ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3907/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1041 din 28 februarie 2012

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M. împotriva sentinței

nr. 192 din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca tardivă acțiunea formulată de

reclamant, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Protecția

Mediului, având ca obiect anularea deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă

de pârâtă, reintegrarea în funcția deținută și plata drepturilor bănești până

la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de recurs a reținut că obiectul acțiunii deduse

judecății îl constituie anularea deciziei nr. 314 din 28 aprilie 2009 emisă de

pârâtă, prin care reclamanta a fost eliberată din funcția publică de conducere

de director executiv, reintegrarea în funcție și plata drepturilor bănești până

la reintegrarea efectivă, act administrativ emis în temeiul art. III alin. (1)

din O.U.G nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice, ca urmare a desființării funcției publice de conducere

de director executiv.

A reținut instanța

că, în speță, reclamantul a introdus acțiunea ulterior declarării ca

neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009, fiind, astfel, aplicabile dispozițiile

art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ce constituie temeiul de drept al

acțiunii reclamantului și care instituie un termen imperativ de un an în care

se poate introduce acțiunea în contencios administrativ, termen care curge de

la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

Cum Decizia Curții

Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost publicată în M. Of. al

României la data de 6.11.2009, iar acțiunea a fost introdusă în data de 01

februarie 2011, în mod corect a apreciat prima instanță că aceasta este

formulată cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de lege.

Instanța de recurs a apreciat

că în mod corect a reținut prima instanță că nu este relevantă în cauza de față

împrejurarea că reclamantul a solicitat anterior, în cadrul unui alt dosar, anularea

aceluiași act administrativ, întrucât, fiind un termen de decădere, termenul de

un an prevăzut de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu este susceptibil de

întrerupere sau suspendare.

Nu poate fi primită ca

întemeiată critica recurentului privind încălcarea de către prima instanță a dreptului

său la muncă, prin nesoluționarea pe fond a cauzei, Înalta Curte reținând că „dreptul

de acces” la justiție, invocat de recurent, garantat de legislația națională și

comunitară și consacrat de jurisprudența C.E.D.O., este asigurat părților, în condițiile

și termenele prevăzute expres de lege; în speță, una dintre condiții vizează exercitarea

acțiunii în termen de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale

în M. Of.

Nici critica potrivit

căreia în dispozitivul sentinței atacate nu apare motivul respingerii acțiunii nu

a fost apreciată de către instanța de recurs ca fiind întemeiată, întrucât dispozitivul

hotărârii judecătorești cuprinde numai soluția pronunțată, nu și motivele și argumentele

ce au stat la baza acesteia, care formează considerentele hotărârii; or, în speță,

tardivitatea formulării acțiunii este pe larg motivată în considerentele hotărârii.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant P.M., în temeiul dispozițiilor

art. 317 alin. (1

5

) și alin. (2) C. proc. civ., solicitând admiterea

contestației, desființarea deciziei și judecarea pe fond a cauzei.

În motivarea contestației

se arată că din dispozițiile deciziei rezultă că recursul nu a fost judecat pe fond,

deși acest lucru a fost invocat atât cu privire la eroarea de calcul a instanței

de fond, cât și cu privire la jurisprudența C.E.D.O., care are prioritate față de

normele interne în condițiile art. 20 din Constituția României, jurisprudență care,

în opinia contestatorului, nu permite judecarea pe excepție, impietând garanția

pentru partea litigantă de a obține o soluție pe fondul cauzei dedusă judecății

și constituind acces limitat la justiție.

Contestatorul arată că

interpretarea instanței, potrivit căreia cererea formulată de petent nu poate fi

primită deoarece instanța de judecată a fost sesizată peste termenul de un an de

la decizia Curții Constituționale, precum și calculul instanței, sunt eronate.

Astfel, arată contestatorul,

cererea de anulare a deciziei nr. 314 din 23 aprilie 2009 există în materialitatea

ei, ca învestire a instanței, în Dosarul nr. 1716/54/2010, care a fost soluționat

prin decizia nr. 268 din 17 mai 2010, că prin acțiunea precizată s-a solicitat în

mod expres anularea deciziei, că instanța nu s-a pronunțat asupra acestui capăt

de cerere, soluția rămânând irevocabilă la data de 28.06.2010 și nefiind comunicată

părții, motiv pentru care la data de 01 februarie 2011 a solicitat, prin cerere

separată (nouă), anularea deciziei, cauza fiind judecată pe fond „pe excepție".

Contestatorul apreciază

că, în speță, calculul este eronat, deoarece termenul de un an trebuie calculat

nu de la data deciziei Curții Constituționale, 17 octombrie 2009 (decizia nr. 1257),

ci de la data de 17 mai 2010, deoarece, în toată această perioadă, de la data deciziei

Curții Constituționale (07 octombrie 2009) și până la data de 17 mai 2010, cererea

suplimentară de sesizare înregistrată la data de 01 februarie 2011, se află în termenul

de un an impus de Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza și decizia

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii constată că prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea

a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate,

în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța

le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele

de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării

de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul

care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului

vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la

pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau

date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea

unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita

respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care,

dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate,

deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele

reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect,

în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este nefondat.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi

primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de P.M. împotriva deciziei nr. 1041 din 28 februarie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.