ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 487/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 13 iulie 2010, reclamanții S.R.R. și F.S.S.

au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței, în principal, stabilirea valorii pentru teren și construcții situate în B-dul 16 D. nr. X (fostul B-dul 6 M.) și str. P. (fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp, prin efectuarea expertizei de către un evaluator autorizat ANEVAR și obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie, iar în subsidiar, obligarea pârâtei să înainteze Dosarul nr. 29134/CC aferent Deciziei nr 314 din 5 octombrie 2006 a AVAS de acordare de măsuri reparatorii unui evaluator autorizat sau unei societăți de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile, potrivit Capitolului V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Notificarea nr. 846 din 12 noiembrie 2001, înregistrată la AVAS cu nr. DJ2/4409 din 1 august 2003, au solicitat despăgubiri pentru "teren cu diferite construcții precum și casă și curte în B-dul 16 D. nr. X (fostul B-dul 6 M.) și str. P. (fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp". Prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006, AVAS a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafață de 5.978 mp, înscris în CF 4581 Timișoara, iar dosarul a fost înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor unde a fost înregistrat sub nr. 29134/CC din 29 ianuarie 2009. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 889 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea subsidiară astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanții S.R.R. și F.S.S., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative prevăzute de Capitolul V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire în ce privește drepturile patrimoniale ale reclamanților recunoscute prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 AVAS și a respins ca neîntemeiată cererea principală.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS, în calitate de unitate deținătoare, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 5.978 mp, înscris în CF 4581 Timișoara, iar dosarul aferent Deciziei nr. 314 din 5 octombrie 2006 a fost transmis Secretarului Comisiei Centrale fiind înregistrat sub nr. 29134/CC. Potrivit dispozițiilor pct. 16.16 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „dacă pe baza constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale acesta din urmă stabilește că imobilul pentru care, prin decizie, s-au consemnat/propus despăgubiri este restituibil în natură prin decizie motivată, potrivit art. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală va proceda la restituirea acestuia”.

Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor legale menționate, Comisia Centrală este competentă să verifice numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură și nicidecum legalitatea propunerii deținătorului imobilului învestit cu soluționarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001. Potrivit Legii nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare a acestei legi aprobată prin H.G. nr. 250/2007 unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării apreciază pe baza actelor depuse cu privire la caracterul preluării imobilului ca fiind abuziv, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanei care a formulat notificarea, precum și cu privire la calitatea persoanei ca fiind îndreptățită în sensul legii, aceste verificări constituind atribuția exclusivă a unității deținătoare.

Instanța de fond a apreciat că, atâta vreme cât Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS a rămas definitivă, nefiind contestată de părți, pârâta urmează să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Legea specială în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede în corpul ei un alt termen care să deroge de la regula generală, aceea că rezolvarea cererii formulată de către reclamantă trebuia efectuată cu respectarea termenului de 30 de zile. Având în vedere prevederile legislative menționate anterior cuprinse în Cap. V. al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea a reținut că pârâtei în calitate de autoritate publică centrală îi revine competența funcțională exclusivă în ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța având doar competența legală de a stabili legalitatea și temeinicia actelor emise de către această autoritate publică centrală.

Prin urmare, a reținut judecătorul fondului, refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii reclamanților rezultă din depășirea de către aceasta a termenului în care aceasta avea obligația de a soluționa cererea. Pe de altă parte, Curtea a reținut că dreptul de creanță născut în favoarea reclamanților prin emiterea Deciziei nr. 314 din 5 octombrie 2006 de către AVAS, decizie neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are deci caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 și, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă încalcă reclamantului dreptul la respectarea bunurilor lor.

De aceea, Curtea de apel, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași lege raportat la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamanților prin refuzul său nejustificat, a obligat autoritatea pârâtă să emită în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul din litigiu. Totodată, Curtea de apel a reținut că toate actele și operațiunile administrative care precedă emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul administrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamă în mod intrinsec efectuarea tuturor acestor operațiuni administrative prealabile.

