ÎCCJ, decizie (scj.ro #118636)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #118636) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Revizuire. Analiza cerinței caracterului determinant al înscrisului nou invocat. Aprecierea forței probante. Distincția între faptul principal și faptul probator.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea
Index alfabetic :
înscris nou
C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 5
Din perspectiva cerinței de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., respectiv a caracterului determinant al înscrisului invocat, instanța trebuie să analizeze
în concret
dacă, în raport de considerentele hotărârii și de probatoriul administrat, precum și în raport de cererile și apărările părților, înscrisul nou are aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situații de fapt în cauză. Așadar, aprecierea acestei cerințe are drept premisă situația de fapt reținută prin considerentele hotărârii supuse revizuirii, susținerile părților din acea cauză și nu poate ignora conținutul înscrisului nou, pentru că numai în acest fel s-ar putea stabili dacă acest înscris ar fi fost hotărâtor pentru modul de soluționare a cauzei.
Luarea în considerare a conținutului înscrisului nou invocat prin cererea de revizuire este
relevantă din perspectiva distincției între faptul principal, ce constituie raportul litigios dedus judecății și care trebuie dovedit, și faptul probator, care, fără a constitui însuși raportul litigios, contribuie la dovedirea existenței sau a inexistenței acestuia, noțiuni ce au o semnificație diferită în materia probelor.
Avându-se în vedere această distincție, examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerință de admisibilitate a revizuirii, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată.
Secția I civilă, decizia nr. 1071 din 28 martie 2014
Prin decizia nr. 53 din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Galați, Secția I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, excepția nulității cererii de revizuire; a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de revizuentul Primarul Municipiului Galați, în contradictoriu cu intimatul C.C.M.
Pentru a decide astfel, instanța a constatat că înscrisurile invocate de petent ca acte doveditoare noi în sprijinul cererii sale de revizuire nu îndeplinesc cel puțin una din condițiile desprinse din art. 322 pct. 5 C.proc.civ., respectiv aceea de a fi înscrisuri determinante care, dacă ar fi fost cunoscute de instanță, cu ocazia soluționării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată.
Astfel, așa cum însuși revizuentul a precizat, înscrisurile invocate (sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galați și actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946) dovedesc, în opinia sa, că imobilul în litigiu nu a aparținut niciodată familiei intimatului.
Or, această împrejurare a fost cunoscută de instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită, întrucât în dosarul nr. x80/C/2006, devenit x30/44/2007, există adresa din 06 septembrie 2006, emisă de Primăria Municipiului Galați, prin care se aduce la cunoștința instanței de judecată împrejurarea că imobilul a aparținut proprietarului F.S., fiind preluat de stat în baza Deciziei nr. 1443/1963.
Prin urmare, chiar dacă înscrisurile în sine nu au fost depuse la dosar cu ocazia soluționării cauzei, situația ce se dorește a se dovedi cu acestea era cunoscută instanței de judecată, ea rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunțării hotărârii.
Pe cale de consecință, constatând că înscrisurile nu îndeplinesc în totalitate condițiile impuse prin dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., Curtea a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.
De altfel, din verificările efectuate a rezultat că pe rolul Curții de Apel Galați a mai existat o cerere de revizuire, formulată de aceeași parte, întemeiată pe același motiv și în care a fost invocat ca înscris nou doar sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galați, cerere care a fost respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă, pentru aceleași considerente cu cele mai sus reținute.
Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Galați, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și susținând următoarele:
În mod greșit, instanța de apel a considerat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de dispozițiile art. 322 pct.5 teza I C.proc.civ., în condițiile în care doar cunoașterea, la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, a împrejurării că imobilul nu a aparținut niciodată familiei intimatului, reținută prin decizia recurată, nu este suficientă din perspectiva textului de lege.
Art. 322
pct. 5
C.proc.civ. impune ca partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, nu să facă doar vorbire de acele înscrisuri, deci condiția este ca înscrisurile să fi fost înfățișate.
Or, la data pronunțării hotărârii atacate, nu s-au putut prezenta înscrisurile invocate (contractul de vânzare-cumpărare și sentința prin care s-a preluat imobilul de către stat) din cauza atitudinii abuzive a reclamantului, care a făcut vorbire despre un alt imobil și nu despre cel revendicat, pentru ca, ulterior, să solicite, potrivit art. 281 C.proc.civ., îndreptarea materială din dispozitivul deciziei atacate, arătând o altă situație, cea a unui imobil pentru care a primit despăgubiri în baza altei decizii a tribunalului.
S-a învederat că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct.5 C.proc.civ., iar cele două înscrisuri invocate în cererea de revizuire au forță probantă prin ele însele, fără să fie nevoie de a fi confirmate prin alte mijloace de probă, atât timp cât din conținutul acestora rezultă că imobilul revendicat, din str. B. nr. x1, a aparținut lui F.S. și F.M.G., care au cumpărat de la
S. și V.B. la data de 27.04.1946, și nu autorului intimatului, C.P.
Începând din anul 1956, proprietarul imobilului din str. M. nr. x3, F.S., a abandonat imobilul, nemaifăcând niciun fel de administrare, iar în anul 1963, conform dispozițiilor art. 1 al Decretului 111/1951 și ale Instrucțiunilor M.F. nr. 259/1955, imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza
sentinței civile nr. 2802/1963 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Galați.
Acest imobil este diferit de cel din str. M. nr. x1, care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Mai mult, intimatul C.C.M. a formulat două notificări în temeiul Legii nr. 10/2001: prima a vizat imobilul din str. M. nr. x3, actual str. B. nr. x1, iar cea de-a doua notificare a vizat imobilul din str. M. nr. x1, actual str. B. nr. x7, așa cum rezultă din adresa din 23 septembrie 2002 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați. Intimatul a folosit ca mijloc de probă același Decret nr. 92/1950, poziția nr. 22, inducând în eroare instanța de judecată, în sensul că a obținut măsuri reparatorii pentru ambele imobile (prin sentința civilă nr. 627/C/2006 a Tribunalului Galați, i s-au acordat intimatului și măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în str. B. fost M. nr. x1, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005).
Prin motivele de recurs, s-a susținut că, deoarece reclamantul nu a putut face dovada proprietății cu un titlu care să îndeplinească exigențele dreptului comun în materie, instanța de apel nu putea da eficiență nici prezumției legale relative de preluare abuzivă prevăzută de norma specială.
În prezenta cauză, recunoașterea calității de persoane îndreptățite a intimatului C.C.M. și a lui C.I., doar pe baza unor simple presupuneri, fără a avea în concret un act de proprietate din care să rezulte dreptul cerut, practic înseamnă depășirea cadrului legal impus de norma specială și înfrângerea principiilor dreptului comun în materie, cu consecința producerii unei grave erori judiciare.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. și, mai mult, revizuentul a promovat anterior o altă cerere de revizuire cu același obiect, pe același temei juridic, între aceleași părți, hotărârea de respingere a cererii având autoritate de lucru judecat în pricina de față.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Se impune a se preciza, în primul rând, că intimatul, cu toate că a susținut, prin întâmpinare, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 241/2011 pronunțate de Curtea de Apel Galați, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă o cerere de revizuire a aceleiași decizii ca în prezenta cauză, nu a înțeles să invoce un motiv de ordine publică, în condițiile art. 306 alin. (2) C.proc.civ., ci a urmărit respingerea recursului, după cum se arată explicit în întâmpinare.
Ca atare, susținerile intimatului nu se circumscriu unei excepții procesuale, care ar putea conduce, în cazul admiterii sale, la admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de revizuire pentru autoritate de lucru judecat, ci unor apărări de fond, care urmează a fi evaluate ca atare în considerentele ce vor fi expuse, fără ca instanța să se pronunțe distinct asupra excepției autorității de lucru judecat.
Mai mult, aspectul învederat a fost analizat chiar prin decizia recurată și reținut ca relevant pentru admisibilitatea cererii de revizuire, ceea ce confirmă finalitatea reiterării sale prin întâmpinarea depusă prin recurs, ca apărare de fond, anume respingerea recursului și menținerea deciziei Curții de Apel Galați.
În ceea ce privește legalitatea deciziei recurate, se constată următoarele:
Analizând admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ., Curtea de Apel Galați a enumerat condițiile de admisibilitate desprinse din norma menționată, însă a examinat, în realitate, două condiții, aceea a caracterului nou, respectiv a caracterului determinant al înscrisurilor invocate de către revizuentă.
Astfel, a apreciat că cele două înscrisuri sunt noi, în sensul că nu au fost depuse la dosar cu ocazia soluționării cauzei finalizate prin hotărârea supusă revizuirii, însă nu au caracter determinant, deoarece situația ce se dorește a se dovedi cu acestea era cunoscută instanței de judecată, rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunțării hotărârii.
S-a reținut, totodată, că pe rolul Curții de Apel Galați a mai existat o cerere de revizuire, formulată de aceeași parte, întemeiată pe același motiv și în care a fost invocat ca înscris nou doar sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galați, cerere care a fost respinsă, de asemenea, ca inadmisibilă, pentru absența caracterului determinant, întrucât înscrisul tindea la dovedirea unei situații cunoscute instanței de judecată.
Din cele expuse, rezultă că, prin decizia recurată, a fost analizată împrejurarea relevată prin întâmpinarea depusă în recurs, anume existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care a fost respinsă o altă cerere de revizuire a aceleiași decizii. Considerentele reținute prin decizia recurată în cauză au vizat doar unul dintre cele două înscrisuri invocate în speță, respectiv sentința civilă nr. 2802/1963 a Tribunalului Popular al Raionului Galați nu și actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946.
Chiar dacă analiza a fost făcută în contextul admisibilității cererii de revizuire de față și nu al puterii lucrului judecat al hotărârii judecătorești, finalitatea este aceeași, anume imposibilitatea reanalizării unui aspect de fapt și de drept ce a fost tranșat irevocabil într-un proces anterior.
Aprecierea Curții de Apel Galați pe acest aspect nu a făcut obiectul criticilor din recursul declarat de către revizuentă, astfel încât legalitatea sa excede controlului exercitat de către această instanță de recurs.
Nu poate fi, însă, ignorat că aprecierea în discuție a intrat în puterea lucrului judecat și se impune ca atare doar în legătură cu sentința civilă nr. 2802/1963, în limitele rezultate chiar din decizia nr. 241/2011 a Curții de Apel Galați, iar atare constatare nu este infirmată nici de apărările din întâmpinarea depusă în recurs, în condițiile în care, după cum s-a arătat, intimatul a urmărit doar respingerea recursului, nu admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, pentru a fi posibilă cenzurarea legalității deciziei pe acest aspect.
În consecință, controlul de legalitate al hotărârii recurate poate fi exercitat în privința condițiilor de admisibilitate a revizuirii din perspectiva înscrisului nou reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 1946, pentru care nu s-a considerat că decizia nr. 241/2011 a Curții de Apel Galați ar produce vreun efect.
Examinându-se cerința caracterului determinant al acestui înscris, prin decizia recurată s-a constatat, astfel cum deja s-a arătat, că situația ce se dorește a se dovedi cu acesta era cunoscută instanței de judecată, rezultând din alte înscrisuri care au existat la momentul pronunțării hotărârii.
O astfel de argumentare relevă o analiză necorespunzătoare a cerinței în discuție, care presupune că, dacă înscrisul nou ar fi fost cunoscut la momentul soluționării cauzei, ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte soluții.
Din perspectiva acestei cerințe de admisibilitate, ar trebui analizat în concret dacă, în raport de considerentele hotărârii și de probatoriul administrat, nu mai puțin, în raport de cererile și apărările părților, înscrisul nou avea aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situații de fapt în cauză.
