ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 487/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 487/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 13 iulie 2010, reclamanții S.R.R. și F.S.S. au chemat

în judecată pe pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând

instanței, în principal, stabilirea valorii pentru teren și construcții situate

în B-dul 16 D. nr. X (fostul B-dul 6 M.) și str. P. (fostă V.) nr. X, în total

5.978 mp, prin efectuarea expertizei de către un evaluator autorizat ANEVAR și

obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire în

cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie, iar în subsidiar, obligarea

pârâtei să înainteze Dosarul nr. 29134/CC aferent Deciziei nr 314 din 5

octombrie 2006 a AVAS de acordare de măsuri reparatorii unui evaluator

autorizat sau unei societăți de evaluare desemnată în vederea întocmirii

raportului de evaluare în termen de 30 de zile, potrivit Capitolului V, Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, obligarea pârâtei să emită decizia de acordare a titlului

de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza evaluatorie, precum și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Notificarea nr. 846 din 12 noiembrie

2001, înregistrată la AVAS cu nr. DJ2/4409 din 1 august 2003, au solicitat

despăgubiri pentru "teren cu diferite construcții precum și casă și curte

în B-dul 16 D. nr. X (fostul B-dul 6 M.) și str. P. (fostă V.) nr. X, în total

5.978 mp".

Prin Decizia nr. 314

din 5 octombrie 2006, AVAS a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru

imobilul în suprafață de 5.978 mp, înscris în CF 4581 Timișoara, iar dosarul a

fost înaintat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor unde a fost înregistrat sub nr. 29134/CC din 29 ianuarie 2009.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 889 din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a admis cererea subsidiară astfel cum a fost

formulată și precizată de reclamanții S.R.R. și F.S.S., în contradictoriu cu

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să

efectueze operațiunile administrative prevăzute de Capitolul V, Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 și să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire în ce

privește drepturile patrimoniale ale reclamanților recunoscute prin Decizia nr.

314 din 5 octombrie 2006 AVAS și a respins ca neîntemeiată cererea principală.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, prin Decizia nr. 314 din 5

octombrie 2006 emisă de către AVAS, în calitate de unitate deținătoare, s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață

de 5.978 mp, înscris în CF 4581 Timișoara, iar dosarul aferent Deciziei nr. 314

din 5 octombrie 2006 a fost transmis Secretarului Comisiei Centrale fiind

înregistrat sub nr. 29134/CC.

Potrivit

dispozițiilor pct. 16.16 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, „dacă pe baza

constatărilor Secretariatului Comisiei Centrale acesta din urmă stabilește că

imobilul pentru care, prin decizie, s-au consemnat/propus despăgubiri este

restituibil în natură prin decizie motivată, potrivit art. 21 din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală va proceda la restituirea acestuia”.

Curtea a constatat

că, potrivit dispozițiilor legale menționate, Comisia Centrală este competentă

să verifice numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură și

nicidecum legalitatea propunerii deținătorului imobilului învestit cu

soluționarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001.

Potrivit Legii nr.

10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare a acestei legi aprobată prin

H.G. nr. 250/2007 unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea

notificării apreciază pe baza actelor depuse cu privire la caracterul preluării

imobilului ca fiind abuziv, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a

persoanei care a formulat notificarea, precum și cu privire la calitatea

persoanei ca fiind îndreptățită în sensul legii, aceste verificări constituind

atribuția exclusivă a unității deținătoare.

Instanța de fond a

apreciat că, atâta vreme cât Decizia nr. 314 din 5 octombrie 2006 emisă de

către AVAS a rămas definitivă, nefiind contestată de părți, pârâta urmează să

verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.

Legea specială în

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede în corpul ei un alt termen care să

deroge de la regula generală, aceea că rezolvarea cererii formulată de către

reclamantă trebuia efectuată cu respectarea termenului de 30 de zile.

Având în vedere

prevederile legislative menționate anterior cuprinse în Cap. V. al Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, Curtea a reținut că pârâtei în calitate de autoritate

publică centrală îi revine competența funcțională exclusivă în ce privește

stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța având

doar competența legală de a stabili legalitatea și temeinicia actelor emise de

către această autoritate publică centrală.

Prin urmare, a

reținut judecătorul fondului, refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește

soluționarea cererii reclamanților rezultă din depășirea de către aceasta a

termenului în care aceasta avea obligația de a soluționa cererea.

