ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1071/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1071/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin decizia nr. 53

din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a fost

respinsă, ca nefondată, excepția nulității cererii de revizuire; a fost

respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de revizuientul Primarul

Municipiului Galați, în contradictoriu cu intimatul C.C.M.

Pentru a decide

astfel, instanța a constatat că înscrisurile invocate de petent ca acte

doveditoare noi în sprijinul cererii sale de revizuire nu îndeplinesc cel puțin

una din condițiile desprinse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv aceea

de a fi înscrisuri determinante care, dacă ar fi fost cunoscute de instanță, cu

ocazia soluționării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.

Astfel, așa cum

însuși revizuenta a precizat, înscrisurile invocate (sentința civilă nr. 2802

din 24 iulie 1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galați și actul de

vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946) dovedesc, în opinia sa, că imobilul în

litigiu nu a aparținut niciodată familiei intimatului.

Or, această împrejurare

a fost cunoscută de instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită

întrucât, la Dosarul nr. 980/C/2006, devenit nr. 830/44/2007, există adresa din

6 septembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Galați, prin care se aduce la

cunoștința instanței de judecată împrejurarea că imobilul a aparținut proprietarului

F.S., fiind preluat de stat în baza Deciziei nr. 1443/1963.

Prin urmare, chiar dacă

înscrisurile în sine nu au fost depuse la dosar cu ocazia soluționării cauzei, situația

ce se dorește a se dovedi cu acestea era cunoscută instanței de judecată, ea rezultând

din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunțării hotărârii.

Pe cale de consecință,

constatând că înscrisurile nu îndeplinesc în totalitate condițiile impuse prin dispozițiile

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Curtea a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.

De altfel, din verificările

efectuate a rezultat că pe rolul Curții de Apel Galați a mai existat o cerere de

revizuire, formulată de aceeași parte, întemeiată pe același motiv și în care a

fost invocat ca înscris nou doar sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular

al Raionului Galați, cerere care a fost respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă,

pentru aceleași considerente cu cele mai sus reținute.

Împotriva deciziei menționate,

a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Galați

, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând,

în esență, următoarele:

În mod greșit, instanța

de apel a considerat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută

de dispozițiile art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., în condițiile în care doar

cunoașterea, la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, a împrejurării

că imobilul nu a aparținut niciodată familiei intimatului, reținută prin decizia

recurată, nu este suficientă din perspectiva textului de lege.

Art. 322 alin. (5) C.

proc. civ. impune ca partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost

folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, nu să facă doar vorbire

de acele înscrisuri, deci condiția este ca înscrisurile să fi fost înfățișate.

Or, la data pronunțării

hotărârii atacate, nu s-au putut prezenta înscrisurile invocate (contractul de vânzare-cumpărare

și sentința prin care s-a preluat imobilul de către stat) din cauza atitudinii abuzive

a reclamantului, care a făcut vorbire despre un alt imobil și nu despre cel revendicat,

pentru ca, ulterior, să solicite, potrivit art. 281 C. proc. civ., îndreptarea materială

din dispozitivul deciziei atacate, arătând o altă situație, cea a unui imobil pentru

care a primit despăgubiri în baza altei decizii a tribunalului.

S-a învederat că sunt

îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., iar cele două înscrisuri invocate în cererea de revizuire au forță probantă

prin ele însele, fără să fie nevoie de a fi confirmate prin alte mijloace de probă,

atât timp cât din conținutul acestora rezultă că imobilul revendicat, din str. B.,

a aparținut lui F.S. și F.M.G., care au cumpărat de la S.B. și V.B. pe data de 27

aprilie 1946, și nu autorului intimatului, C.P.