Așadar, aprecierea acestei cerințe are drept premisă situația de fapt reținută prin considerentele hotărârii supuse revizuirii, susținerile părților din acea cauză și nu poate ignora conținutul înscrisului nou, pentru că numai în acest fel s-ar putea stabili dacă acest înscris ar fi fost hotărâtor pentru modul de soluționare a cauzei.
Luarea în considerare a conținutului înscrisului nou invocat prin cererea de revizuire este relevantă din perspectiva distincției între faptul principal, ce constituie raportul litigios dedus judecății și care trebuie dovedit, și faptul probator, care, fără a constitui însuși raportul litigios, contribuie la dovedirea existenței sau a inexistenței acestuia, noțiuni ce au o semnificație diferită în materia probelor.
Avându-se în vedere această distincție, examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerință de admisibilitate a revizuirii, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conținutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanței ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluții decât cea efectiv pronunțată.
Din unicul argument regăsit în considerentele deciziei recurate, reiese că instanța a făcut confuzie între faptul probator și faptul principal, motiv pentru care nu a analizat în mod concret și efectiv cerința în discuție de admisibilitate a revizuirii.
Astfel, din cuprinsul deciziei nr. 127 din 30 iunie 2008, a cărei revizuire s-a solicitat, rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat contestarea dispoziției nr. 2502/2006 emise în procedura Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care autoritatea administrativă locală a respins notificarea reclamantului C.C.M., deoarece nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării.
Așadar, împrejurarea relevată prin decizia recurată ca fiind cunoscută de către instanța ce a
pronunțat decizia nr. 127/2008, anume existența sau inexistența dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, reprezintă însuși faptul principal, și nu faptul probator pretins relevat prin mijlocul de probă nou, acest din urmă fapt menționat constând, potrivit susținerilor din cererea de revizuire, reiterate prin motivele de recurs, în existența dreptului de proprietate asupra
imobilului în litigiu, la nivelul anului 1946, în patrimoniul numiților F.S. și F.M.G.
Confuzia între cele două noțiuni din considerentele deciziei recurate arătă că faptul probator nu a fost analizat în concret, în contextul aptitudinii înscrisului de a determina o altă apreciere asupra faptului principal.
Pe de altă parte, dată fiind confuzia arătată anterior, prin decizia recurată s-a apreciat în mod greșit că împrejurarea ce constituie faptul principal ce trebuia dovedit în cauză (dreptul de proprietate al reclamantului) trebuia să fie una necunoscută la data pronunțării deciziei nr. 127/2008: în mod evident, faptul principal este cunoscut instanței, din moment ce a reprezentat însuși obiectul susținerilor contradictorii ale părților și, totodată, obiect al probatoriului administrat.
Chiar dacă s-ar considera că instanța a avut în vedere faptul probator (în legătură cu existența dreptului de proprietate al numitei F.S. asupra imobilului în litigiu), nici în privința acestuia argumentul că a fost cunoscut la momentul soluționării cauzei, din alte probe administrate în cauză, nu este în sine suficient pentru stabilirea certă a absenței caracterului determinant al înscrisului nou ce relevă faptul probator, dispensând instanța de verificarea în concret a aptitudinii înscrisului de a conduce la o altă situație de fapt.
Niciuna dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii, desprinse din art. 322 pct. 5 C.proc.civ., nu implică, prin ele însele, condiția ca înscrisul să releve o împrejurare nouă, necunoscută instanței.
Cerința noutății este prevăzută doar în privința înscrisului ca atare, în sensul de a nu fi existat în materialitatea sa la momentul soluționării cauzei, iar această asimilare cu „împrejurarea cunoscută” instanței care a pronunțat hotărârea, în examinarea cerinței de admisibilitate a caracterului determinant, relevă o confuzie între condiția noutății înscrisului și cea a caracterului determinant, astfel cum, în mod corect, rezultă din motivele de recurs formulate în cauză.