Pe de altă parte,

Curtea a reținut că dreptul de creanță născut în favoarea reclamanților prin

emiterea Deciziei nr. 314 din 5 octombrie 2006 de către AVAS, decizie neatacată

printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are deci

caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 și, prin

nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă încalcă

reclamantului dreptul la respectarea bunurilor lor.

De aceea, Curtea de

apel, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2

alin. (1) lit. g), h) și m) din aceeași lege raportat la dispozițiile de

ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii

dreptului subiectiv civil încălcat reclamanților prin refuzul său nejustificat,

a obligat autoritatea pârâtă să emită în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă

a hotărârii o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul din

litigiu.

Totodată, Curtea de

apel a reținut că toate actele și operațiunile administrative care precedă

emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul

administrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care obligarea

pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamă în mod

intrinsec efectuarea tuturor acestor operațiuni administrative prealabile.

Pentru aceste motive,

instanța de fond a admis aceste capete de cerere și a obligat pârâta să

efectueze operațiunile administrative necesare în vederea efectuării raportului

de evaluare și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în ce

privește drepturile patrimoniale ale reclamanților recunoscute prin Decizia nr.

314 din 5 octombrie 2006 emisă de către AVAS.

Potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acțiunii, autoritatea

publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ,

să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative,

executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în

cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile

de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Având în vedere că

instanța nu a stabilit o derogare de la dispozițiile de drept comun aplicabile

prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că

executarea hotărârii de către autoritatea publică trebuie să se facă în cel

mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs

atât reclamanții S.R.R. și F.S.S., cât și pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

3.1. Recursul

declarat de reclamanți

Invocând dispozițiile

art. 304 alin. (9) și art. 304

1

C. proc. civ., recurenții-reclamanți

solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate

în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive de instanță, respectiv și a

capătului principal de cerere prin care au solicitat stabilirea valorii pentru

teren și construcții situate în B-dul 16 D. nr. X (fost B-dul 6 M.) și strada P.

(fostă V.) nr. X, în total 5.978 mp, prin efectuarea expertizei de către un

evaluator autorizat ANEVAR, precum și obligarea pârâtei să emită decizia de

acordare a titlului de despăgubire în cuantumul stabilit de expertiza

evaluatorie.

Recurenții susțin că

instanța de judecată, în considerarea principiului plenitudinii de jurisdicție,

poate soluționa nu numai cererile incidentale pe parcursul procedurii

administrative, dar și acele cereri de numire evaluator de efectuare a

expertizei în cadrul unui dosar judiciar sau cererea de acordare a

despăgubirilor pe fondul cauzei. Câtă vreme instanța poate dispune acordarea

măsurilor reparatorii după efectuarea expertizei evaluatorii, cu atât mai mult

are căderea și poate fi învestită cu soluționarea unei cereri de numire a

evaluatorului și de efectuare a expertizei chiar în cadrul dosarului de

instanță.

3.2. Recursul

declarat de pârâtă

Criticând soluția

instanței de fond prin prisma dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ.,

autoritatea recurentă susține că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că,

în speță, există un refuz nejustificat și că au fost încălcate dispozițiile

privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei.

Recurenta precizează

că, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a

fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri

reparatorii în favoarea reclamanților, în sensul că dosarul aferent Deciziei

nr. 314/2006 a fost transmis de AVAS, în calitate de entitate notificată, fiind

înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 29134/CC.

Astfel, în urma

aprobării soluționării cu prioritate, în baza art. 3 din Decizia nr. 2815/2008,

acesta a fost analizat și s-a constatat că din cuprinsul Deciziei nr. 314/2006

nu este identificat imobilul pentru care se propune măsuri reparatorii (pentru

ce s-au propus măsuri reparatorii, pentru teren sau pentru teren și

construcție).

Autoritatea recurentă

mai precizează că întinderea măsurilor reparatorii este stabilită în cadrul

procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar stabilirea

cuantumului acestor măsuri se face în procedura administrativă prevăzută de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În acest sens, a fost

întocmită Adresa nr. 29134/CC din 24 septembrie 2010 prin care s-a solicitat

AVAS-ului identificarea imobilului pentru care s-a propus beneficiul Legii nr.

10/2001.

Pe de altă parte,

recurenta critică soluția instanței de fond, întrucât se motivează soluția de

admitere pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. g), h) și m) din Legea nr.

554/2004.

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurenți,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele expuse în continuare.

4.1. În ceea ce

privește recursul declarat de reclamanți

Legea nr. 247/2005

stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie

parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în

speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

conform cărora:

- alin. (1): „Deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice

centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume

care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația

juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții

demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii,

se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei

Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu

de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin. (2):

„Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu

au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a

imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora,

inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse

de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după

caz, a ordinelor.”

- alin. (2

1

):

„Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate

pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior

exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (2

2

):

„Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi

însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare,

total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de

entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin. (3): „În

termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul

Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va

proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către

Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către

titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură

reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost

soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin. (4): „Pe baza

situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii

cererii de restituire în natură.”

- alin. (5):

„Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare.”

- alin. (6): „După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care

îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține cuantumul

despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a

menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului

de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în

art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza

raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre

reevaluare.”

În alineatul 8 se

arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de

emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și

deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au

consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut

la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

Față de prevederile

legale menționate, instanța de fond a apreciat cu justețe, în opinia Înaltei

Curți, că pârâtei, în calitate de autoritate publică centrală, îi revine

competența funcțională exclusivă în ce privește stabilirea cuantumului

despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de contencios administrativ

având doar competența legală de a analiza legalitatea și temeinicia actelor

emise de autoritatea publică.

Prin urmare, Înalta

Curte va înlătura susținerile recurenților-reclamanți potrivit cărora instanța

poate dispune efectuarea expertizei chiar și direct în etapa litigioasă.

O altă conduită ar fi

contrară procedurii administrative cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, în contextul în care legiuitorul a recunoscut Comisiei Centrale

atribuții speciale în această procedură, în privința desemnării evaluatorului,

care se realizează aleatoriu, cât și în alin. (7) al aceluiași articol,

acordându-i o anumită marjă de apreciere asupra concluziilor evaluării

inițiale.

4.2. În ceea ce

privește recursul declarat de pârâtă

În cauză, este

necontestat că reclamanții au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se

acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Timișoara, că

procedura administrativă de restituire a imobilului în litigiu a început cu Notificarea

nr. 846 din 12 noiembrie 2001, iar, ca urmare, prin Dispoziția nr. 314 din 5

octombrie 2006, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a propus

acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior către

reclamanți, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 219134/CC din 29 ianuarie 2009.

În cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în

natură.

Recurenta a invocat

în apărarea sa împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea

despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare

prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de

înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă

de Comisia Centrală.

Admițând în parte

acțiunea formulată de reclamanți, instanța de fond a reținut, în esență, că

cererea acestora nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a

unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator și neemiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire să reprezinte un refuz

nejustificat, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și

temeinică.

Astfel, potrivit

Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea

despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției […], cu modificările și completările

ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea

dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de

restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de

evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire”.

După cum s-a arătat

în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente

pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să

oblige autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen,

precum și că, în raport cu dispozițiile Deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt

soluționate și dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării

lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil și, pe cale de

consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor

Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare.

Este adevărat că

Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor

privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în

Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de

soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul

rând, este unanim acceptat că unul dintre principiile care trebuie să guverneze

activitatea organelor administrației publice este principiul operativității,

care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului

general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor

particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens,

trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre,

prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile

publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în

raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza

respectivă.

Într-adevăr, ca

urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată

din TUE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii

români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept

fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate

în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele

cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și

în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat că

termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil

și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea

oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie,

instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative

competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un

termen rezonabil pentru soluționarea cererii reclamanților.

De asemenea, în

raport cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data

înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor -

anul 2009, precum și în raport cu importanța cauzei pentru reclamanți, dar și

cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative

competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea

termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un

refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de

către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor

competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu

soluționarea cererii formulate de reclamanți, și-au exercitat dreptul de

apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve

cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului

fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod

întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina

autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită titlul de

despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Apărarea

recurentei-pârâte referitoare la faptul că dosarul nu a putut fi soluționat

motivat de o pretinsă neclaritate asupra lipsei identificării imobilului, nu

poate fi primită și nu este de natură a deroba instituția de obligațiile ce îi

incumbă cu privire la realizarea competenței legale cu respectarea drepturilor

fundamentale ale omului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în

prezenta cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de F.S.S. și S.R.R. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, împotriva Sentinței civile nr. 889 din 7 februarie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM