ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea precizată, reclamantul N.G. a chemat în judecată pârâții M.A.I., I.G.P.R., I.G.P.R. și I.P.J. Arad solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - anularea dispoziției I.G.P.R. din 07 aprilie 2011, prin care a fost sancționat cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut” respectiv în funcția de specialist I, pentru săvârșirea abaterii disciplinare de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege „; - anularea Ordinului M.A.I.
nr. 11/2670 din 04 mai 2011, prin care a fost respinsă contestația înregistrată din 15 aprilie 2011; - anularea dispoziției șefului I.P.J. Arad din 16 mai 2011, prin care a fost eliberat din funcția de șef serviciu la Serviciul de Ordine Publică 2; - reintegrarea în funcția deținută anterior, respectiv cea de șef serviciu de ordine publică la I.P.J. Arad; - achitarea de despăgubiri constând în diferența dintre salariile indexate, majorate și recalculate ce i se cuveneau pentru funcția șef serviciu de ordine publică la I.P.J.
Arad și salariile pe care le încasează, plus celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcția respectivă, până la data reintegrării efective; - acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro pentru denigrarea publică la care a fost supus, prin exercitarea defectuoasă a obligațiilor de serviciu de către responsabili ai M.A.I., aducându-i-se astfel grave prejudicii reputației, integrității morale, imaginii personale și profesionale, prin încălcarea vădită a normelor constituționale și ale C.E.D.O.; - acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces, actualizate cu indicele de inflație de la data efectuării plății efective; - suspendarea executării actelor administrative contestate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei supuse judecății.
În motivare, reclamantul a invocat, în principal, excepția tardivității emiterii deciziei de sancționare, întrucât Dispoziția I.G.P.R. din 07 aprilie 2011 a fost emisă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, excepția inaplicabilității Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 și excepția nulității cercetării disciplinare și sancțiunii aplicate, întrucât ordinul nu a fost publicat în M. Of. al României, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.
În motivarea excepției tardivității deciziei de sancționare disciplinară reclamantul a arătat că, potrivit prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, „sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei" . Or, în speță, dispoziția a fost emisă la data de 07 aprilie 2011, după 66 de zile de la finalizarea cercetării prealabile la data de 31 ianuarie 2011, când a fost semnat procesul-verbal de aducere la cunoștință. Termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 este un termen de prescripție, a cărui împlinire are ca efect prescrierea dreptului autorității competente de a aplica sancțiuni disciplinare.
Cu privire la excepția inaplicabilității Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 și a nulității cercetării disciplinare și a sancțiunii aplicate, reclamantul susține că procedura disciplinară în baza căreia a fost cercetat și sancționat disciplinar este prevăzută de ordinul respectiv, care nu a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, contrar dispozițiilor art. 10 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 24/2000 și ale Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 1226/2007. Pe fondul cauzei, reclamantul a susținut că actele atacate au fost emise cu încălcarea principiului proporționalității între abaterea disciplinară reținută și sancțiunea aplicată, în raport cu dispozițiile art. 39 lit. e) coroborat cu art. 14 din Ordinul M.A.I.
nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I. Sub acest aspect, reclamantul susține că în sarcina sa a fost reținută o singură abatere disciplinară, respectiv neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege, cu referire la activitatea din 2010, care a fost apreciată la evaluarea anuală cu calificativul „Foarte bine”. Susține reclamantul că neregulile constatate nu au avut consecințe care să poată fi identificate, iar sancțiunea aplicată a fost prestabilită, deoarece Consiliul de Disciplină a propus aplicarea sancțiunii cu penalizare salarială care însă, nu a fost însușită de Inspectorul General.
Totodată, reclamantul susține că sancțiunea i-a fost aplicată fără a se ține cont de criteriile de individualizare prevăzute de art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002. Sub acest aspect, reclamantul expune pe larg condițiile în care a ocupat funcția respectivă și evaluarea pozitivă a activității desfășurate prin realizarea indicatorilor de performanță. Susține reclamantul că neregulile reținute în sarcina sa prin dispoziția contestată nu au suport real, expunând, pe larg, argumente întemeiate pe situații de fapt și de drept, cu privire la care afirmă că nu au fost luate în considerare la cercetarea prealabilă. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 557 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a disjuns acțiunea precizată; - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul I.G.P.R.; - a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul N.G.
