ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4402/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4402/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 15 ianuarie 2010, reclamantul G.N. a chemat în

judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor solicitând:

(i) anularea în parte

a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009 pentru aprobarea statului de

organizare a Inspectoratului General al Poliției Române, prin care Direcția

Cazier Judiciar Statistică și Evidențe Operative din cadrul IGPR a fost trecută

în subordinea IGPR și prin care a fost desființată funcția de Director Adjunct

al Direcției Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative, ocupată de

reclamant;

(ii) repararea

pagubei astfel cauzată, prin următoarele măsuri:

a) reînființarea

funcției de director adjunct al Direcția Cazier Judiciar, Statistică și

Evidențe Operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și

numirea începând cu data eliberării din funcție, pe această funcție, pe care

reclamantul a ocupat-o prin concurs, începând cu data de 01 iulie 2007;

b) acordarea de

despăgubiri pentru daunele materiale, care i-au fost cauzate, reprezentând

diferența de venituri salariale, rezultată prin scăderea din sumele care i se

cuveneau în condițiile ocupării efective a funcției din care a fost eliberat, a

sumelor încasate efectiv în perioada de la momentul eliberării din funcție și

până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii favorabile reclamantului,

actualizată cu indicele de inflație la data plății;

c) acordarea de

despăgubiri pentru daune morale, pentru prejudiciu de imagine, afectarea

sănătății sale și a carierei profesionale, de 150.000 RON;

(iii) obligarea la

plata cheltuielilor de judecată;

(iv) acordarea

tuturor drepturilor cuvenite, inclusiv vechimea în funcția de conducere deținută,

pentru perioada începând cu data eliberării din funcție și până la restabilirea

situației anterioare.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 31 martie 2010, pârâtul MAI a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, arătând că Legea nr. 290/2004 privind cazierul

judiciar, republicată, are ca obiect de reglementare organizarea unei

activități de interes public pe teritoriul național și nu stabilirea „locului”

Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative în cadrul Poliției

Române. Prin utilizarea în conținutul Legii a noțiunii de „autoritate centrală”

s-a urmărit stabilirea competențelor pentru activități în domeniul cazierului

judiciar și nu poziționarea exactă a Direcției Cazier Judiciar în cadrul IGPR.

Prin cererea

înregistrată la 30 iunie 2010, pârâtul MAI a învederat instanței împrejurarea

că Ordinul MAI I/0540 din 9 mai 2009 are caracter „secret”, transmiterea

acestuia urmând a fi efectuată cu respectarea prevederilor art. 38 și art. 39

din anexa la H.G. nr. 585/2002.

de fond

Prin Sentința nr.

3361 din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul G.N.

în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul a ocupat funcția de

Director Adjunct al Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative

din cadrul IGPR, până la data de 15 mai 2009, când i-a fost adusă la cunoștință

Dispoziția IGPR nr. 1438 din 15 mai 2009 prin care era pus la dispoziția DGPMB,

pe o perioadă de cel mult șase luni, ca urmare a reorganizării IGPR și a

desființării postului de Director Adjunct la Direcția Cazier Judiciar

Statistică și Evidență Operative (DCJSEO).

Împotriva ordinului

MAI, a Dispoziției IGPR locale, reclamantul a formulat plângere prealabilă la

data de 12 iunie 2009 solicitând revocarea acestuia, reînființarea funcției de

Director Adjunct al Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative

și numirea sa în funcția respectivă.

Prin Adresa nr.

147504 din 16 iulie 2009 MAI i-a comunicat reclamantului Adresa nr.

259767/1/2009 a Direcției Juridice a MAI, iar referitor la desființarea

funcției de Director Adjunct din cadrul Direcției Cazier Judiciar Statistică și

Evidență Operative s-a arătat că, în contextul reorganizării IGPR, au fost

desființate 42 funcții de conducere, dintre care 10 de Director Adjunct,

printre acestea fiind și cel de la DCJSEO.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că la data de 15 mai 2009 a intrat în vigoare noul stat

de organizare a IGPR, aprobat de Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, prin

care Direcția Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative din cadrul IGPR,

a fost trecută în subordinea IGPR.

Ca urmare aplicării

acestui nou stat de organizare au fost desființate un număr de 76 de funcții de

conducere din cadrul IGPR, din care: o funcție de Director General, 13 funcții

de Director, 10 funcții de Director Adjunct și 52 funcții șef serviciu.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că reducerea a vizat și un număr de funcții de execuție din

IGPR, în scopul diminuării cheltuielilor cu salarizarea.

În ceea ce îl

privește pe reclamant, reorganizarea IGPR a avut drept consecință desființarea

funcției de Director Adjunct al DCJSEO, prin Dispoziția IGPR 1438 din 15 mai

2009.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că reclamantul a criticat actele administrative atacate,

susținând că existența DCJSEO este stabilită în însăși legea de organizare și

funcționare a Cazierului Judiciar din România, Legea nr. 290/2004, care

statuează că activitatea privind cazierul judiciar va fi condusă, la nivel

central, de DCJSEO, din cadrul IGPR.

Curtea a reținut că

potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, evidența

informatizată a cazierului judiciar și evidența informatizată dactiloscopică se

organizează și funcționează în cadrul Poliției Române, care asigură și

coordonarea activităților desfășurate în aceste domenii.

De asemenea, potrivit

art. 5 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției

Române, Poliția Română are următoarea structură Organizatorică: a) IGPR; b)

unități teritoriale aflate în subordinea IGPR, DGPMB și Inspectoratul Județean

de Poliție; c) instituții de învățământ pentru formarea și pregătirea continuă

a personalului; d) alte unități necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor

specifice poliției înființate potrivit legii.

Rezultă astfel că

unitățile menționate la literele b), c), d) nu fac parte din cadrul IGPR ci din

cadrul Poliției Române.

Astfel, instanța de

fond a reținut că trecerea Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență

Operativă din aparatul central în subordinea directă a IGPR nu încalcă nicio

dispoziție legală, având în vedere că potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 30/2007,

privind organizarea și funcționarea MAI cu modificările și completările

ulterioare „încadrarea unităților pe categorii, organizarea, funcționarea și

dotarea acestora se aprobă prin ordin al Ministrului”.

În ceea ce privește

calitatea de „autoritate centrală” pentru schimbul de date înscrise în cazierul

judiciar cu statele membre ale U.E. este atribuită conform art. 5 alin. (3) din

Legea 290/2004, IGPR și nu Direcția CJSEO așa cum susține reclamantul.

Instanța reține că

modificarea adusă DCJSEO prin ordinul MAI, contestat în prezenta cauză, constă

în reorganizarea acesteia în subordinea IGPR, prin reducerea unui număr de

funcții, fundamentarea reorganizării având în vedere considerente de ordin

obiectiv, respectiv reducerea cheltuielilor cu salarizarea și optimizarea

activității și nu considerente ce vizează persoana reclamantului.

Potrivit Adresei nr.

147507 din 16 iulie 2009 și MAI - DGMO, în contextul reorganizării IGPR au fost

desființate 42 funcții de conducere, dintre care 10 de Director Adjunct,

instanța reținând astfel că nu numai postul reclamantului a făcut obiectul

actului administrativ atacat.

În consecință,

instanța a concluzionat că Ordinul MAI nr. I/0540/2009 și implicit Dispoziția

emisă de Inspectoratul General al Poliției Romane nr. 1438 din 15 mai 2009,

emisă în baza Ordinului menționat, au fost emise în limitele competențelor

prevăzute de lege, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Cu privire la cererea

de acordare a daunelor morale, instanța a reținut că reclamantul a invocat

generic prejudiciul de imagine suferit, afectarea sănătății și a carierei

profesionale, fără a-și motiva în fapt cererea prin indicarea unor împrejurări

din care să rezulte în ce măsură drepturile sale ocrotite de Constituție i-au

fost afectate.

de reclamantul G.N.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.N.

Apreciind sentința

atacată ca nelegală și netemeinică, recurentul-reclamant a dezvoltat

următoarele critici în raport cu soluția adoptată de instanța de fond:

- sentința a fost

dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a art. 5 din Legea nr. 290/2004

privind cazierul judiciar, nesocotind alin. (2) și (3) ale aceluiași articol

care sunt semnificative în soluționarea cauzei;

- nu a fost clarificat

un aspect esențial, vizând locul Direcției Cazier Judiciar, Statistică și

Evidență Operativă în raport cu arhitectura stabilită prin art. 5 din Legea nr.

218/2002, înainte de reorganizare și după reorganizare;

- pe principiul

simetriei, dacă locul Direcției cazier judiciar, statistică și evidențe

operative este determinat prin lege, el poate fi modificat tot numai așa, și nu

prin ordin al ministrului cum ilegal s-a procedat, deși concluzia instanței de

fond, lipsită de temei legal conține și grave erori de logică juridică;

- sentința atacată a

fost dată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, în sensul că nu

s-a dat curs solicitării sale de comunicare a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9

mai 2009, în partea ce-l vizează, dată fiind natura de document clasificat

nivel „strict secret”, instanța neavând o minimă preocupare în acest sens;

- în ceea ce privește

daunele morale, instanța de fond a ignorat activitatea desfășurată în cadrul

MAI și gradul de afectare a sănătății sale, dovedit cu numărul de zile de

concediu medical.

considerentele instanței de recurs

Recursul nu este

fondat.

Analizând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale

incidente și sub toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a

atrage, fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor

în continuare arătate.

Recurentul-reclamant

G.N. a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare, în

parte, a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, pentru aprobarea statului de

organizare al IGPR prin care Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidență

Operativă din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR, și prin care a

fost desființată funcția de conducere pe care o ocupa, aceea de director

adjunct al respectivei direcții.

A mai solicitat

recurentul-reclamant reînființarea funcției deținute, numirea sa pe aceeași

funcție, cu acordarea de daune materiale și daune morale pentru prejudiciile

suferite, în sumă de 150.000 RON.

Contrar celor

afirmate de recurent, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a efectuat în

cauză interpretarea și aplicarea pertinentă, coerentă și legală a prevederilor

incidente, din cuprinsul Legii nr. 290/2004 și a Legii nr. 218/2002, cu

referire și la Legea nr. 428/2008 dar și la conținutul ordinului a cărui

anulare parțială a fost solicitată.

Astfel, reținând că

prin noul stat de organizare a Inspectoratului General al Poliției Române, aprobat

de Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009 prin care Direcția Cazier Judiciar,

Statistică și Evidență Operativă (DCJSEO) din cadrul IGPR, a fost trecută în

subordinea IGPR, cu consecința desființării unui număr de 76 funcții de

conducere din IGPR, instanța de fond a analizat susținerile recurentului vizând

pretinsa nelegalitate a actului, atrasă de nerespectarea Legii nr. 290/2004 ce

reglementează chiar existența DCJSEO.

În acord cu

argumentele înfățișate de instanța de fond, mai sus arătate în expunerea

rezumativă a considerentelor hotărârii, Înalta Curte apreciază că nu subzistă

pretinsele motive de nelegalitate ale actului atacat, vizând reorganizarea IGPR

în sensul reducerii unui număr de 76 funcții de conducere din cadrul

respectivei autorități.

Este adevărat, astfel

cum arată recurentul, că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2004,

republicată, activitatea privind cazierul judiciar este condusă la nivel

central, de DCJSEO din cadrul IGPR, însă nu mai puțin relevantă în cauză este

și prevederea cuprinsă în art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, privind

organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, cu

modificările și completările ulterioare.

Această normă legală

prevede în mod neechivoc că „încadrarea unităților pe categorii, organizarea,

funcționarea și dotarea acestora, se aprobă prin ordin al ministrului”.

Or, din această

perspectivă, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, republicată, ce

definește excesul de putere ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al

autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege

sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”, nu se poate

reține că Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, a cărui anulare parțială a

solicitat-o recurentul, a fost emis cu depășirea competențelor legale

atribuite.

În plus, după cum

bine a reținut și prima instanță, cu referire la pretinsa încălcare a Legii nr.

290/2004, sub aspectul schimbului de date înscrise în cazierul judiciar cu

statele membre ale UE, trecerea DCJSEO în subordinea directă a IGPR, privită ca

o măsură de reorganizare susținută și impusă de considerente obiective cum ar

fi optimizarea activității și reducerea cheltuielilor de salarizare, nu se

poate reține nesocotirea normei indicate întrucât calitatea de „autoritate

centrală” în acest scop este atribuită direct în favoarea IGPR și nu către

DCJSEO (art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2004, republicată).

Așadar, prin

utilizarea în conținutul legii a noțiunii de „autoritate centrală” s-a urmărit

stabilirea competențelor pentru activități din domeniul cazierului judiciar și

nu, în mod esențial, poziționarea exactă a DCJSEO în cadrul IGPR.

Conchizând pe acest

aspect în sensul că nu pot fi primite criticile recurentului, Înalta Curte

arată că nu poate reținută nelegalitatea actului atacat câtă vreme, prin

emiterea OMAI I/0540/2009 nu au fost modificate competențele și atribuțiile

DCJSEO, schimbarea propusă vizând, strict, reducerea funcțiilor existente la

nivelul acestei structuri, prin reorganizarea sa în subordinea IGPR, pentru

considerentele obiective deja enunțate.

Ca atare, concluzia

instanței de fond nu este nici lipsită de temei legal și nici ilogică, astfel

cum a susținut recurentul.

Nefondate sunt și

criticile recurentului vizând pretinsa încălcare a dreptului său la apărare

câtă vreme necomunicarea invocată a fost generată, obiectiv, de natura actului,

cu caracter de „secret de serviciu” care, potrivit Legii nr. 182/2002, privind

informațiile clasificate, impune un regim determinat și condiționat de

îndeplinirea unor cerințe expres arătate de verificare și pentru instanța de

judecată, în cauză fiind realizată aplicarea acestor norme legale.

Respectarea garanției

impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție în sensul asigurării protecției

persoanei împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale

drepturilor garantate prin Convenție (CEDO, cauza Ahmed împotriva României,

cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, § 52) este asigurată în

cauză prin faptul că asupra temeiniciei și legalității actului atacat au avut

posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât și instanța de

recurs, fiind asigurat recurentului un dublu grad de jurisdicție în fața unei

„instanțe independente și imparțiale” în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

În fine, nefondate

sunt și criticile referitoare la neacordarea de daune morale, în condițiile în

care, Înalta Curte arată suplimentar argumentelor înfățișate de prima instanță,

că soluția adoptată este corectă și legală în raport de prevederile art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată.

Potrivit acestui text

de lege, instanța poate hotărî asupra despăgubirilor pentru daunele materiale

și morale cauzate, în cazul soluționării cererii și dacă reclamantul a

solicitat acest lucru.

Cum în speță soluția

adoptată a fost de respingere a capătului de cerere principal, instanța de

contencios administrativ nu putea acorda despăgubirile morale solicitate pe

temeiul legal invocat, cu atât mai mult cu cât a și reținut nemotivarea în fapt

a cererii.

Față de toate cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge

așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de G.N. împotriva Sentinței nr. 3361 din 10 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM