ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 220/2014

Deliberând asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.V.A.S. și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC T.V.M. SA București, s-a solicitat să se dispună rezoluțiunea judiciară a Contractului de vânzare de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007, plata daunelor interese datorate reclamantei potrivit O.G.

nr. 25/2002, respectiv 915.456,51 dolari SUA, reprezentând dobânzi și penalități pentru neplata integrală a ratelor 2 și 3 din preț, calculate potrivit contractului până la 28 februarie 2011, 1.968.987,22 dolari SUA reprezentând penalități de întârziere pentru nerespectarea obligației prevăzute în art. 9.5 din contract și 204.866,832 dolari SUA reprezentând penalități de întârziere pentru nerealizarea la scadență a investițiilor de dezvoltare și neprezentarea documentelor referitoare la majorarea capitalului social potrivit art. 15.5 din contract și penalități în continuare, dividende încasate de cumpărători în perioada de valabilitate a contractului și orice alte prejudicii cauzate reclamantei, potrivit art. 21 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002. În motivarea acțiunii s-a arătat că la 12 decembrie 2007 între A.V.A.S, ca vânzător, și SC T.V.M. SA și R.D.F., în calitate de cumpărător, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA, pentru 185.733 acțiuni emise de SC I.T.C. SA București, reprezentând 69,92195882% din valoarea capitalului social al societății privatizate. Ca modalitate de plată a acțiunilor părțile au stabilit ca o diferență de 35% a prețului total să fie plătită până la 14 ianuarie 2008, potrivit art. 5.2.1 din contract, achitarea urmând a fi făcută în trei rate anuale eșalonate pe durata 2008 - 2010. Solicitarea desființării contractului prin rezoluțiune a avut ca temei nerespectarea obligației de plată a ratelor 2 - parțial, și 3 din preț în condițiile asumate în contract și s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ.

de la 1864 și pe cele ale art. 15 1 alin. (4) din Legea nr. 99/1999. Având în vedere și dispozițiile O.G. nr. 25/2002, reclamanta a solicitat daunele interese la care s-a considerat îndreptățită. Acțiunea a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 1162 din 13 ianuarie 2012, în sensul respingerii sale ca neîntemeiată cu motivarea că cererea de pronunțare a rezoluțiunii are caracter principal, dar și că în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni părțile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV în art. 5.2.2.8, astfel încât cel mult o instanță ar putea analiza o desființare convențională a contractului, iar nu una judiciară. Pe cale de consecință pretențiile acestora au fost respinse, iar în ceea ce privește nerealizarea obligațiilor investiționale, s-a arătat că pentru acestea reclamanta nu a prezentat un mod de calcul.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel soluționat prin Decizia civilă nr. 5 din 14 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul admiterii, anulării sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat și recunoașterea pârâtei SC T.V.M.

SA a rezultat nerespectarea de către cumpărători a obligației asumate prin art. 5.2.1.1 din contract referitor la achitarea diferenței de preț în trei rate anuale eșalonate în perioada 28 decembrie 2008 - 28 decembrie 2010, mai exact, executarea parțială a ratei nr. 2 în cuantum de 1.500.000 dolari SUA scadentă la 28 decembrie 2009 și neexecutarea ratei nr. 3 în cuantum de 3.899.208,5 dolari SUA scadentă la 28 decembrie 2010. Referitor la obligația din contract, potrivit căreia cumpărătorilor le incumbă obligația de a efectua din surse proprii în termen de un an de la data semnării contractului, respectiv 12 decembrie 2008, investiții pentru dezvoltare în valoare de 3.211.520 RON, s-a reținut că cei doi cumpărători s-au obligat să prezinte în termen de 30 zile lucrătoare de la data împlinirii scadenței fiecărei etape investiționale, un certificat emis de cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit însoțite de documentele doveditoare.

