ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2540/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

1.Obiectul acțiunii.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.P. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire cu privire la imobilul

situat în Galați.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 8842/2009, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea Autorității de

Valorificare a Activelor Statului să propună măsuri reparatorii pentru imobilul

situat în Galați, compus din teren în suprafață de 5.400 m.p.

Reclamantul a mai

arătat că, prin Decizia nr. 324 din 13 noiembrie 2009, Autoritatea de

Valorificare a Activelor Statului a propus acordarea de măsuri reparatorii,

decizia respectivă a fost înaintată autorității pârâte din luna decembrie 2009

și, cu toate că i-a solicitat acesteia emiterea unei decizii privind emiterea

titlului de despăgubire încă din data 14 ianuarie 2010, nu a primit niciun

răspuns.

instanțe.

Curtea de Apel Galați,

secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința (Decizia) nr. 151 din

8 iunie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.P. în contradictoriu

cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată.

reținute de prima instanță în motivarea soluției sale.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că potrivit art. 16 Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, modificată și completată, dispozițiunile autorităților

publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a

fi transmise Secretariatului Comisiei Centrale însoțite de referatul conținând

avizul de legalitate al instituției prefectului, precum și de înscrisuri, care

atestă imposibilitatea atribuirii în compensare de alte bunuri și servicii,

deținute de entitățile notificate.

Drept urmare, prin

Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, autoritatea pârâtă a stabilit două categorii

de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei înainte de

apariția O.U.G. nr. 81/2007, și cele transmise după intrarea în vigoare a

actului normativ menționat.

Așa fiind, prima

instanță a constatat că în speță, dosarul reclamantului face parte din

categoria dosarelor transmise Secretariatului după de intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 81/2007, așa încât ordinea de soluționare este aceea a înregistrării

dosarelor.

Concluzionând,

judecătorul fondului a apreciat că nesoluționarea cererii reclamantului nu este

datorată culpei sau neglijenței autorității pârâte, ci volumului mare de

activitate a acesteia și necesității parcurgerii unei proceduri complicate,

îndelungate, la îndeplinirea căreia sunt concurente mai multe instituții și

autorități publice, la care se adaugă și împrejurările cauzate de lipsa

posibilităților financiare ale statului, în mod considerabil diminuate de

condițiile conjuncturale ale economiei naționale.

în cauză de reclamantul M.P. împotriva Sentinței nr. 151 din 8 iunie 2010 a

Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Motivele de recurs

sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

4.1. Instanța de fond

a încălcat principiul disponibilității acțiunii civile, prevăzut de art. 129 alin.

ultim C. proc. civ.

Acțiunea a fost

formulată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat legal de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă hotărârea a fost pronunțată în

contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor.

4.2. Hotărârea

atacată este nelegală datorită greșitei aplicări a legii.

Potrivit

dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005, deciziile

adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi

atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Rezultă că cererea

reclamantului de emitere a deciziei trebuia soluționată în termenul prevăzut de

art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, ce constituie dreptul comun în materia

contenciosului administrativ.

Contrar celor

reținute de instanța de fond, reclamantul a făcut dovada existenței unui drept

protejat de lege.

Omisiunea

legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze

fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că

autoritatea publică este abilitată să determine ea însăși acest interval de

timp, nefiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie

emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant, în

materie, instanța supremă.

Recurentul consideră

că termenul rezonabil fiind depășit în condițiile în care reclamantul s-a

judecat în anul 2007, iar în actuala procedură, intimata a fost sesizată de 8

luni (până la data declarării recursului) și nu s-a desemnat până în prezent

evaluatorul pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

În plus, în opinia

recurentului, lipsa posibilităților financiare ale statului nu poate constitui

un argument legal pentru respingerea acțiunii.

formulate de intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin întâmpinare,

intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat.

5.1. Referitor la

încălcarea principiului disponibilității acțiunii civile.

Potrivit art. 19 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, litigiile ce au ca obiect emiterea

deciziilor conținând titluri de despăgubire, emise potrivit procedurii

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se judecă în contradictoriu cu

statul, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de

unde rezultă că intimata a fost învestită cu emiterea deciziei conținând titlul

de despăgubire.

5.2. Interpretarea

greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune

parcurgerea mai multor etape, iar dosarul a fost analizat și sub aspectul legalității

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat,

constatându-se necesitatea completării acestuia cu înscrisuri privind preluarea

abuzivă a imobilului notificat, situația despăgubirilor la data preluării

acestuia, precum și hotărârile judecătorești pronunțate în litigiu.

Etapa evaluării este

condiționată atât de completarea dosarului, cât și de respectarea ordinii de

înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 26

septembrie 2008 a C.C.S.D.

Nu sunt incidente

prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 modificată și

completată, întrucât reclamantul a solicitat eliberarea unui act administrativ,

care poate fi emis numai în baza unei legi speciale Legea nr. 247/2005, act

normativ ce prevede mai multe etape legale prealabile și obligatorii emiterii

deciziei conținând titlu de despăgubire.

Pentru că legiuitorul

nu a prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii

administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a stabilit că

ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către C.C.S.D.

Potrivit Deciziei nr.

2815/2008, soluționarea dosarului în discuție va respecta ordinea de

înregistrare a dosarelor.

II. Considerentele Înaltei

Curți, instanță competentă să soluționeze calea de atac a recursului.

fondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

1.1. Motivul de

recurs ce privește greșita aplicare a legii și a prevederilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului este întemeiat.

1.1.1. Potrivit art. 2

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca „faptul de a nu

răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede alt termen”.

Titlul VII al Legii nr.

247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de

despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.

Totuși, jurisprudența

Înaltei Curți, în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art.

2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicat în procedura

Titlului VII. Aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce

însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate,

ceea ce implică, în mod firesc, depășirea unei perioade scurte de timp, de 30

zile.

Jurisprudența

constantă a Înaltei Curți, urmată și în prezenta cauză, a arătat necesitatea

emiterii actului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate

cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen ce

va fi apreciat de la caz la caz.

1.1.2. În temeiul art.

16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intimata are obligația să

analizeze dosarele numai în privința legalității cererii de restituire în

natură și nu să reanalizeze și să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare

de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a

imobilului de către stat, etc.

Din actele dosarului

rezultă că intimata a fost învestită în vederea emiterii deciziei, în data de 9

decembrie 2009.

Nici în momentul

pronunțării instanței de fond 8 iunie 2010 și nici până în momentul pronunțării

deciziei de recurs 5 mai 2011, aproximativ un an și jumătate.

Este binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe

motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un

interval de timp rezonabil.

Decizia nr. 2815/2008

emisă de intimată are caracter intern și nu poate înfrânge principiul

sus-menționat al termenului rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor

îndreptățite.

În speță, termenul de

1 an și 6 luni nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât

aprecierea contrară a instanței de fond asupra acestui aspect este nelegală.

1.1.3. Mai mult,

problema existenței disponibilităților bănești nu se pune în etapa emiterii

deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate

fi pretinsă eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată.

1.2. Față de acestea,

Înalta Curte apreciază că motivele de recurs analizate sunt întrunite, urmând

ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 modificată și completată, să se dispună admiterea

recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii reclamantului.

1.3. În temeiul art. 1

din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, intimata-pârâtă va fi obligată

să emită decizia-titlul de despăgubire în termen de 6 luni de la pronunțarea

prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea întocmirii unui raport de

evaluare în cauză și a respectării dispozițiilor art. 16 alin. (6), (61 și 65)

și alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

ce privește încălcarea principiului disponibilității acțiunii civile, va fi

respins ca nefondat, deoarece citarea C.C.S.D. în proces s-a făcut în calitate

de reprezentant legal al Statului Român, opinia recurentului fiind excesivă,

fără raportare la spiritul legii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.P. împotriva sentinței (Deciziei) nr. 151 din 8 iunie 2010 a

Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată.

Admite acțiunea și

obligă pârâta să emită titlul de despăgubire în termen de 6 luni de la

pronunțarea prezentei decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2011.