Începând din anul 1956,

proprietarul imobilului din str. M., F.S., a abandonat imobilul, nemaifăcând niciun

fel de administrare, iar în anul 1963, conform dispozițiilor art. 1 al Decretului

nr. 111/1951 și ale Instrucțiunilor ministrului finanțelor nr. 259/1955, imobilul

a trecut în patrimoniul statului în baza sentinței civile nr. 2802 din 24 iulie

1963 în Dosarul nr. 644/1963 de Tribunalul Popular al Raionului Galați.

Acest imobil este diferit

de cel din str. M., care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Mai

mult, intimatul C.C.M. a formulat două notificări în temeiul Legii nr. 10/2001:

prima a vizat imobilul din str. M. nr. X1, actual str. B. nr. X2, iar cea de-a doua

notificare a vizat imobilul din str. M. nr. X4, actual str. B. nr. X3, așa cum rezultă

din adresa din 23 septembrie 2002 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați.

Intimatul a folosit ca mijloc de probă același Decret nr. 92/1950, inducând în eroare

instanța de judecată, în sensul că a obținut măsuri reparatorii pentru ambele imobile

(prin sentința civilă nr. 627/C din 17 mai 2006 pronunțată în Dosarul nr. 3207/C/2005

a Tribunalului Galați, i s-au acordat intimatului și măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în str. B. fost M. nr. X4, conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

Prin motivele de recurs,

s-a susținut că, deoarece reclamantul nu a putut face dovada proprietății cu un

titlu care să îndeplinească exigențele dreptului comun în materie, instanța de apel

nu putea da eficiență nici prezumției legale relative de preluare abuzivă prevăzută

de norma specială.

În prezenta cauză, recunoașterea

calității de persoane îndreptățite a intimatului C.C.M. și a lui C.I., doar pe baza

unor simple presupuneri, fără a avea în concret un act de proprietate din care să

rezulte dreptul cerut, practic înseamnă depășirea cadrului legal impus de norma

specială și înfrângerea principiilor dreptului comun în materie, cu consecința producerii

unei grave erori judiciare.

Prin întâmpinarea depusă

în cauză, intimatul C.C.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât

nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii prevăzute

de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și, mai mult, revizuenta a promovat anterior o

altă cerere de revizuire cu același obiect, pe același temei juridic, între aceleași

părți, hotărârea de respingere a cererii având autoritate de lucru judecat în pricina

de față.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Se impune a se preciza,

în primul rând, că intimatul, cu toate că a susținut, prin întâmpinare, autoritatea

de lucru judecat a deciziei nr. 241 din 4 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de

Apel Galați în Dosarul nr. 741/44/2011, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă

o cerere de revizuire a aceleiași decizii ca în prezenta cauză, nu a înțeles să

invoce un motiv de ordine publică, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.,

ci a urmărit respingerea recursului, după cum se arată explicit în întâmpinare.

Ca atare, susținerile

intimatului nu se circumscriu unei excepții procesuale, care ar putea conduce, în

cazul admiterii sale, la admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii cererii de revizuire pentru autoritate de lucru judecat, ci unor

apărări de fond, care urmează a fi evaluate ca atare în considerentele ce vor fi

expuse, fără ca instanța să se pronunțe distinct asupra excepției autorității de

lucru judecat.

Mai mult, aspectul învederat

a fost analizat chiar prin decizia recurată și reținut ca relevant pentru admisibilitatea

cererii de revizuire, ceea ce confirmă finalitatea reiterării sale prin întâmpinarea

depusă prin recurs, ca apărare de fond, anume respingerea recursului și menținerea

deciziei Curții de Apel Galați.

În ceea ce privește legalitatea

deciziei recurate, se constată următoarele:

Analizând admisibilitatea

cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Curtea

de Apel Galați a enumerat condițiile de admisibilitate desprinse din norma menționată,

însă a examinat, în realitate, două condiții, aceea a caracterului nou, respectiv

a caracterului determinant al înscrisurilor invocate de către revizuentă.

Astfel, a apreciat că

cele două înscrisuri sunt noi, în sensul că nu au fost depuse la dosar cu ocazia

soluționării cauzei finalizate prin hotărârea supusă revizuirii, însă nu au caracter

determinant, deoarece situația ce se dorește a se dovedi cu acestea era cunoscută

instanței de judecată, rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul

pronunțării hotărârii.

S-a reținut, totodată,

că pe rolul Curții de Apel Galați a mai existat o cerere de revizuire, formulată

de aceeași parte, întemeiată pe același motiv și în care a fost invocat ca înscris

nou doar sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galați,

cerere care a fost respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă, pentru absența caracterului

determinant, întrucât înscrisul tindea la dovedirea unei situații cunoscute instanței

de judecată.

Din cele expuse, rezultă

că, prin decizia recurată, a fost analizată împrejurarea relevată prin întâmpinarea

depusă în recurs, anume existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care

a fost respinsă o altă cerere de revizuire a aceleiași decizii. Considerentele reținute

prin decizia recurată în cauză au vizat doar unul dintre cele două înscrisuri invocate

în speță, respectiv sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului

Galați, nu și actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946.

Chiar dacă analiza a fost

făcută în contextul admisibilității cererii de revizuire de față, și nu al puterii

lucrului judecat al hotărârii judecătorești, finalitatea este aceeași, anume imposibilitatea

reanalizării unui aspect de fapt și de drept ce a fost tranșat irevocabil într-un

proces anterior.

Aprecierea Curții de Apel

Galați pe acest aspect nu a făcut obiectul criticilor din recursul declarat de către

revizuentă, astfel încât legalitatea sa excede controlului exercitat de către această

instanță de recurs.

Nu poate fi, însă, ignorat

că aprecierea în discuție a intrat în puterea lucrului judecat și se impune ca atare

doar în legătură cu sentința civilă nr. 2802/1963, în limitele rezultate chiar din

decizia nr. 241 din 4 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, iar atare constatare

nu este infirmată nici de apărările din întâmpinarea depusă în recurs, în condițiile

în care, după cum s-a arătat, intimatul a urmărit doar respingerea recursului, nu

admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, pentru a fi posibilă cenzurarea

legalității deciziei pe acest aspect.

În consecință, controlul

de legalitate al hotărârii recurate poate fi exercitat în privința condițiilor de

admisibilitate a revizuirii din perspectiva înscrisului nou reprezentat de actul

de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946, pentru care nu s-a considerat că decizia

nr. 241 din 4 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați ar produce vreun efect.

Examinându-se cerința

caracterului determinant al acestui înscris, prin decizia recurată s-a constatat,

astfel cum deja s-a arătat, că situația ce se dorește a se dovedi cu acesta era

cunoscută instanței de judecată, rezultând din alte înscrisuri care au existat la

momentul pronunțării hotărârii.

O astfel de argumentare

relevă o analiză necorespunzătoare a cerinței în discuție, care presupune că, dacă

înscrisul nou ar fi fost cunoscut la momentul soluționării cauzei, ar fi putut conduce

la pronunțarea unei alte soluții.

Din perspectiva acestei

cerințe de admisibilitate, ar trebui analizat în concret dacă, în raport de considerentele

hotărârii și de probatoriul administrat, nu mai puțin, în raport de cererile și

apărările părților, înscrisul nou avea aptitudinea de a determina stabilirea unei

alte situații de fapt în cauză.

Așadar, aprecierea acestei

cerințe are drept premisă situația de fapt reținută prin considerentele hotărârii

supuse revizuirii, susținerile părților din acea cauză și nu poate ignora conținutul

înscrisului nou, pentru că numai în acest fel s-ar putea stabili dacă acest înscris

ar fi fost hotărâtor pentru modul de soluționare a cauzei.

Luarea în considerare

a conținutului înscrisului nou invocat prin cererea de revizuire este relevantă

din perspectiva distincției între faptul principal, ce constituie raportul litigios

dedus judecății și care trebuie dovedit, și faptul probator, care, fără a constitui

însuși raportul litigios, contribuie la dovedirea existenței sau a inexistenței

acestuia, noțiuni ce au o semnificație diferită în materia probelor.