În urma evaluării probelor administrate, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a stabilit că, dată fiind stipularea în contract a unui pact comisoriu de gradul IV pentru neachitarea la scadență a două rate consecutive, respectiv art. 5.2.2.8, este exclusă aplicarea dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ., pentru neîndeplinirea unor obligații esențiale care, însă, nu se circumscriu pactului comisoriu convenit. În cauză, a rezultat că pactul comisoriu nu opera decât în ipoteza neachitării integrale a două rate consecutive, condiție neîntrunită, întrucât cumpărătorii s-au obligat la achitarea diferenței de preț, prin plata a trei rate, din care a fost integral achitată prima rată, cea de-a doua parțial, iar cea de-a treia nu a fost achitată, astfel că rezoluțiunea de drept nu putea fi opusă în condițiile art. 5.2.2.8 din contract.

În această situație, partea cocontractantă care și-a îndeplinit propriile obligații, chiar dacă nu poate opune în mod eficient desființarea de drept a contractului, poate solicita rezoluțiunea în condițiile dreptului comun, respectiv art. 1020 - 1021 C. civ. Astfel, temeiul juridic al desființării contractului îl constituie interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic, faptul că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, neîndeplinirea uneia dintre obligațiile esențiale lipsind de suport juridic obligația reciprocă, atrăgând desființarea contractului. De la regula prevăzută de art. 1021 C. civ., care reglementează caracterul judiciar al rezoluțiunii părțile pot deroga, pentru situații circumstanțiate, prin clauze pentru neexecutare reducând sau eliminând intervenția instanței.

Dacă însă neexecutarea nu se înscrie în termenii prevăzuți în pactul comisoriu însă este suficient de gravă și semnificativă pentru a atrage desființarea contractului, existența unui pact comisoriu, inoperabil, nu poate împiedica partea care și-a executat propriile obligații asumate să se adreseze instanței cu cerere în rezoluțiunea contractului. Pentru aceleași considerente nu au fost reținute nici apărările pârâtei SC T.V.M. SA referitoare la lipsa de interes în formularea cererii în rezoluțiunea contractului, ca urmare a notificării rezoluțiunii contractului prin Adresa din 13 decembrie 2010 și respectiv ca urmare a redobândirii calității de acționar al A.V.A.S.

Aceasta, deoarece așa cum rezultă din Adresa din 13 decembrie 2010, prin această adresă nu a fost notificată rezoluțiunea de drept a contractului, ci au fost somați cumpărătorii să achite conform clauzelor contractului ratele de preț cu dobânzile și penalitățile aferente, cu referire la pactul comisoriu convenit. De asemenea, nici reînscrierea A.V.A.S. ca acționar al SC I.T.C. SA nu s-a făcut ca urmare a rezoluțiunii contractului, ci în temeiul art. 5.2.2.4, prin executarea gajului constituit pentru neexecutarea obligației de plată integrală a ratei de preț. Reținându-se că în cauză A.V.A.S. nu a notificat rezoluțiunea de drept a contractului ca urmare a operării pactului comisoriu, acțiunea sa justifică un interes raportat la redobândirea calității de acționar, aceasta cu atât mai mult cu cât desființarea contractului nu presupune doar redobândirea calității de acționar, ci implică acordarea de despăgubiri în condițiile legii și ale prevederilor contractuale.

S-a constatat greșita soluționare a cauzei la prima instanță prin aprecierea că în cauză dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ. nu își găsesc aplicarea. Întrucât modalitatea în care prima instanță a soluționat primul capăt al cererii a exclus soluționarea capetelor accesorii având ca obiect despăgubiri, dezlegarea dată litigiului a echivalat cu nejudecarea în fond a cauzei, impunând anularea sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare. Împotriva acestei decizii pârâta SC T.V.M. SA a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului, cu consecința menținerii sentinței Tribunalului București.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, a cererii promovate și a suitei hotărârilor pronunțate în acest dosar, recurenta a arătat că rezoluțiunea poate fi incidentă numai la cererea părții îndreptățite, doar judiciar, de către partea îndreptățită în contractul sinalagmatic, potrivit art. 1020 C. civ., în măsura în care prin clauze exprese inserate în contract, părțile înțeleg să introducă pacte comisorii pentru declararea încetării contractului, este evident că rolul instanței este exclus în pronunțarea unei desființări culpabile a convenției. Este adevărat că revine creditorului dreptul de a aprecia asupra notificării rezoluțiunii, dar în tăcerea acestuia, instanța nu ar putea înlătura incidența pactului comisoriu pentru a pronunța alternativ acțiunii acestuia, o rezoluțiune judiciară.

Trimițând la considerentele Deciziei nr. 907 din 2 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta consideră că soluția primei instanțe este corectă, iar decizia pronunțată în apel este dată cu încălcarea legii. Pentru a pronunța decizia criticată, recurenta a subliniat că instanța de apel a reținut în mod eronat și în contradicție cu dispozițiile Codului civil și cele ale contractului de privatizare, faptul că în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile pactului comisoriu, deși, așa cum însăși A.V.A.S. a recunoscut prin Adresa din 13 decembrie 2010, contractul a fost desființat ca urmare a producerii pactului comisoriu contractual. În conformitate cu dispozițiile art. 5.2.2.8., neplata a două rate succesive de preț determină desființarea de drept a contractului, fără punere în întârziere ori altă formalitate prealabilă.

În aceste condiții este greșită evaluarea curții de apel care a considerat că A.V.A.S. nu a activat pactul comisoriu datorită achitării parțiale a celei de-a doua părți din preț. Se impune, în opinia recurentei, considerentul că o neplată parțială este suficient de importantă de vreme ce poate duce la executarea gajului asupra acțiunilor, conceput ca o garanție a neexecutării, iar eliberarea acestui gaj este condiționată de trecerea unui termen de 30 de zile de la data achitării integrale a prețului vânzării. În aceste condiții, mutatis mutandis, se impune concluzia că pactul comisoriu ar fi operat în condițiile de fapt a cauzei deoarece plata parțială a ratei doi reprezintă o neexecutare.

Recurenta reiterează că Adresa din 13 decembrie 2010 transmisă de către intimată prin care informează pârâta asupra intervenției rezoluțiunii contractului de privatizare reprezintă manifestarea netă a activării pactului comisoriu contractual de grad IV, ceea ce exclude posibilitatea pronunțării rezoluțiunii judiciare, așa cum a apreciat, în decizia atacată, curtea de apel. Împotriva acestui recurs intimata A.V.A.S. nu a formulat întâmpinare. Deși recurenta a solicitat proba cu înscrisuri în cadrul memoriului de recurs, cererea nu a fost reiterată în dezbateri. Analizând temeinicia recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că motivele acestuia se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., deoarece vizează greșita raportare a instanței la prevederile Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007 și la semnificația termenilor acestuia, dar și la greșita aplicare a legii referitoare la incidența în cauză a rezoluțiunii judiciare. Totodată, încă din debutul considerentelor instanța arată că potrivit art. I, pct. 10 din Legea nr. 192/2013, sintagma "A.V.A.S." se înlocuiește cu sintagma "Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului", astfel, actele de procedură în recurs au fost realizate față de intimată sub noua sa denumire. Analizând Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007 ale SC I.T.C. SA, reține că potrivit clauzei 5.2.2.8 a acestuia, părțile au convenit inserarea unui pact comisoriu de ultim grad pentru neexecutarea obligației cumpărătorilor de plată a două rate consecutive din prețul convenit în condițiile contractului.

Este neîdoielnică, iar anterior instanțele nu au infirmat prin interpretările date că această clauză are semnificația unui pact comisoriu care rezervă dreptul vânzătorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului de a desființa contractul dacă două rate ale prețului nu vor fi fost plătite la scadența contractuală. Desigur și că activarea pactului comisoriu și mai ales eficacitatea acestuia este condiționată de neîndeplinirea obligației cumpărătorilor în condițiile pactului, adică neplata a două rate consecutive ale prețului, dublată de intenția de rezoluțiune anunțată de vânzător. Pentru ca obligația contractuală să fie considerată neîndeplinită și să reprezinte un temei al rezoluțiunii, fie convenționale, fie judiciare, trebuie ca neexecutarea acesteia să fie pe atât de importantă pentru ca aceasta să fie echivalentă unei neexecutări.

Cu alte cuvinte, pentru ca o executare parțială să semnifice neexecutare, aceasta trebuie să fie semnificativă prin raportare la cauza sub care obligația a fost asumată, adică obligația corelativă a cocontractantului. Or, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că nu a reprezentat o preocupare deosebită a instanțelor de fond să analizeze dacă măsura neexecutării obligației de plată a unei fracțiuni a ratei a doua din preț este suficient de importantă astfel încât aceasta să semnifice o neexecutare a obligației în condițiile asumate și astfel să poată fi făcută afirmația că putea sau nu să fie activat pactul comisoriu contractual.

Dincolo însă de aceasta, arată că totuși inserarea pactului comisoriu și mai ales activarea sa constituie un drept al Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, ca vânzător, și nu o obligație, pe de o parte, iar pe de altă parte, arată că rezoluțiunea judiciară a fost oricum solicitată și pentru neîndeplinirea altor obligații contractuale, mai exact pentru nerealizarea la scadență a obligațiilor investiționale și neprezentarea în termen de 30 zile lucrătoare de la data împlinirii scadenței fiecărei etape investiționale a unui certificat emis de cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit însoțite de documentele doveditoare. Or, cel puțin neexecutarea acestor ultime obligații nu intra sub incidența pactului comisoriu, iar evaluarea neexecutării lor din perspectiva incidenței rezoluțiunii judiciare impunea intervenția instanței de judecată.

În al doilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta critică soluția instanței de apel din perspectiva unei interpretări greșite a actului emis de intimata-reclamantă, Adresa din 13 decembrie 2010, care semnifică în opinia părții notificarea de rezoluțiune a vânzătorului, act care lipsește de interes cererea de pronunțare a rezoluțiunii pe cale judiciară, referitoare la același contract. Înalta Curte reconfirmă însă raționamentul instanței de apel, arătând, la rândul său, că această adresă reprezintă doar o somație de plată a ratei 3 din prețul acțiunilor și dobânzii aferente acesteia adresată cumpărătorilor, cu atenționarea finală că potrivit clauzei nr. 5.2.2.8, dacă obligația nu va fi executată, este posibilă activarea pactului.

Chiar dacă pactul comisoriu inserat de părți în contact presupune lipsa oricărei formalități în afara înștiințării de rezoluțiune, totuși manifestarea dreptului conferit de acest pact trebuie să fie clară și definitivă, și nu poate fi considerată prin doar simpla referire a părții la existența clauzei contractuale trasate ca un avertisment asupra consecințelor neplății. Nu se poate atribui acestei adrese funcția propusă de către recurentă, respectiv că aceasta reprezintă, de fapt, notificarea rezoluțiunii, nici prin complinirea sa cu executarea gajului asupra acțiunilor. Potrivit și celor reținute de instanța de apel, reînscrierea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului ca acționar al SC I.T.C.

SA s-a solicitat în temeiul art. 5.2.2.4 din contract ca efect al executării gajului constituit în condițiile art. 5.2.2.1., adică pentru neplata la scadență a ratelor de preț, neplată pentru orice fracție de preț și necondiționată de consecutivitatea neplății unor rate succesive, ca în cazul pactului comisoriu.

În fine, ca urmare a considerentelor detaliate, Înalta Curte consideră că în cauză nu se poate considera inadmisibilitatea rezoluțiunii judiciare, chiar în prezența pactului comisoriu de ultim grad stipulat în clauza nr. 5228 a Contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007, concluzie concordantă celei reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia comercială nr. 907 din 2 martie 2006 la care recurenta face trimitere în justificarea raționamentului de aplicare a legii, în măsura în care s-a constatat că o cerere de reziliere judiciară a unui contract care avea inserat un pact comisoriu îndreptățește instanța a analiza în cadrul acțiunii dacă obligațiile prevăzute în contract nu au fost executate concordant condițiilor impuse prin pact.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte consideră că motivele de recurs nu sunt fondate, astfel, va respinge cererea recurentei ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T.V.M. SA București împotriva Deciziei civile nr. 5/2013 din 14 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2014. Procesat de GGC - AZ