ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3907/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 1041 din 28 februarie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinței nr. 192 din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, având ca obiect anularea deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de pârâtă, reintegrarea în funcția deținută și plata drepturilor bănești până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de pârâtă, prin care reclamanta a fost eliberată din funcția publică de conducere de director executiv, reintegrarea în funcție și plata drepturilor bănești până la reintegrarea efectivă, act administrativ emis în temeiul art. III alin. (1) din O.U.G nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, ca urmare a desființării funcției publice de conducere de director executiv. A reținut instanța că, în speță, reclamantul a introdus acțiunea ulterior declarării ca neconstituțională a O.U.G.

nr. 37/2009, fiind, astfel, aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantului și care instituie un termen imperativ de un an în care se poate introduce acțiunea în contencios administrativ, termen care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. Cum Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost publicată în M. Of. al României la data de 6.11.2009, iar acțiunea a fost introdusă în data de 01 februarie 2011, în mod corect a apreciat prima instanță că aceasta este formulată cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de lege.

Instanța de recurs a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că nu este relevantă în cauza de față împrejurarea că reclamantul a solicitat anterior, în cadrul unui alt dosar, anularea aceluiași act administrativ, întrucât, fiind un termen de decădere, termenul de un an prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare. Nu poate fi primită ca întemeiată critica recurentului privind încălcarea de către prima instanță a dreptului său la muncă, prin nesoluționarea pe fond a cauzei, Înalta Curte reținând că „dreptul de acces” la justiție, invocat de recurent, garantat de legislația națională și comunitară și consacrat de jurisprudența C.E.D.O., este asigurat părților, în condițiile și termenele prevăzute expres de lege; în speță, una dintre condiții vizează exercitarea acțiunii în termen de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

Nici critica potrivit căreia în dispozitivul sentinței atacate nu apare motivul respingerii acțiunii nu a fost apreciată de către instanța de recurs ca fiind întemeiată, întrucât dispozitivul hotărârii judecătorești cuprinde numai soluția pronunțată, nu și motivele și argumentele ce au stat la baza acesteia, care formează considerentele hotărârii; or, în speță, tardivitatea formulării acțiunii este pe larg motivată în considerentele hotărârii. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant P.M., în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (1 5 ) și alin. (2) C. proc. civ., solicitând admiterea contestației, desființarea deciziei și judecarea pe fond a cauzei.

În motivarea contestației se arată că din dispozițiile deciziei rezultă că recursul nu a fost judecat pe fond, deși acest lucru a fost invocat atât cu privire la eroarea de calcul a instanței de fond, cât și cu privire la jurisprudența C.E.D.O., care are prioritate față de normele interne în condițiile art. 20 din Constituția României, jurisprudență care, în opinia contestatorului, nu permite judecarea pe excepție, impietând garanția pentru partea litigantă de a obține o soluție pe fondul cauzei dedusă judecății și constituind acces limitat la justiție. Contestatorul arată că interpretarea instanței, potrivit căreia cererea formulată de petent nu poate fi primită deoarece instanța de judecată a fost sesizată peste termenul de un an de la decizia Curții Constituționale, precum și calculul instanței, sunt eronate.

Astfel, arată contestatorul, cererea de anulare a deciziei nr. 314 din 23 aprilie 2009 există în materialitatea ei, ca învestire a instanței, în Dosarul nr. 1716/54/2010, care a fost soluționat prin decizia nr. 268 din 17 mai 2010, că prin acțiunea precizată s-a solicitat în mod expres anularea deciziei, că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere, soluția rămânând irevocabilă la data de 28.06.2010 și nefiind comunicată părții, motiv pentru care la data de 01 februarie 2011 a solicitat, prin cerere separată (nouă), anularea deciziei, cauza fiind judecată pe fond „pe excepție". Contestatorul apreciază că, în speță, calculul este eronat, deoarece termenul de un an trebuie calculat nu de la data deciziei Curții Constituționale, 17 octombrie 2009 (decizia nr. 1257), ci de la data de 17 mai 2010, deoarece, în toată această perioadă, de la data deciziei Curții Constituționale (07 octombrie 2009) și până la data de 17 mai 2010, cererea suplimentară de sesizare înregistrată la data de 01 februarie 2011, se află în termenul de un an impus de Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”. Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.M. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 octombrie 2012.