Avându-se în vedere această

distincție, examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerință de admisibilitate

a revizuirii, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia

rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea

supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la

adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată.

Din unicul argument regăsit

în considerentele deciziei recurate, reiese că instanța a făcut confuzie între faptul

probator și faptul principal, motiv pentru care nu a analizat în mod concret și

efectiv cerința în discuție de admisibilitate a revizuirii.

Astfel, din cuprinsul

deciziei nr. 127 din 30 iunie 2008, a cărei revizuire s-a solicitat, rezultă că

obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat contestarea dispoziției

din 2006 emise în procedura Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care autoritatea

administrativă locală a respins notificarea reclamantului C.C.M., deoarece nu a

dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării.

Așadar, împrejurarea relevată

prin decizia recurată ca fiind cunoscută de către instanța ce a pronunțat decizia

nr. 127 din 30 iunie 2008, anume existența sau inexistența dreptului de proprietate

al reclamantului asupra imobilului în litigiu, reprezintă însuși faptul principal,

și nu faptul probator pretins relevat prin mijlocul de probă nou, acest din urmă

fapt menționat constând, potrivit susținerilor din cererea de revizuire, reiterate

prin motivele de recurs, în existența dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu, la nivelul anului 1946, în patrimoniul numiților F.S. și F.M.G.

Confuzia între cele două

noțiuni din considerentele deciziei recurate arătă că faptul probator nu a fost

analizat în concret, în contextul aptitudinii înscrisului de a determina o altă

apreciere asupra faptului principal.

Pe de altă parte, dată

fiind confuzia arătată anterior, prin decizia recurată s-a apreciat în mod greșit

că împrejurarea ce constituie faptul principal ce trebuia dovedit în cauză (dreptul

de proprietate al reclamantului) trebuia să fie una necunoscută la data pronunțării

deciziei nr. 127 din 30 iunie 2008, în mod evident, faptul principal este cunoscut

instanței, din moment ce a reprezentat însuși obiectul susținerilor contradictorii

ale părților și, totodată, obiect al probatoriului administrat.

Chiar dacă s-ar considera

că instanța a avut în vedere faptul probator (în legătură cu existența dreptului

de proprietate al numitei F.S. asupra imobilului în litigiu), nici în privința acestuia

argumentul că a fost cunoscut la momentul soluționării cauzei, din alte probe administrate

în cauză, nu este în sine suficient pentru stabilirea certă a absenței caracterului

determinant al înscrisului nou ce relevă faptul probator, dispensând instanța de

verificarea în concret a aptitudinii înscrisului de a conduce la o altă situație

de fapt.

Niciuna dintre condițiile

de admisibilitate a revizuirii, desprinse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nu

implică, prin ele însele, condiția ca înscrisul să releve o împrejurare nouă, necunoscută

instanței.

Cerința noutății este

prevăzută doar în privința înscrisului ca atare, în sensul de a nu fi existat în

materialitatea sa la momentul soluționării cauzei, iar această asimilare cu „împrejurarea

cunoscută” instanței care a pronunțat hotărârea, în examinarea cerinței de admisibilitate

a caracterului determinant, relevă o confuzie între condiția noutății înscrisului

și cea a caracterului determinant, astfel cum, în mod corect, rezultă din motivele

de recurs formulate în cauză.

În contextul caracterului

determinant al înscrisului nou, nu poate fi exclus că, deși faptul probator este

reflectat de probe deja administrate, acestea să nu fi fost apte, în funcție de

obiectul probei, cât și de cerințele legale ce trebuie întrunite pentru ca un mijloc

de probă să aibă forță probantă, să reprezinte dovezi pertinente și concludente

pentru dovedirea faptului respectiv. În atare situație, este posibil ca înscrisul

nou să coincidă tocmai cu acel mijloc de probă ce îndeplinește cerințele legale

pentru dovedirea faptului în discuție.

