stat și nici nu a negat prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ și caracterul executoriu al acestuia. În realitate, instanța a apreciat că rămâne aplicabilă regula privind distanța minimă de 1.500 m, prevăzută la art. 11 din Ordinul nr. 119/2014, întrucât nu au fost integrate concluziile evaluării impactului asupra stării de sănătate a populației în autorizația de mediu, astfel cum impune art. 20 alin. (5) din același Ordin, pentru a putea deveni incidentă derogarea prevăzută de art. 20 alin. (1), această din urmă chestiune reprezentând un aspect de fapt, care nu poate fi verificat de către instanța de recurs.

În aceste condiții, nu poate fi primită critica, potrivit căreia instanța de apel trebuia să constate că, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2016, s-a produs o eroare judiciară, constând în nerespectarea dreptului de a beneficia, în temeiul unor acte administrative valabile, de derogarea prevăzută de art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014.

Este de subliniat că instanța de recurs nu are competența legală de a rejudeca dosarul nr. x/2016, ci doar de a verifica dacă instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reținut că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a Statului pentru eroare judiciară, întrucât hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2016 nu este, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele ce au fost administrate în acel proces.

În considerarea celor expuse, rezultă că instanța de apel nu a pronunțat decizia civilă recurată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 ori ale art. 20 din Ordinul nr. 119/2004, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 45/A din 27 martie 2023 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 45/A din 27 martie 2023 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.