împotriva pârâților I.G.P.R. și M.A.I.; - a anulat Dispoziția nr. 1615 din 7 aprilie 2011 și Ordinul nr. II/2670/4.V.2011; - a respins în rest acțiunea; - a obligat pe pârâți la 3.000 RON cheltuieli de judecată parțiale față de reclamant; - a declinat competența materială pentru soluționarea cererilor reclamantului față de pârâtul I.P.J. Arad, pentru anularea Dispoziției nr. S/172/16.V.2011, reintegrarea în funcție cu drepturile salariale cuvenite de la eliberarea din funcție și până la reintegrare și daune morale, în favoarea Tribunalului Arad. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: 2.1. Instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii de anulare a Dispoziției nr. S/172/16.V.2011 emisă de pârâtul I.P.J Arad și a cererilor conexe acesteia.
În raport cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., instanța a reținut că este de competența Tribunalului Arad soluționarea cererii reclamantului de anulare a actelor respective, întrucât actele au fost emise de o autoritate publică locală, respectiv I.P.J. Arad. Totodată, Curtea de Apel a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 17 C. proc. civ. referitoare la prorogarea de competență, întrucât cererea de anulare a dispoziției emise de I.P.J. Arad nu are caracter accesoriu sau incidental, ci este una principală vizând măsura administrativă luată față de reclamant și a cărei soluționare nu are nicio înrâurire asupra cererilor aflate în competența curții de apel. 2.2. Cu privire la acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R., M.A.I.
și Inspectorul General al I.G.P.R., instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate de pârâți, după cum urmează: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul M.A.I., Curtea a reținut că este neîntemeiată, deoarece ministerul este emitentul Ordinului nr. II/2670/4.V.2011 contestat de reclamant. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii întemeiate pe dispozițiile prevăzută de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâtul M.A.I., Curtea a respins-o ca neîntemeiată, reținând că prevalează excepția autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă din 12.VII.2011 pronunțată în Dosar nr. 774/59/2011 al Curții de Apel Timișoara, prin care a fost respinsă irevocabil cererea reclamantului de suspendare a executării dispoziției din 7.IV.2011 emise de pârâtul I.G.P.R.
și a Ordinului nr. II/2670/4.V.2011 emis de pârâtul M.A.I. Așa fiind, Curtea de Apel a reținut că în cauza de față operează excepția autorității de lucru judecat susținută de pârâtul I.G.P.R., motiv pentru care urmează a fi respinsă în consecință cererea reclamantului sub acest aspect. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Inspectorul General al I.G.P.R., Curtea a reținut că este neîntemeiată, pentru că pârâtul este semnatarul Dispoziției n.1615/7.IV.2011, în calitatea sa de reprezentant legal al I.G.P.R. Cu privire la excepția tardivității emiterii dispoziției de sancționare disciplinară, Curtea a reținut că, potrivit actelor din dosarul administrativ și susținerilor pârâților I.G.P.R.
și M.A.I., cercetarea prealabilă efectuată în baza Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 a fost finalizată la data de 31 ianuarie 2011, la data de 22 martie 2011 a fost emisă Dispoziția I.G.P.R. nr. 1449 de constituire a Consiliului de disciplină care a analizat abaterea disciplinară reținută în sarcina reclamantului, iar dispoziția de sancționare a fost emisă la data de 07 aprilie 2011, cu nerespectarea termenului maxim 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002. Sub acest aspect, a reținut curtea de apel că termenul respectiv este prevăzut de norme imperative, fiind un termen de decădere, sancțiunea nerespectării fiind decăderea din dreptul de a mai emite dispoziția de sancționare disciplinară.
Instanța a respins susținerea pârâților referitoare la suspendarea termenului legal de emitere a dispoziției de sancționare disciplinară în temeiul art. 51 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, reținând că textul de lege respectiv se referă exclusiv la suspendarea activității Consiliului de disciplină, ceea ce nu influențează termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002. A apreciat Curtea de apel că cererea reclamantului referitoare la acordarea daunelor morale în sumă de 10.000 euro este nedovedită, întrucât referirile denigratoare din presa locală, la care face trimitere reclamantul, reprezintă afirmații ale organului de presă și nu ale pârâților. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 557 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții M.A.I., I.G.P.R., I.P.J.