Pentru aceste motive, instanța de fond a admis aceste capete de cerere și a obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative necesare în vederea efectuării raportului de evaluare și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în ce privește drepturile patrimoniale ale reclamanților recunoscute prin Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acțiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Având în vedere că instanța nu a stabilit o derogare de la dispozițiile de drept comun aplicabile prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că executarea hotărârii de către autoritatea publică trebuie să se facă în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs atât reclamanții S.R.R. și F.S.S., cât și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. 3.1. Recursul declarat de reclamanți Invocând dispozițiile art. 304 alin. (9) și art. 304 1 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive de instanță, respectiv și a capătului principal de cerere prin care au solicitat stabilirea valorii pentru teren și construcții situate în B-dul 16 D. nr. X (fost B-dul 6 M.) și strada P. (fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp, prin efectuarea expertizei de către un evaluator autorizat ANEVAR, precum și obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie. Recurenții susțin că instanța de judecată, în considerarea principiului plenitudinii de jurisdicție, poate soluționa nu numai cererile incidentale pe parcursul procedurii administrative, dar și acele cereri de numire evaluator de efectuare a expertizei în cadrul unui dosar judiciar sau cererea de acordare a despăgubirilor pe fondul cauzei.

Câtă vreme instanța poate dispune acordarea măsurilor reparatorii după efectuarea expertizei evaluatorii, cu atât mai mult are căderea și poate fi învestită cu soluționarea unei cereri de numire a evaluatorului și de efectuare a expertizei chiar în cadrul dosarului de instanță. 3.2. Recursul declarat de pârâtă Criticând soluția instanței de fond prin prisma dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., autoritatea recurentă susține că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că, în speță, există un refuz nejustificat și că au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei.

Recurenta precizează că, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 314/2006 a fost transmis de AVAS, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 29134/CC. Astfel, în urma aprobării soluționării cu prioritate, în baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, acesta a fost analizat și s-a constatat că din cuprinsul Deciziei nr. 314/2006 nu este identificat imobilul pentru care se propune măsuri reparatorii (pentru ce s-au propus măsuri reparatorii, pentru teren sau pentru teren și construcție).

Autoritatea recurentă mai precizează că întinderea măsurilor reparatorii este stabilită în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar stabilirea cuantumului acestor măsuri se face în procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În acest sens, a fost întocmită Adresa nr. 29134/CC din 24 septembrie 2010 prin care s-a solicitat AVAS-ului identificarea imobilului pentru care s-a propus beneficiul Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, recurenta critică soluția instanței de fond, întrucât se motivează soluția de admitere pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din Legea nr. 554/2004. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenți, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare. 4.1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora: - alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.” - alin. (2 1 ): „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.” - alin. (2 2 ): „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (4): „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.” - alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.” - alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.” Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.” În alineatul 8 se arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

Față de prevederile legale menționate, instanța de fond a apreciat cu justețe, în opinia Înaltei Curți, că pârâtei, în calitate de autoritate publică centrală, îi revine competența funcțională exclusivă în ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de contencios administrativ având doar competența legală de a analiza legalitatea și temeinicia actelor emise de autoritatea publică. Prin urmare, Înalta Curte va înlătura susținerile recurenților-reclamanți potrivit cărora instanța poate dispune efectuarea expertizei chiar și direct în etapa litigioasă.

O altă conduită ar fi contrară procedurii administrative cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în contextul în care legiuitorul a recunoscut Comisiei Centrale atribuții speciale în această procedură, în privința desemnării evaluatorului, care se realizează aleatoriu, cât și în alin. (7) al aceluiași articol, acordându-i o anumită marjă de apreciere asupra concluziilor evaluării inițiale. 4.2.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă În cauză, este necontestat că reclamanții au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Timișoara, că procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început cu Notificarea nr. 846 din 12 noiembrie 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziția nr. 314 din 5 octombrie 2006, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior către reclamanți, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 219134/CC din 29 ianuarie 2009. În cauză s-a efectuat verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.

Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală. Admițând în parte acțiunea formulată de reclamanți, instanța de fond a reținut, în esență, că cererea acestora nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator și neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire să reprezinte un refuz nejustificat, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției […], cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen, precum și că, în raport cu dispozițiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluționate și dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient. În acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TUE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare - H.G.

nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare. Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii reclamanților. De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - anul 2009, precum și în raport cu importanța cauzei pentru reclamanți, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de reclamanți, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită titlul de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Apărarea recurentei-pârâte referitoare la faptul că dosarul nu a putut fi soluționat motivat de o pretinsă neclaritate asupra lipsei identificării imobilului, nu poate fi primită și nu este de natură a deroba instituția de obligațiile ce îi incumbă cu privire la realizarea competenței legale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în prezenta cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de F.S.S. și S.R.R. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinței civile nr. 889 din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012. Procesat de GGC - LM