ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 220/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 220/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată

de reclamanta A.V.A.S. și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC T.V.M. SA București, s-a

solicitat să se dispună rezoluțiunea judiciară a Contractului de vânzare de

acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007, plata daunelor interese datorate

reclamantei potrivit O.G. nr. 25/2002, respectiv 915.456,51 dolari SUA,

reprezentând dobânzi și penalități pentru neplata integrală a ratelor 2 și 3

din preț, calculate potrivit contractului până la 28 februarie 2011,

1.968.987,22 dolari SUA reprezentând penalități de întârziere pentru

nerespectarea obligației prevăzute în art. 9.5 din contract și 204.866,832

dolari SUA reprezentând penalități de întârziere pentru nerealizarea la

scadență a investițiilor de dezvoltare și neprezentarea documentelor

referitoare la majorarea capitalului social potrivit art. 15.5 din contract și

penalități în continuare, dividende încasate de cumpărători în perioada de

valabilitate a contractului și orice alte prejudicii cauzate reclamantei,

potrivit art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că la 12 decembrie 2007 între A.V.A.S, ca vânzător, și SC T.V.M. SA

și R.D.F., în calitate de cumpărător, s-a încheiat Contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA, pentru 185.733 acțiuni emise de SC I.T.C.

SA București, reprezentând 69,92195882% din valoarea capitalului social al

societății privatizate.

Ca modalitate de

plată a acțiunilor părțile au stabilit ca o diferență de 35% a prețului total

să fie plătită până la 14 ianuarie 2008, potrivit art. 5.2.1 din contract,

achitarea urmând a fi făcută în trei rate anuale eșalonate pe durata 2008 -

2010.

Solicitarea

desființării contractului prin rezoluțiune a avut ca temei nerespectarea

obligației de plată a ratelor 2 - parțial, și 3 din preț în condițiile asumate

în contract și s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ.

de la 1864 și pe cele ale art. 15

1

alin. (4) din Legea nr. 99/1999.

Având în vedere și dispozițiile O.G. nr. 25/2002, reclamanta a solicitat

daunele interese la care s-a considerat îndreptățită.

Acțiunea a fost

soluționată prin Sentința civilă nr. 1162 din 13 ianuarie 2012, în sensul

respingerii sale ca neîntemeiată cu motivarea că cererea de pronunțare a

rezoluțiunii are caracter principal, dar și că în contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni părțile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV

în art. 5.2.2.8, astfel încât cel mult o instanță ar putea analiza o

desființare convențională a contractului, iar nu una judiciară. Pe cale de

consecință pretențiile acestora au fost respinse, iar în ceea ce privește

nerealizarea obligațiilor investiționale, s-a arătat că pentru acestea

reclamanta nu a prezentat un mod de calcul.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta a declarat apel soluționat prin Decizia civilă nr. 5 din 14

ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în

sensul admiterii, anulării sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat și

recunoașterea pârâtei SC T.V.M. SA a rezultat nerespectarea de către

cumpărători a obligației asumate prin art. 5.2.1.1 din contract referitor la

achitarea diferenței de preț în trei rate anuale eșalonate în perioada 28

decembrie 2008 - 28 decembrie 2010, mai exact, executarea parțială a ratei nr.

2 în cuantum de 1.500.000 dolari SUA scadentă la 28 decembrie 2009 și

neexecutarea ratei nr. 3 în cuantum de 3.899.208,5 dolari SUA scadentă la 28

decembrie 2010. Referitor la obligația din contract, potrivit căreia

cumpărătorilor le incumbă obligația de a efectua din surse proprii în termen de

un an de la data semnării contractului, respectiv 12 decembrie 2008, investiții

pentru dezvoltare în valoare de 3.211.520 RON, s-a reținut că cei doi

cumpărători s-au obligat să prezinte în termen de 30 zile lucrătoare de la data

împlinirii scadenței fiecărei etape investiționale, un certificat emis de

cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit însoțite de

documentele doveditoare.