Arad și I.G.P.R. – L.P.. 3.1.Recurentul – pârât M.A.I. a criticat sentința în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, referitoare la prescripția aplicării sancțiunii disciplinare. În esență, a susținut că termenul de prescripție de 60 de zile, reglementat de teza I a prevederii legale menționate, nu a fost depășit, pentru că, la data constituirii Consiliului de Disciplină (22 martie 2011), reclamantul se afla în concediu medical, motiv pentru care activitatea Consiliului a fost suspendată și reluată apoi la 30 martie 2011. Excluzând perioada de suspendare, actul sancționatoriu a fost emis în a 57 zi de la data finalizării cercetării prealabile.
În susținerea naturii de termen de prescripție a termenului de 60 de zile reglementat în art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, recurentul – pârât a invocat și prevederile art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004,potrivit cărora „Suspendarea activității Consiliului se dispune numai în cazuri excepționale și pentru motive bine întemeiate (…), procedura urmând a fi reluată în cel mult 3 zile lucrătoare de la data încetării situației care a cauzat suspendarea , în cadrul termenului de un an de la data comiterii faptei, conform prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare”. 3.2. Recurentul – pârât I.G.P.R. a recurat sentința în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc.
civ., criticând-o, de asemenea, în privința stabilirii termenului de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare. În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a ignorat instituția suspendării termenului de aplicare a sancțiunii, prevăzută în art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, și a indicat, pe larg, împrejurările de fapt circumscrise dispoziției legale menționate, făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal , concretizată în deciziile nr. 1322 din 27 martie 2008 și 4430/2009. În ceea ce privește aplicabilitatea Ordinului M.A.I., privind regimul disciplinar al personalului M.A.I., recurentul – pârât a arătat că la data emiterii Ordinului menționat, erau aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (3) din H.G.
nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru suspunerea proiectelor de acte normative spre adoptarea Guvernului, conform cărora: „Nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională". Ulterior, acest act normativ a fost abrogat de H.G. nr. 50/2005 care, însă, la art. 35 alin. (3) a preluat aceleași dispoziții. Conform Legii nr. 24/2000, nepublicarea în M. Of. a unui ordin nu atrage nulitatea lui, fiind vorba de o condiție posterioară emiterii actului (Decizia nr. 3379 din 14 august 2007 a Î.C.C.J).
3.3.Recurentul – pârât L.P., inspector general al I.G.P.R. a criticat sentința sub două aspecte: (1) greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, sens în care a menționat prevederile art. 8 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române și pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și (ii) soluționarea cauzei prin aplicarea greșită a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, pentru argumentele invocate și de primii doi recurenți – pârâți și expuse în detaliu la pct. 1.3.1. din prezenta decizie. 3.4. Recurentul – pârât I.P.J. Arad și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.
civ. și a arătat, la fel ca și ceilalți recurenți că prima instanță a reținut greșit tardivitatea aplicării sancțiunii disciplinare, interpretând art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 rupt din context, fără a ține seama de prevederile alin. (1) al aceluiași art., potrivit cărora, de regulă, sancțiunile disciplinare se stabilesc și se aplică numai după cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor de disciplină și de existența unei cauze de suspendare a activității de disciplină , conform art. 51 alin. (1) din Ordinul nr. 400/2004. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de cei patru recurenți – pârâți și a prevederilor art. 304 1 C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Așa cum rezultă din cele reținute în pct. 1.1. din cuprinsul prezentei decizii, intimatul - reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune complexă, vizând anularea actelor prin care i-a fost aplicată și menținută în procedura prealabilă administrativă o sancțiune disciplinară și înlăturarea tuturor consecințelor vătămătoare produse prin aplicarea sancțiunii asupra raportului său de serviciu. Cadrul procesual a fost stabilit corect, toate autoritățile publice chemate în judecată având calitatea de emitente ale unora dintre actele administrative supuse controlului judecătoresc de legalitate prin cererea de chemare în judecată: dispoziția din 07 iunie 2011 a I.G.P.R., Ordinul nr. 11/2670 din 04 mai 2011 al M.A.I.
și Dispoziția nr. S/172 din 16 mai 2011 și a I.P.J. Arad. Calitatea procesuală pasivă a recurentului – pârât L.P., inspectorul general al I.G.P.R., semnatarul dispoziției prin care a fost aplicată sancțiunea disciplinară contestată, decurge din prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „ Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”.
