ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4416/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. 392/44/2011 din data de 30 martie

2011, reclamanta T.N.M. a solicitat obligarea pârâtei Comisia Centrală din cadrul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților București să emită

decizia de acordare a despăgubirilor, pentru suprafața de 3 ha vie,

reconstituită conform Sentinței civile nr. 6023/2008 (Dosar nr. 8163/231/2008).

Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților București a formulat întâmpinare în cauză

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, precizând că

în cauza de față Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este

abilitată să figureze ca parte în proces.

Instanța a respins ca

neîntemeiată excepția invocată, reținând că acțiunea introductivă a fost

formulată în contradictoriu numai cu Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

instanței de fond

Prin Sentința nr. 241

din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați a fost admisă acțiunea formulată

de reclamanta T.N.M. - prin procurator R.G., în contradictoriu cu pârâta

A.N.R.P - Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în sensul că a fost

obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită

reclamantei decizia de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în

suprafață de 3 ha situat în com. B., jud. Vrancea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că de la data statuării prin Sentința civilă

nr. 60123/2008 în sensul îndreptățirii reclamantei la despăgubiri pentru imobil

au trecut mai mult de 2 ani, ceea ce nu este un termen rezonabil în accepțiunea

Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât a apreciat instanța de

primă jurisdicție faptul că tergiversarea acordării efective a despăgubirilor

lipsește de substanță dreptul de proprietate al reclamantei, făcând ca aceasta

să suporte în continuare o sarcină excesivă, incompatibilă cu spiritul

convenției.

declarate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților

Recurenta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat soluția instanței de fond

ca netemeinică și nelegală.

A arătat că instanța

de fond în mod greșit a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

considerând că instanța a realizat o confuzie în ceea ce privește citarea

autorităților pârâte în cauză. S-a arătat că trebuia ca reclamanta să-și

precizeze acțiunea în raport de fiecare pârâtă.

Recurenta a precizat

că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu face parte din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea proprietăților, iar în aceste

condiții procedura de citare a fost viciată, fapt ce a condus la privarea

C.C.S.D. de dreptul la apărare în prezenta cauză.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că decizia de acordare a despăgubirilor se emite numai în urma

parcurgerii procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, procedură care cuprinde mai multe etape.

S-a precizat că la

acest moment a fost întocmit raportul de evaluare în dosarul reclamantei,

raport care a fost înregistrat cu nr. 22109/R/2010 și care va fi supus

aprobării în următoarea ședință a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, care va decide fie în sensul emiterii deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, fie în sensul trimiterii dosarului spre reevaluare.

Astfel, s-a arătat că nu este vorba de un refuz nejustificat al Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire.

Recurenta Autoritatea

Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor a criticat hotărârea instanței de

fond, arătând că această autoritate funcționează în subordinea Ministerului

Finanțelor Publice, fiind o entitate diferită de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât ambele autorități pot sta în instanță

separat.

Recurenta a arătat că

în mod greșit a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive,

iar soluția dată de instanța de fond este nelegală, întrucât Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are competențe în emiterea

titlului de despăgubire.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursurilor declarate, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat și va respinge recursul

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților ca fiind lipsit de

interes, pentru considerentele ce urmează:

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că în cauza de față Comisia

Județeană Vrancea pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor a transmis la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților - Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

dosarul de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamantei și a fost

înregistrat la nr. 20436/FFCC, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul

de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest

moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au fost depuse toate

înscrisurile necesare soluționării cauzei.

În aceste condiții,

verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul

pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se privește ca fiind nejustificat,

cum în mod corect a apreciat instanța de fond.

Critica formulată de

recurentul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este neîntemeiată,

întrucât instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită reclamantei decizie conținând titlul de despăgubire

pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor

prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a

constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în

soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un

termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulată de

reclamantă, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o

vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea

reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr.

247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora

"prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților

fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest

aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională."

Instanța de control

judiciar nu poate reține criticile formulate de recurentă cu privire la greșita

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Înalta Curte reține

că în procesul civil guvernează principiul disponibilității părților și văzând

petitul cererii introductive, cu privire la partea chemată în judecată de

reclamantă și anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se constată

că instanța de fond a dat o dezlegare corectă excepției invocate.

Cu privire la

recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

Înalta Curte a constatat că este lipsită de interes cererea recurentei, pentru

considerentele ce urmează.

Condiția interesului

în exercitarea căilor de atac este subliniată în mod expres prin dispozițiile

art. 129 din Constituția României, care prevăd că împotriva hotărârilor

judecătorești pot exercita căile legale de atac, Ministerul Public și părțile

"interesate".

Recurentul nu este

suficient să aibă capacitate procesuală (de folosință și de exercițiu) și

legitimare procesuală, ci mai este necesar ca acesta să justifice un interes în

exercitarea căii de atac, constând în remedierea, cu prilejul soluționării

recursului, a hotărârii judecătorești atacate, care îi este defavorabilă.

Interesul

recurentului în exercitarea căii de atac poate fi nu numai material ci și

moral, sau și material și moral, și trebuie să îndeplinească, în principiu, în

mod cumulativ, atributele de a fi legitim, de a fi născut și actual și de a fi

personal.

Deși codul de

procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în

doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic pe care îl

poate obține prin promovarea acțiunii, interes care trebuie să se reflecte

într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Activitatea judiciară

nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim

încălcat.

Lipsa totală a

interesului recurentului în exercitarea recursului, precum și lipsa unuia din

atributele acestuia are drept consecință respingerea căii de atac.

Astfel fiind, Înalta

Curte a constatat că recurenta nu justifică niciun interes legitim în promovarea

cererii de recurs în cauza de față, întrucât nu a fost instituită nicio

obligație în sarcina acestei instituții prin hotărârea instanței de fond.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat și ca

fiind lipsit de interes recursul declarat de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 241 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția

contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Respinge recursul

formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva

aceleiași hotărâri ca fiind lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV