ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4679/2012

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 469 din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Comuna Șeitin, reprezentată prin Primarul Comunei Șeitin, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi și anulat parțial pct. 8 din dispozitivul Deciziei nr. S170 din 17 august 2010 emisă de Camera de Conturi Arad și Încheierea din 9 decembrie 2010 emisă de Curtea de Conturi în ceea ce privește obligația reclamantei de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului de 26.000 lei și a foloaselor nerealizate aferente acestei sume, reprezentând plăți efectuate de reclamantă pentru executarea obligațiilor stabilite prin sentința civilă nr. 7846 din 29 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Arad, secția civilă, în Dosar nr. 56/55/2008. Totodată, a fost respinsă în rest acțiunea, iar reclamanta nu a solicitat cheltuielile de judecată. În motivarea soluției, instanța a reținut că în prezenta cauză, reclamanta Comuna Șeitin a contestat legalitatea actelor Curții de Conturi - respectiv punctul 8 din dispozitivul Deciziei nr. S/170 din 17 august 2010 emisă de Camera de Conturi Arad și Încheierea din 9 decembrie 2010 emisă de Curtea de Conturi - acte prin care Curtea de Conturi a dispus conducerii Primăriei Comunei Șeitin să ia măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor estimate la suma totală de 97.898 lei ( 9.161 lei + 56.501 lei + 26.000 lei + 6.236 lei), la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 5.362 lei (554 lei + 3.844 lei + 690 lei + 274 lei), precum și de recuperare a acestora. Instanța a constatat că aceste prejudicii rezultă din următoarele constatări ale Curții de Conturi:

În exercițiul bugetar 2009, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese, primarul și viceprimarul comunei, au beneficiat, în mod nelegal de "Spor de dispozitiv", formă de remunerare care excede prevederile art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, republicată, art. 3 și 5 din O.G. nr. 10/2008, precum și art. 4 din Legea nr. 53/2003. Valoarea totală a cheltuielilor bugetare reprezentând spor de dispozitiv, angajate și efectuate cu nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, însumează 9.161 lei, determinând producerea unui prejudiciu în resursele financiare ale bugetului local în aceeași sumă, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 554 lei.

În baza contractului colectiv de muncă nr. 674 din 23 martie 2009, în exercițiul bugetar 2009, au fost acordate angajaților Primăriei Șeitin - funcționari publici și personal contractual, unele venituri de natură salarială, respectiv: spor condiții vătămătoare, spor de fidelitate, normă de hrană și sume reprezentare, fără ca aceste drepturi să fie prevăzute de legislația în vigoare în materie, încălcându-se prevederile Legii nr. 188/1999, republicată, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 10/2008, coroborat cu prevederile art. 157 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996. Mai mult, sporul pentru condiții vătămătoare a fost acordat în condițiile în care locurile de muncă, care au beneficiat de acest spor nu au fost stabilite pe baza unor buletine de determinare emise de către autoritățile abilitate în acest sens, așa cum se prevede la art. 16 alin. (1) și din O.G. nr. 6/2007. Valoarea totală a acestor cheltuieli bugetare însumează 56.501 lei (4.801 lei + 51.700 lei), angajarea și efectuarea lor fiind în contradicție cu prevederile art. 14 alin. (3) și 23 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, determinând producerea unui prejudiciu în sumă de 56.501 lei, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 3.844 lei ( 305 lei + 3.539 lei).

Din resursele bugetului local Șeitin, în perioada octombrie 2009 - aprilie 2010, a fost achitată unei persoane fizice, în mod nelegal, contrar prevederilor art. 14 alin. (3) și 23 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, suma de 26.000 lei, reprezentând despăgubiri stabilite de Judecătoria Arad prin sentința nr. 7846/2008, care în dispozitivul sentinței obligă la plata de despăgubiri Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Șeitin, din a cărei culpă s-a produs prejudiciul pentru care instanța a acordat despăgubirile și nu unitatea administrativ teritorială comuna Șeitin. Plata nelegală a acestor despăgubiri a generat un prejudiciu în resursele financiare ale bugetului local în valoare de 26.000 lei, la care se adaugă foloase nerealizate în sumă de 690 lei.

În anul 2009, a fost alocată de la bugetul local A.S. "U." Șeitin, suma de 22.000 lei, pusă la dispoziția reprezentantului asociației în numerar pe baza unor cereri ale acestuia și nu pe baza unor contracte încheiate în temeiul art. 69 din Legea nr. 69/2000, care să permită un control din partea Primăriei, al modului de utilizare a acestor resurse publice. Auditul Curții a reliefat că din suma totală alocată, Asociația sportivă nu a justificat cu documente legale suma de 6.236 lei (989,95 lei + 5.246,05 lei), plata acestei sume, producând un prejudiciu în resursele bugetului local, în valoare egală, la care se adaugă foloase nerealizate în valoare de 274 lei. Instanța de fond a menținut concluziile actului Curții de Conturi în privința pct. 1, 2, 4, dar au fost anulate parțial actele contestate în privința prejudiciului cauzat constând în plata despăgubirilor datorate de Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate, în baza Sentinței nr. 7846/2008.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii privind anularea parțială a pct. 8 din Decizia nr. S/70 din 17 august 2010 și a Încheierii din 09 decembrie 2010 emise de Curtea de Conturi a României, în ceea ce privește obligația reclamantei de a lua măsuri de recuperare a prejudiciului de 26.000 lei și a foloaselor nerealizate aferente acestei sume. 1. Soluția instanței de recurs Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. S/170 din 17 august 2010 emisă de Camera de Conturi Arad și a Încheierii din 9 decembrie 2010 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții Conturi a României. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 832 din 13 decembrie 2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către C.S.C. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parțial contestația”. În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”. Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”. Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană. În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală. În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții. De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Arad, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei. În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Arad – Secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurentei, formulate în fața instanței de control judiciar.