În contextul caracterului determinant al înscrisului nou, nu poate fi exclus că, deși faptul probator este reflectat de probe deja administrate, acestea să nu fi fost apte, în funcție de obiectul probei, cât și de cerințele legale ce trebuie întrunite pentru ca un mijloc de probă să aibă forță probantă, să reprezinte dovezi pertinente și concludente pentru dovedirea faptului respectiv. În atare situație, este posibil ca înscrisul nou să coincidă tocmai cu acel mijloc de probă ce îndeplinește cerințele legale pentru dovedirea faptului în discuție.
Așadar, este greșit a se aprecia
de plano
că eventuala cunoaștere a faptului probator din alte dovezi deja administrate prezumă absența caracterului determinant al înscrisului nou, astfel cum s-a procedat, în mod nelegal, prin decizia recurată, fiind necesară analiza în concret a aptitudinii acestuia de a schimba soluția adoptată.
Pe de altă parte, este greșită chiar aprecierea instanței că, la momentul pronunțării deciziei nr. 127/2008, ar fi fost cunoscută existența dreptului de proprietate în patrimoniul numitei F.(F.)S. în anul 1946. Din cuprinsul adresei din 06 septembrie 2006, emise de Primăria Municipiului Galați, la care s-a făcut referire prin decizia recurată, rezultă cu certitudine doar faptul că imobilul a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 1443/1963 de la numita F.S., așadar, situația juridică a imobilului la nivelul anului 1963, fără vreo mențiune, cel puțin, a titlului de proprietate, prezentat abia cu ocazia prezentei cereri de revizuire.
Or, nu poate fi ignorat că, prin decizia nr. 127/2008, s-a constatat un alt moment al preluării imobilului de la familia reclamantului, anume în baza Decretului nr. 92/1950, context în care poate avea relevanță situația juridică a imobilului de la nivelul anului 1946, pretins relevată de înscrisul nou invocat. De asemenea, ar trebui să se observe că, prin hotărârea supusă revizuirii, instanța a reținut și împrejurarea schimbării în timp a adresei poștale a imobilului în litigiu, premisă în contextul căreia se presupune a fi examinat caracterul determinant al înscrisului nou, în cuprinsul căruia se menționează o anumită adresă poștală a imobilului ce a făcut obiectul operațiunii juridice de vânzare - cumpărare atestate de acel înscris.
Față de considerentele expuse, se constată că instanța nu a făcut o analiză corespunzătoare a cerinței caracterului determinant al înscrisului nou, ținând de admisibilitatea revizuirii, iar, în contextul în care atare analiză presupunea stabilirea cu certitudine, în prealabil, a unor elemente de fapt presupuse de conținutul înscrisului nou, prin prisma considerentelor relevante ale deciziei supuse revizuirii, această instanță de control judiciar nu poate proceda ea însăși la examinarea cerinței de admisibilitate menționate, fiind aplicabile dispozițiile art. 314 C.proc.civ., potrivit cărora aplicarea corectă a legii de către Înalta Curte poate fi efectuată doar dacă împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite.
Întrucât această din urmă condiție nu este întrunită în cauză, se impune rejudecarea cauzei, în scopul clarificării situației de fapt, de către instanța de revizuire, ocazie cu care se va ține cont de considerentele expuse prin prezenta decizie privind cerința de admisibilitate vizând caracterul determinant al înscrisului nou.
În cadrul rejudecării, se va examina și caracterul doveditor al înscrisului nou, în sensul de a avea forță probantă prin el însuși și fără să facă referire la alte mijloace de probă administrate, avându-se în vedere elementele de fapt relevante rezultate din examinarea conținutului înscrisului și a considerentelor instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii.
Întrucât considerentele din prezenta decizie au avut în vedere doar cerințele de admisibilitate analizate prin decizia recurată, nu se impune examinarea motivelor de recurs vizând celelalte cerințe desprinse din art. 322 pct. 5 C.proc.civ., enumerate în decizia recurată, care urmează a fi, eventual, avute în vedere în cadrul rejudecării.
În consecință, în temeiul art. 314 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.