Cum acțiunea a avut și capete de cerere privind plata de despăgubiri pentru prejudiciul material și daune morale, ipoteza normei juridice citate mai sus este îndeplinită. Instanța de control judiciar nu împărtășește punctul de vedere al Curții de Apel, referitor la competența materială de soluționare a capetelor de cerere disjunse formulate în contradictoriu cu I.P.J.
Arad, pentru că dispoziția din 16 mai 2011, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția de șef serviciu și pus la dispoziția unității cu drepturi salariale de ofițer specialist I, nu este decât un act subsecvent dispoziției de sancționare, constituind modalitatea de punere în practică a sancțiunii constând în trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, iar reintegrarea în funcție și plata drepturilor salariale și a daunelor morale tind la restabilirea dreptului vătămat și la repararea pagubelor produse ca efect al sancțiunii disciplinare pe care partea o consideră nelegală, aflându-se în raport de accesorialitate cu cererile privind anularea dispoziției de sancționare și făcând așadar, pe deplin aplicabile prevederile art. 17 C. proc.
civ. Toate acestea ar fi impus o judecată unitară a litigiului, în cadrul aceluiași dosar, dar sentința nu poate fi reformată sub aspectul disjungerii acțiunii și admiterii excepției de necompetență, declinarea competenței nemaifiind susceptibilă de recurs, potrivit art. 158 alin. (3) din C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010. Examinând soluția de anulare a dispoziției din 07 aprilie 2011 și a ordinului din 4 mai 2011, Înalta Curte constată că, așa cum a reținut prima instanță și au arătat autoritățile recurente, cercetarea prealabilă a fost finalizată la data de 31 ianuarie 2011, Consiliul de Disciplină a fost constituit prin dispoziția I.G.P.R.
din 22 martie 2011, iar dispoziția de sancționare a fost emisă la data de 7 aprilie 2011. Potrivit art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, sancțiunea disciplinară se aplică în maxim 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei. Instanța de fond a reținut însă greșit că termenul de 60 de zile nu este susceptibil de a fi suspendat ca efect al suspendării activității Consiliului de disciplină, în temeiul art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cu condiția să nu fie depășit termenul de 1 an. Din modul în care sunt reglementate cele două termene, rezultă că termenul de 60 de zile este un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, susceptibil de întrerupere și suspendare, iar termenul de 1 an este unul de decădere.
Concediul medical în care s-a aflat reclamantul, conform adresei din 22 martie 2011, emisă de Direcția Medicală – Centul Medical Județean al M.A.I. Arad constituie un motiv bine întemeiat care să justifice suspendarea activității Consiliului de disciplină, pentru că în caz contrar s-ar aduce atingere contradictorialității procedurii, dreptului la apărare și dreptului persoanei în cauză de a fi ascultată, principii prevăzute în art. 59 alin. (5) – (6) din Legea nr. 360/2002 și în art. 33 alin. (1) lit. d) și art. 49 alin. (1) lit. a) - d) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004. În cazul în care dispoziția de sancționare ar fi fost emisă în perioada de concediu medical al reclamantului, ar fi fost lovită de nulitate.
În același sens s-a pronunțat Înalta Curte și în decizia din 27 martie 2008, or rolul unei jurisdicții supreme este tocmai acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. În fața primei instanțe reclamantul a invocat inaplicabilitatea ordinului M.A.I. nr. 400/2004, pentru motivul că nu a fost publicat în M. Of., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, dar Înalta Curte reține că la data emiterii ordinului era în vigoare H.G. nr. 555/2001 privind aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, care în art. 27 alin. (3) prevedea că „ nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of.
al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională” , iar natura funcției pe care o ocupa reclamantul da naștere unei presupuneri rezonabile că acesta a cunoscut conținutul ordinului sau îl putea cunoaște cu diligențe minime. În consecință, Înalta Curte constată că soluția de anulare a celor două acte pe motivul împlinirii termenului de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, fără a se mai păși la cercetarea fondului cauzei, este greșită. 2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) – (2) C. proc.
civ. și al art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să analizeze celelalte motive de nelegalitate invocate prin acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursurile declarate de M.A.I., I.G.P.R., I.P.J. Arad și I.G.P.R. – L.P. împotriva sentinței civile nr. 557 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează, în parte, sentința atacată în ceea ce privește cererea de anulare a Dispoziției nr. 1615 din 07 aprilie 2011 emisă de I.G.P.R. și a Ordinului M.A.I. II/2670 din 04 mai 2011 și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.