În urma evaluării

probelor administrate, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima

instanță a stabilit că, dată fiind stipularea în contract a unui pact comisoriu

de gradul IV pentru neachitarea la scadență a două rate consecutive, respectiv

art. 5.2.2.8, este exclusă aplicarea dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ.,

pentru neîndeplinirea unor obligații esențiale care, însă, nu se circumscriu

pactului comisoriu convenit. În cauză, a rezultat că pactul comisoriu nu opera

decât în ipoteza neachitării integrale a două rate consecutive, condiție

neîntrunită, întrucât cumpărătorii s-au obligat la achitarea diferenței de

preț, prin plata a trei rate, din care a fost integral achitată prima rată, cea

de-a doua parțial, iar cea de-a treia nu a fost achitată, astfel că

rezoluțiunea de drept nu putea fi opusă în condițiile art. 5.2.2.8 din

contract. În această situație, partea cocontractantă care și-a îndeplinit

propriile obligații, chiar dacă nu poate opune în mod eficient desființarea de

drept a contractului, poate solicita rezoluțiunea în condițiile dreptului

comun, respectiv art. 1020 - 1021 C. civ.

Astfel, temeiul

juridic al desființării contractului îl constituie interdependența obligațiilor

din contractul sinalagmatic, faptul că fiecare dintre obligațiile reciproce

este cauza juridică a celeilalte, neîndeplinirea uneia dintre obligațiile

esențiale lipsind de suport juridic obligația reciprocă, atrăgând desființarea

contractului.

De la regula

prevăzută de art. 1021 C. civ., care reglementează caracterul judiciar al

rezoluțiunii părțile pot deroga, pentru situații circumstanțiate, prin clauze

pentru neexecutare reducând sau eliminând intervenția instanței. Dacă însă

neexecutarea nu se înscrie în termenii prevăzuți în pactul comisoriu însă este

suficient de gravă și semnificativă pentru a atrage desființarea contractului,

existența unui pact comisoriu, inoperabil, nu poate împiedica partea care și-a

executat propriile obligații asumate să se adreseze instanței cu cerere în

rezoluțiunea contractului.

Pentru aceleași

considerente nu au fost reținute nici apărările pârâtei SC T.V.M. SA

referitoare la lipsa de interes în formularea cererii în rezoluțiunea

contractului, ca urmare a notificării rezoluțiunii contractului prin Adresa din

13 decembrie 2010 și respectiv ca urmare a redobândirii calității de acționar

al A.V.A.S. Aceasta, deoarece așa cum rezultă din Adresa din 13 decembrie 2010,

prin această adresă nu a fost notificată rezoluțiunea de drept a contractului,

ci au fost somați cumpărătorii să achite conform clauzelor contractului ratele

de preț cu dobânzile și penalitățile aferente, cu referire la pactul comisoriu

convenit.

De asemenea, nici

reînscrierea A.V.A.S. ca acționar al SC I.T.C. SA nu s-a făcut ca urmare a

rezoluțiunii contractului, ci în temeiul art. 5.2.2.4, prin executarea gajului

constituit pentru neexecutarea obligației de plată integrală a ratei de preț.

Reținându-se că în

cauză A.V.A.S. nu a notificat rezoluțiunea de drept a contractului ca urmare a

operării pactului comisoriu, acțiunea sa justifică un interes raportat la

redobândirea calității de acționar, aceasta cu atât mai mult cu cât

desființarea contractului nu presupune doar redobândirea calității de acționar,

ci implică acordarea de despăgubiri în condițiile legii și ale prevederilor

contractuale.

S-a constatat greșita

soluționare a cauzei la prima instanță prin aprecierea că în cauză dispozițiile

art. 1020 - 1021 C. civ. nu își găsesc aplicarea.

Întrucât modalitatea

în care prima instanță a soluționat primul capăt al cererii a exclus

soluționarea capetelor accesorii având ca obiect despăgubiri, dezlegarea dată

litigiului a echivalat cu nejudecarea în fond a cauzei, impunând anularea

sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii

pârâta SC T.V.M. SA a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului, cu consecința

menținerii sentinței Tribunalului București.

În motivarea

recursului, după prezentarea situației de fapt, a cererii promovate și a suitei

hotărârilor pronunțate în acest dosar, recurenta a arătat că rezoluțiunea poate

fi incidentă numai la cererea părții îndreptățite, doar judiciar, de către

partea îndreptățită în contractul sinalagmatic, potrivit art. 1020 C. civ., în

măsura în care prin clauze exprese inserate în contract, părțile înțeleg să

introducă pacte comisorii pentru declararea încetării contractului, este

evident că rolul instanței este exclus în pronunțarea unei desființări

culpabile a convenției. Este adevărat că revine creditorului dreptul de a

aprecia asupra notificării rezoluțiunii, dar în tăcerea acestuia, instanța nu

ar putea înlătura incidența pactului comisoriu pentru a pronunța alternativ

acțiunii acestuia, o rezoluțiune judiciară. Trimițând la considerentele

Deciziei nr. 907 din 2 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

recurenta consideră că soluția primei instanțe este corectă, iar decizia

pronunțată în apel este dată cu încălcarea legii.

Pentru a pronunța

decizia criticată, recurenta a subliniat că instanța de apel a reținut în mod

eronat și în contradicție cu dispozițiile Codului civil și cele ale

contractului de privatizare, faptul că în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile

pactului comisoriu, deși, așa cum însăși A.V.A.S. a recunoscut prin Adresa din

13 decembrie 2010, contractul a fost desființat ca urmare a producerii pactului

comisoriu contractual. În conformitate cu dispozițiile art. 5.2.2.8., neplata a

două rate succesive de preț determină desființarea de drept a contractului,

fără punere în întârziere ori altă formalitate prealabilă. În aceste condiții

este greșită evaluarea curții de apel care a considerat că A.V.A.S. nu a

activat pactul comisoriu datorită achitării parțiale a celei de-a doua părți

din preț.

Se impune, în opinia

recurentei, considerentul că o neplată parțială este suficient de importantă de

vreme ce poate duce la executarea gajului asupra acțiunilor, conceput ca o

garanție a neexecutării, iar eliberarea acestui gaj este condiționată de

trecerea unui termen de 30 de zile de la data achitării integrale a prețului

vânzării. În aceste condiții, mutatis mutandis, se impune concluzia că pactul

comisoriu ar fi operat în condițiile de fapt a cauzei deoarece plata parțială a

ratei doi reprezintă o neexecutare.

Recurenta reiterează

că Adresa din 13 decembrie 2010 transmisă de către intimată prin care

informează pârâta asupra intervenției rezoluțiunii contractului de privatizare

reprezintă manifestarea netă a activării pactului comisoriu contractual de grad

IV, ceea ce exclude posibilitatea pronunțării rezoluțiunii judiciare, așa cum a

apreciat, în decizia atacată, curtea de apel.

Împotriva acestui

recurs intimata A.V.A.S. nu a formulat întâmpinare.

Deși recurenta a

solicitat proba cu înscrisuri în cadrul memoriului de recurs, cererea nu a fost

reiterată în dezbateri.

Analizând temeinicia

recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că motivele acestuia se

încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., deoarece vizează

greșita raportare a instanței la prevederile Contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007 și la semnificația termenilor acestuia,

dar și la greșita aplicare a legii referitoare la incidența în cauză a

rezoluțiunii judiciare.

Totodată, încă din

debutul considerentelor instanța arată că potrivit art. I, pct. 10 din Legea

nr. 192/2013, sintagma "A.V.A.S." se înlocuiește cu sintagma

"Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului", astfel, actele

de procedură în recurs au fost realizate față de intimată sub noua sa denumire.

Analizând Contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007 ale SC I.T.C. SA,

reține că potrivit clauzei 5.2.2.8 a acestuia, părțile au convenit inserarea

unui pact comisoriu de ultim grad pentru neexecutarea obligației cumpărătorilor

de plată a două rate consecutive din prețul convenit în condițiile

contractului. Este neîdoielnică, iar anterior instanțele nu au infirmat prin

interpretările date că această clauză are semnificația unui pact comisoriu care

rezervă dreptul vânzătorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor

Statului de a desființa contractul dacă două rate ale prețului nu vor fi fost

plătite la scadența contractuală.

Desigur și că

activarea pactului comisoriu și mai ales eficacitatea acestuia este

condiționată de neîndeplinirea obligației cumpărătorilor în condițiile

pactului, adică neplata a două rate consecutive ale prețului, dublată de

intenția de rezoluțiune anunțată de vânzător.

Pentru ca obligația

contractuală să fie considerată neîndeplinită și să reprezinte un temei al

rezoluțiunii, fie convenționale, fie judiciare, trebuie ca neexecutarea

acesteia să fie pe atât de importantă pentru ca aceasta să fie echivalentă unei

neexecutări. Cu alte cuvinte, pentru ca o executare parțială să semnifice

neexecutare, aceasta trebuie să fie semnificativă prin raportare la cauza sub

care obligația a fost asumată, adică obligația corelativă a cocontractantului.

