ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea

precizată, reclamantul N.G. a chemat în judecată pârâții M.A.I., I.G.P.R., I.G.P.R.

și I.P.J. Arad solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună:

- anularea dispoziției

I.G.P.R. din 07 aprilie 2011, prin care a fost sancționat cu „trecerea într-o

funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional

deținut” respectiv în funcția de specialist I, pentru săvârșirea abaterii

disciplinare de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de

serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la

autoritățile anume abilitate de lege „;

- anularea Ordinului M.A.I.

nr. 11/2670 din 04 mai 2011, prin care a fost respinsă contestația înregistrată

din 15 aprilie 2011;

- anularea dispoziției

șefului I.P.J. Arad din 16 mai 2011, prin care a fost eliberat din funcția de șef

serviciu la Serviciul de Ordine Publică 2;

- reintegrarea în funcția

deținută anterior, respectiv cea de șef serviciu de ordine publică la I.P.J. Arad;

- achitarea de despăgubiri

constând în diferența dintre salariile indexate, majorate și recalculate ce i se

cuveneau pentru funcția șef serviciu de ordine publică la I.P.J. Arad și salariile

pe care le încasează, plus celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcția

respectivă, până la data reintegrării efective;

- acordarea de daune morale

în cuantum de 10.000 euro pentru denigrarea publică la care a fost supus, prin exercitarea

defectuoasă a obligațiilor de serviciu de către responsabili ai M.A.I., aducându-i-se

astfel grave prejudicii reputației, integrității morale, imaginii personale și profesionale,

prin încălcarea vădită a normelor constituționale și ale C.E.D.O.;

- acordarea cheltuielilor

de judecată ocazionate cu acest proces, actualizate cu indicele de inflație de la

data efectuării plății efective;

- suspendarea executării

actelor administrative contestate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă

a cauzei supuse judecății.

În motivare, reclamantul

a invocat, în principal, excepția tardivității emiterii deciziei de sancționare,

întrucât Dispoziția I.G.P.R. din 07 aprilie 2011 a fost emisă cu nerespectarea termenului

prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, excepția inaplicabilității

Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 și excepția nulității cercetării disciplinare și sancțiunii

aplicate, întrucât ordinul nu a fost publicat în M. Of. al României, conform

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată.

În motivarea excepției

tardivității deciziei de sancționare disciplinară reclamantul a arătat că, potrivit

prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, „sancțiunea disciplinară

se aplică în maximum 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu

mai târziu de un an de la data comiterii faptei" . Or, în speță, dispoziția

a fost emisă la data de 07 aprilie 2011, după 66 de zile de la finalizarea cercetării

prealabile la data de 31 ianuarie 2011, când a fost semnat procesul-verbal de aducere

la cunoștință. Termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 este

un termen de prescripție, a cărui împlinire are ca efect prescrierea dreptului autorității

competente de a aplica sancțiuni disciplinare.

Cu privire la excepția

inaplicabilității Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 și a nulității cercetării disciplinare

și a sancțiunii aplicate, reclamantul susține că procedura disciplinară în baza

căreia a fost cercetat și sancționat disciplinar este prevăzută de ordinul respectiv,

care nu a fost publicat în M. Of. al României, Partea I, contrar dispozițiilor

art. 10 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 24/2000 și ale Regulamentului privind

procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor

de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor

documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 1226/2007.

Pe fondul cauzei, reclamantul

a susținut că actele atacate au fost emise cu încălcarea principiului proporționalității

între abaterea disciplinară reținută și sancțiunea aplicată, în raport cu dispozițiile

art. 39 lit. e) coroborat cu art. 14 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 privind regimul

disciplinar al personalului din M.A.I. Sub acest aspect, reclamantul susține că

în sarcina sa a fost reținută o singură abatere disciplinară, respectiv neglijență

manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite

de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege, cu referire

la activitatea din 2010, care a fost apreciată la evaluarea anuală cu calificativul

„Foarte bine”. Susține reclamantul că neregulile constatate nu au avut consecințe

care să poată fi identificate, iar sancțiunea aplicată a fost prestabilită, deoarece

Consiliul de Disciplină a propus aplicarea sancțiunii cu penalizare salarială care

însă, nu a fost însușită de Inspectorul General. Totodată, reclamantul susține că

sancțiunea i-a fost aplicată fără a se ține cont de criteriile de individualizare

prevăzute de art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002. Sub acest aspect, reclamantul

expune pe larg condițiile în care a ocupat funcția respectivă și evaluarea pozitivă

a activității desfășurate prin realizarea indicatorilor de performanță.