Așadar, este greșit a

se aprecia de plano că eventuala cunoaștere a faptului probator din alte dovezi

deja administrate prezumă absența caracterului determinant al înscrisului nou, astfel

cum s-a procedat, în mod nelegal, prin decizia recurată, fiind necesară analiza

în concret a aptitudinii acestuia de a schimba soluția adoptată.

Pe de altă parte, este

greșită chiar aprecierea instanței că, la momentul pronunțării deciziei nr. 127

din 30 iunie 2008, ar fi fost cunoscută existența dreptului de proprietate în patrimoniul

numitei F.S. în anul 1946. Din cuprinsul adresei din 6 septembrie 2006, emise de

Primăria Municipiului Galați, la care s-a făcut referire prin decizia recurată,

rezultă cu certitudine doar faptul că imobilul a fost preluat de stat în baza deciziei

din 1963 de la numita F.S., așadar, situația juridică a imobilului la nivelul anului

1963, fără vreo mențiune, cel puțin, a titlului de proprietate, prezentat abia cu

ocazia prezentei cereri de revizuire.

Or, nu poate fi ignorat

că, prin decizia din 30 iunie 2008, s-a constatat un alt moment al preluării imobilului

de la familia reclamantului, anume în baza Decretului nr. 92/1950, context în care

poate avea relevanță situația juridică a imobilului de la nivelul anului 1946, pretins

relevată de înscrisul nou invocat. De asemenea, ar trebui să se observe că, prin

hotărârea supusă revizuirii, instanța a reținut și împrejurarea schimbării în timp

a adresei poștale a imobilului în litigiu, premisă în contextul căreia se presupune

a fi examinat caracterul determinant al înscrisului nou, în cuprinsul căruia se

menționează o anumită adresă poștală a imobilului ce a făcut obiectul operațiunii

juridice de vânzare-cumpărare atestate de acel înscris.

Față de considerentele

expuse, se constată că instanța nu a făcut o analiză corespunzătoare a cerinței

caracterului determinant al înscrisului nou, ținând de admisibilitatea revizuirii,

iar, în contextul în care atare analiză presupunea stabilirea cu certitudine, în

prealabil, a unor elemente de fapt presupuse de conținutul înscrisului nou, prin

prisma considerentelor relevante ale deciziei supuse revizuirii, această instanță

de control judiciar nu poate proceda ea însăși la examinarea cerinței de admisibilitate

menționate, fiind aplicabile dispozițiile art. 314 C. proc. civ., potrivit cărora

aplicarea corectă a legii de către Înalta Curte poate fi efectuată doar dacă împrejurările

de fapt au fost pe deplin stabilite.

Întrucât această din urmă

condiție nu este întrunită în cauză, se impune rejudecarea cauzei, în scopul clarificării

situației de fapt, de către instanța de revizuire, ocazie cu care se va ține cont

de considerentele expuse prin prezenta decizie privind cerința de admisibilitate

vizând caracterul determinant al înscrisului nou.

În cadrul rejudecării,

se va examina și caracterul doveditor al înscrisului nou, în sensul de a avea forță

probantă prin el însuși și fără să facă referire la alte mijloace de probă administrate,

avându-se în vedere elementele de fapt relevante rezultate din examinarea conținutului

înscrisului și a considerentelor instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii.

Întrucât considerentele

din prezenta decizie au avut în vedere doar cerințele de admisibilitate analizate

prin decizia recurată, nu se impune examinarea motivelor de recurs vizând celelalte

cerințe desprinse din art. 322 pct. 5 C. proc. civ., enumerate în decizia recurată,

care urmează a fi, eventual, avute în vedere în cadrul rejudecării.

În consecință, în temeiul

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată

și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Primarul Municipiului Galați împotriva deciziei nr. 53/A din 18 septembrie

2013 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 28 martie 2014.