Or, Înalta Curte de

Casație și Justiție observă că nu a reprezentat o preocupare deosebită a instanțelor

de fond să analizeze dacă măsura neexecutării obligației de plată a unei

fracțiuni a ratei a doua din preț este suficient de importantă astfel încât

aceasta să semnifice o neexecutare a obligației în condițiile asumate și astfel

să poată fi făcută afirmația că putea sau nu să fie activat pactul comisoriu

contractual.

Dincolo însă de

aceasta, arată că totuși inserarea pactului comisoriu și mai ales activarea sa

constituie un drept al Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, ca

vânzător, și nu o obligație, pe de o parte, iar pe de altă parte, arată că

rezoluțiunea judiciară a fost oricum solicitată și pentru neîndeplinirea altor

obligații contractuale, mai exact pentru nerealizarea la scadență a

obligațiilor investiționale și neprezentarea în termen de 30 zile lucrătoare de

la data împlinirii scadenței fiecărei etape investiționale a unui certificat

emis de cenzorii societății sau de o firmă specializată de audit însoțite de

documentele doveditoare. Or, cel puțin neexecutarea acestor ultime obligații nu

intra sub incidența pactului comisoriu, iar evaluarea neexecutării lor din

perspectiva incidenței rezoluțiunii judiciare impunea intervenția instanței de

judecată.

În al doilea rând,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta critică soluția

instanței de apel din perspectiva unei interpretări greșite a actului emis de

intimata-reclamantă, Adresa din 13 decembrie 2010, care semnifică în opinia

părții notificarea de rezoluțiune a vânzătorului, act care lipsește de interes

cererea de pronunțare a rezoluțiunii pe cale judiciară, referitoare la același

contract.

Înalta Curte

reconfirmă însă raționamentul instanței de apel, arătând, la rândul său, că

această adresă reprezintă doar o somație de plată a ratei 3 din prețul

acțiunilor și dobânzii aferente acesteia adresată cumpărătorilor, cu

atenționarea finală că potrivit clauzei nr. 5.2.2.8, dacă obligația nu va fi

executată, este posibilă activarea pactului. Chiar dacă pactul comisoriu

inserat de părți în contact presupune lipsa oricărei formalități în afara

înștiințării de rezoluțiune, totuși manifestarea dreptului conferit de acest

pact trebuie să fie clară și definitivă, și nu poate fi considerată prin doar

simpla referire a părții la existența clauzei contractuale trasate ca un avertisment

asupra consecințelor neplății.

Nu se poate atribui

acestei adrese funcția propusă de către recurentă, respectiv că aceasta

reprezintă, de fapt, notificarea rezoluțiunii, nici prin complinirea sa cu

executarea gajului asupra acțiunilor. Potrivit și celor reținute de instanța de

apel, reînscrierea Autorității pentru Administrarea Activelor Statului ca

acționar al SC I.T.C. SA s-a solicitat în temeiul art. 5.2.2.4 din contract ca

efect al executării gajului constituit în condițiile art. 5.2.2.1., adică pentru

neplata la scadență a ratelor de preț, neplată pentru orice fracție de preț și

necondiționată de consecutivitatea neplății unor rate succesive, ca în cazul

pactului comisoriu.

În fine, ca urmare a

considerentelor detaliate, Înalta Curte consideră că în cauză nu se poate

considera inadmisibilitatea rezoluțiunii judiciare, chiar în prezența pactului

comisoriu de ultim grad stipulat în clauza nr. 5228 a Contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. AA din 12 decembrie 2007, concluzie

concordantă celei reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

comercială nr. 907 din 2 martie 2006 la care recurenta face trimitere în

justificarea raționamentului de aplicare a legii, în măsura în care s-a

constatat că o cerere de reziliere judiciară a unui contract care avea inserat

un pact comisoriu îndreptățește instanța a analiza în cadrul acțiunii dacă

obligațiile prevăzute în contract nu au fost executate concordant condițiilor

impuse prin pact.

De aceea, pentru

toate considerentele prezentate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte consideră că motivele de recurs nu sunt fondate, astfel, va

respinge cererea recurentei ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC T.V.M. SA București împotriva Deciziei civile

nr. 5/2013 din 14 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 ianuarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