Susține reclamantul că

neregulile reținute în sarcina sa prin dispoziția contestată nu au suport real,

expunând, pe larg, argumente întemeiate pe situații de fapt și de drept, cu privire

la care afirmă că nu au fost luate în considerare la cercetarea prealabilă.

Prin sentința civilă

nr. 557 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal a hotărât următoarele:

- a disjuns acțiunea precizată;

- a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive invocate de pârâtul I.G.P.R.;

- a admis în parte acțiunea

precizată formulată de reclamantul N.G. împotriva pârâților I.G.P.R. și M.A.I.;

- a anulat Dispoziția

nr. 1615 din 7 aprilie 2011 și Ordinul nr. II/2670/4.V.2011;

- a respins în rest acțiunea;

- a obligat pe pârâți

la 3.000 RON cheltuieli de judecată parțiale față de reclamant;

- a declinat competența

materială pentru soluționarea cererilor reclamantului față de pârâtul I.P.J. Arad,

pentru anularea Dispoziției nr. S/172/16.V.2011, reintegrarea în funcție cu drepturile

salariale cuvenite de la eliberarea din funcție și până la reintegrare și daune

morale, în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

2.1. Instanța a invocat

din oficiu excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii

de anulare a Dispoziției nr. S/172/16.V.2011 emisă de pârâtul I.P.J Arad și a cererilor

conexe acesteia.

În raport cu dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., instanța a reținut că este de competența Tribunalului

Arad soluționarea cererii reclamantului de anulare a actelor respective, întrucât

actele au fost emise de o autoritate publică locală, respectiv I.P.J. Arad. Totodată,

Curtea de Apel a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 17

C. proc. civ.

referitoare la prorogarea de competență,

întrucât cererea de anulare a dispoziției emise de I.P.J. Arad nu are caracter accesoriu

sau incidental, ci este una principală vizând măsura administrativă luată față de

reclamant și a cărei soluționare nu are nicio înrâurire asupra cererilor aflate

în competența curții de apel.

2.2. Cu privire la acțiunea

precizată formulată în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R., M.A.I. și Inspectorul

General al I.G.P.R., instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate

de pârâți, după cum urmează:

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul M.A.I., Curtea a reținut

că este neîntemeiată, deoarece ministerul este emitentul Ordinului nr. II/2670/4.V.2011

contestat de reclamant.

Cu privire la excepția

inadmisibilității cererii întemeiate pe dispozițiile prevăzută de art. 14 și

art. 15 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâtul M.A.I., Curtea a respins-o ca

neîntemeiată, reținând că prevalează excepția autorității de lucru judecat în raport

cu sentința civilă din 12.VII.2011 pronunțată în Dosar nr. 774/59/2011 al Curții

de Apel Timișoara, prin care a fost respinsă irevocabil cererea reclamantului de

suspendare a executării dispoziției din 7.IV.2011 emise de pârâtul I.G.P.R. și a

Ordinului nr. II/2670/4.V.2011 emis de pârâtul M.A.I.

Așa fiind, Curtea de Apel

a reținut că în cauza de față operează excepția autorității de lucru judecat susținută

de pârâtul I.G.P.R., motiv pentru care urmează a fi respinsă în consecință cererea

reclamantului sub acest aspect.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Inspectorul General al I.G.P.R.,

Curtea a reținut că este neîntemeiată, pentru că pârâtul este semnatarul Dispoziției

n.1615/7.IV.2011, în calitatea sa de reprezentant legal al I.G.P.R.

Cu privire la excepția

tardivității emiterii dispoziției de sancționare disciplinară, Curtea a reținut

că, potrivit actelor din dosarul administrativ și susținerilor pârâților I.G.P.R.

și M.A.I., cercetarea prealabilă efectuată în baza Ordinului M.A.I. nr. 400/2004

a fost finalizată la data de 31 ianuarie 2011, la data de 22 martie 2011 a fost

emisă Dispoziția I.G.P.R. nr. 1449 de constituire a Consiliului de disciplină care

a analizat abaterea disciplinară reținută în sarcina reclamantului, iar dispoziția

de sancționare a fost emisă la data de 07 aprilie 2011, cu nerespectarea termenului

maxim 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile prevăzut de art. 59

alin. (9) din Legea nr. 360/2002. Sub acest aspect, a reținut curtea de apel că

termenul respectiv este prevăzut de norme imperative, fiind un termen de decădere,

sancțiunea nerespectării fiind decăderea din dreptul de a mai emite dispoziția de

sancționare disciplinară.

Instanța a respins susținerea

pârâților referitoare la suspendarea termenului legal de emitere a dispoziției de

sancționare disciplinară în temeiul art. 51 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, reținând

că textul de lege respectiv se referă exclusiv la suspendarea activității Consiliului

de disciplină, ceea ce nu influențează termenul prevăzut de art. 59 alin. (9) din

Legea nr. 360/2002.

A apreciat Curtea de apel

că cererea reclamantului referitoare la acordarea daunelor morale în sumă de 10.000

euro este nedovedită, întrucât referirile denigratoare din presa locală, la care

face trimitere reclamantul, reprezintă afirmații ale organului de presă și nu ale

pârâților.

Împotriva sentinței civile

nr. 557 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal au declarat recurs pârâții M.A.I., I.G.P.R., I.P.J. Arad și I.G.P.R. –

L.P..

3.1.Recurentul – pârât

M.A.I. a criticat sentința în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul

greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea

nr. 360/2002, referitoare la prescripția aplicării sancțiunii disciplinare.

În esență, a susținut

că termenul de prescripție de 60 de zile, reglementat de teza I a prevederii legale

menționate, nu a fost depășit, pentru că, la data constituirii Consiliului de Disciplină

(22 martie 2011), reclamantul se afla în concediu medical, motiv pentru care activitatea

Consiliului a fost suspendată și reluată apoi la 30 martie 2011. Excluzând perioada

de suspendare, actul sancționatoriu a fost emis în a 57 zi de la data finalizării

cercetării prealabile.

În susținerea naturii

de termen de prescripție a termenului de 60 de zile reglementat în art. 59

alin. (9) din Legea nr. 360/2002, recurentul – pârât a invocat și prevederile

art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004,potrivit cărora „Suspendarea activității

Consiliului se dispune numai în cazuri excepționale și pentru motive bine întemeiate

(…), procedura urmând a fi reluată în cel mult 3 zile lucrătoare de la data încetării

situației care a cauzat suspendarea , în cadrul termenului de un an de la data comiterii

faptei, conform prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, cu modificările

și completările ulterioare”.

3.2. Recurentul – pârât

I.G.P.R. a recurat sentința în temeiul art. 304 pct. 9 și 304

1

C.

proc. civ., criticând-o, de asemenea, în privința stabilirii termenului de prescripție

a aplicării sancțiunii disciplinare.

În motivarea recursului

s-a arătat că instanța de fond a ignorat instituția suspendării termenului de aplicare

a sancțiunii, prevăzută în art. 51 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, și

a indicat, pe larg, împrejurările de fapt circumscrise dispoziției legale menționate,

făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal , concretizată în deciziile nr. 1322 din 27

martie 2008 și 4430/2009.

În ceea ce privește aplicabilitatea

Ordinului M.A.I., privind regimul disciplinar al personalului M.A.I., recurentul

– pârât a arătat că la data emiterii Ordinului menționat, erau aplicabile dispozițiile

art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind

procedurile pentru suspunerea proiectelor de acte normative spre adoptarea Guvernului,

conform cărora: „Nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea

I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter

normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică

și siguranță națională". Ulterior, acest act normativ a fost abrogat de H.G.

nr. 50/2005 care, însă, la art. 35 alin. (3) a preluat aceleași dispoziții. Conform

Legii nr. 24/2000, nepublicarea în M. Of. a unui ordin nu atrage nulitatea lui,

fiind vorba de o condiție posterioară emiterii actului (Decizia nr. 3379 din 14

august 2007 a Î.C.C.J).

3.3.Recurentul – pârât

L.P., inspector general al I.G.P.R. a criticat sentința sub două aspecte: (1) greșita

respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, sens în care a menționat

prevederile art. 8 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției

Române și pe cele ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice

și persoanele juridice și (ii) soluționarea cauzei prin aplicarea greșită a prevederilor

art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, pentru argumentele invocate și de primii

doi recurenți – pârâți și expuse în detaliu la pct. 1.3.1. din prezenta decizie.

3.4. Recurentul – pârât

I.P.J. Arad și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și a arătat, la fel ca și ceilalți recurenți că prima instanță a reținut

greșit tardivitatea aplicării sancțiunii disciplinare, interpretând art. 59

alin. (9) din Legea nr. 360/2002 rupt din context, fără a ține seama de prevederile

alin. (1) al aceluiași art., potrivit cărora, de regulă, sancțiunile disciplinare

se stabilesc și se aplică numai după cercetarea prealabilă și după consultarea consiliilor

de disciplină și de existența unei cauze de suspendare a activității de disciplină

, conform art. 51 alin. (1) din Ordinul nr. 400/2004.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de cei patru recurenți – pârâți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele și

pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

de drept relevante

Așa cum rezultă din cele

reținute în pct. 1.1. din cuprinsul prezentei decizii, intimatul - reclamant a învestit

instanța de contencios administrativ cu o acțiune complexă, vizând anularea actelor

prin care i-a fost aplicată și menținută în procedura prealabilă administrativă

o sancțiune disciplinară și înlăturarea tuturor consecințelor vătămătoare produse

prin aplicarea sancțiunii asupra raportului său de serviciu.

Cadrul procesual a fost

stabilit corect, toate autoritățile publice chemate în judecată având calitatea

de emitente ale unora dintre actele administrative supuse controlului judecătoresc

de legalitate prin cererea de chemare în judecată: dispoziția din 07 iunie 2011

a I.G.P.R., Ordinul nr. 11/2670 din 04 mai 2011 al M.A.I. și Dispoziția nr. S/172

din 16 mai 2011 și a I.P.J. Arad.

Calitatea procesuală pasivă

a recurentului – pârât L.P., inspectorul general al I.G.P.R., semnatarul dispoziției

prin care a fost aplicată sancțiunea disciplinară contestată, decurge din prevederile

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „

Cererile

în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei

care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz,

care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv

sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă

poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”.

Cum acțiunea a avut și

capete de cerere privind plata de despăgubiri pentru prejudiciul material și daune

morale, ipoteza normei juridice citate mai sus este îndeplinită.

Instanța de control judiciar

nu împărtășește punctul de vedere al Curții de Apel, referitor la competența materială

de soluționare a capetelor de cerere disjunse formulate în contradictoriu cu I.P.J.

Arad, pentru că dispoziția din 16 mai 2011, prin care reclamantul a fost eliberat

din funcția de șef serviciu și pus la dispoziția unității cu drepturi salariale

de ofițer specialist I, nu este decât un act subsecvent dispoziției de sancționare,

constituind modalitatea de punere în practică a sancțiunii constând în trecerea

într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional

deținut, iar reintegrarea în funcție și plata drepturilor salariale și a daunelor

morale tind la restabilirea dreptului vătămat și la repararea pagubelor produse

ca efect al sancțiunii disciplinare pe care partea o consideră nelegală, aflându-se

în raport de accesorialitate cu cererile privind anularea dispoziției de sancționare

și făcând așadar, pe deplin aplicabile prevederile art. 17 C. proc. civ.

Toate acestea ar fi impus

o judecată unitară a litigiului, în cadrul aceluiași dosar, dar sentința nu poate

fi reformată sub aspectul disjungerii acțiunii și admiterii excepției de necompetență,

declinarea competenței nemaifiind susceptibilă de recurs, potrivit art. 158

alin. (3) din C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

Examinând soluția de anulare

a dispoziției din 07 aprilie 2011 și a ordinului din 4 mai 2011, Înalta Curte constată

că, așa cum a reținut prima instanță și au arătat autoritățile recurente, cercetarea

prealabilă a fost finalizată la data de 31 ianuarie 2011, Consiliul de Disciplină

a fost constituit prin dispoziția I.G.P.R. din 22 martie 2011, iar dispoziția de

sancționare a fost emisă la data de 7 aprilie 2011.

Potrivit art. 59

alin. (9) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițiștilor, sancțiunea disciplinară

se aplică în maxim 60 de zile de la finalizarea cercetării prealabile, dar nu mai

târziu de un an de la data comiterii faptei.

Instanța de fond a reținut

însă greșit că termenul de 60 de zile nu este susceptibil de a fi suspendat ca efect

al suspendării activității Consiliului de disciplină, în temeiul art. 51 alin. (1)

din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cu condiția să nu fie depășit termenul de 1 an.

Din modul în care sunt

reglementate cele două termene, rezultă că termenul de 60 de zile este un termen

de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, susceptibil de întrerupere și

suspendare, iar termenul de 1 an este unul de decădere.

Concediul medical în care

s-a aflat reclamantul, conform adresei din 22 martie 2011, emisă de Direcția Medicală

– Centul Medical Județean al M.A.I. Arad constituie un motiv bine întemeiat care

să justifice suspendarea activității Consiliului de disciplină, pentru că în caz

contrar s-ar aduce atingere contradictorialității procedurii, dreptului la apărare

și dreptului persoanei în cauză de a fi ascultată, principii prevăzute în art. 59

alin. (5) – (6) din Legea nr. 360/2002 și în art. 33 alin. (1) lit. d) și art. 49

alin. (1) lit. a) - d) din ordinul M.A.I. nr. 400/2004. În cazul în care dispoziția

de sancționare ar fi fost emisă în perioada de concediu medical al reclamantului,

ar fi fost lovită de nulitate.

În același sens s-a pronunțat

Înalta Curte și în decizia din 27 martie 2008, or rolul unei jurisdicții supreme

este tocmai acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii.

În fața primei instanțe

reclamantul a invocat inaplicabilitatea ordinului M.A.I. nr. 400/2004, pentru motivul

că nu a fost publicat în M. Of., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,

dar Înalta Curte reține că la data emiterii ordinului era în vigoare H.G. nr. 555/2001

privind aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor

de acte normative spre adoptare Guvernului, care în art. 27 alin. (3) prevedea că

„ nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of. al României, Partea I, dacă legea

nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care

au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională”

, iar natura funcției pe care o ocupa reclamantul da naștere unei presupuneri rezonabile

că acesta a cunoscut conținutul ordinului sau îl putea cunoaște cu diligențe minime.

În consecință, Înalta

Curte constată că soluția de anulare a celor două acte pe motivul împlinirii termenului

de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, fără a se mai păși la cercetarea

fondului cauzei, este greșită.

2.Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) – (2) C. proc. civ. și al

art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va casa sentința

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să analizeze

celelalte motive de nelegalitate invocate prin acțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de M.A.I., I.G.P.R., I.P.J. Arad și I.G.P.R. – L.P. împotriva sentinței civile

nr. 557 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează, în parte, sentința

atacată în ceea ce privește cererea de anulare a Dispoziției nr. 1615 din 07

aprilie 2011 emisă de I.G.P.R. și a Ordinului M.A.I. II/2670 din 04 mai 2011 și

trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2012.