ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4402/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 15 ianuarie 2010, reclamantul G.N.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor solicitând: (i) anularea în parte a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009 pentru aprobarea statului de organizare a Inspectoratului General al Poliției Române, prin care Direcția Cazier Judiciar Statistică și Evidențe Operative din cadrul IGPR a fost trecută în subordinea IGPR și prin care a fost desființată funcția de Director Adjunct al Direcției Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative, ocupată de reclamant; (ii) repararea pagubei astfel cauzată, prin următoarele măsuri: a) reînființarea funcției de director adjunct al Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și numirea începând cu data eliberării din funcție, pe această funcție, pe care reclamantul a ocupat-o prin concurs, începând cu data de 01 iulie 2007; b) acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale, care i-au fost cauzate, reprezentând diferența de venituri salariale, rezultată prin scăderea din sumele care i se cuveneau în condițiile ocupării efective a funcției din care a fost eliberat, a sumelor încasate efectiv în perioada de la momentul eliberării din funcție și până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii favorabile reclamantului, actualizată cu indicele de inflație la data plății; c) acordarea de despăgubiri pentru daune morale,

pentru prejudiciu de imagine, afectarea sănătății sale și a carierei profesionale, de 150.000 RON; (iii) obligarea la plata cheltuielilor de judecată; (iv) acordarea tuturor drepturilor cuvenite, inclusiv vechimea în funcția de conducere deținută, pentru perioada începând cu data eliberării din funcție și până la restabilirea situației anterioare. Prin întâmpinarea formulată la data de 31 martie 2010, pârâtul MAI a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată, are ca obiect de reglementare organizarea unei activități de interes public pe teritoriul național și nu stabilirea „locului” Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative în cadrul Poliției Române.

Prin utilizarea în conținutul Legii a noțiunii de „autoritate centrală” s-a urmărit stabilirea competențelor pentru activități în domeniul cazierului judiciar și nu poziționarea exactă a Direcției Cazier Judiciar în cadrul IGPR. Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2010, pârâtul MAI a învederat instanței împrejurarea că Ordinul MAI I/0540 din 9 mai 2009 are caracter „secret”, transmiterea acestuia urmând a fi efectuată cu respectarea prevederilor art. 38 și art. 39 din anexa la H.G. nr. 585/2002. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 3361 din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul G.N.

în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul a ocupat funcția de Director Adjunct al Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative din cadrul IGPR, până la data de 15 mai 2009, când i-a fost adusă la cunoștință Dispoziția IGPR nr. 1438 din 15 mai 2009 prin care era pus la dispoziția DGPMB, pe o perioadă de cel mult șase luni, ca urmare a reorganizării IGPR și a desființării postului de Director Adjunct la Direcția Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative (DCJSEO). Împotriva ordinului MAI, a Dispoziției IGPR locale, reclamantul a formulat plângere prealabilă la data de 12 iunie 2009 solicitând revocarea acestuia, reînființarea funcției de Director Adjunct al Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative și numirea sa în funcția respectivă.

Prin Adresa nr. 147504 din 16 iulie 2009 MAI i-a comunicat reclamantului Adresa nr. 259767/1/2009 a Direcției Juridice a MAI, iar referitor la desființarea funcției de Director Adjunct din cadrul Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative s-a arătat că, în contextul reorganizării IGPR, au fost desființate 42 funcții de conducere, dintre care 10 de Director Adjunct, printre acestea fiind și cel de la DCJSEO. Instanța de primă jurisdicție a reținut că la data de 15 mai 2009 a intrat în vigoare noul stat de organizare a IGPR, aprobat de Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, prin care Direcția Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operative din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR.

Ca urmare aplicării acestui nou stat de organizare au fost desființate un număr de 76 de funcții de conducere din cadrul IGPR, din care: o funcție de Director General, 13 funcții de Director, 10 funcții de Director Adjunct și 52 funcții șef serviciu. De asemenea, instanța de fond a reținut că reducerea a vizat și un număr de funcții de execuție din IGPR, în scopul diminuării cheltuielilor cu salarizarea. În ceea ce îl privește pe reclamant, reorganizarea IGPR a avut drept consecință desființarea funcției de Director Adjunct al DCJSEO, prin Dispoziția IGPR 1438 din 15 mai 2009. Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamantul a criticat actele administrative atacate, susținând că existența DCJSEO este stabilită în însăși legea de organizare și funcționare a Cazierului Judiciar din România, Legea nr. 290/2004, care statuează că activitatea privind cazierul judiciar va fi condusă, la nivel central, de DCJSEO, din cadrul IGPR.

Curtea a reținut că potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, evidența informatizată a cazierului judiciar și evidența informatizată dactiloscopică se organizează și funcționează în cadrul Poliției Române, care asigură și coordonarea activităților desfășurate în aceste domenii. De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Poliția Română are următoarea structură Organizatorică: a) IGPR; b) unități teritoriale aflate în subordinea IGPR, DGPMB și Inspectoratul Județean de Poliție; c) instituții de învățământ pentru formarea și pregătirea continuă a personalului; d) alte unități necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice poliției înființate potrivit legii.

Rezultă astfel că unitățile menționate la literele b), c), d) nu fac parte din cadrul IGPR ci din cadrul Poliției Române. Astfel, instanța de fond a reținut că trecerea Direcției Cazier Judiciar Statistică și Evidență Operativă din aparatul central în subordinea directă a IGPR nu încalcă nicio dispoziție legală, având în vedere că potrivit art. 12 din O.U.G. nr. 30/2007, privind organizarea și funcționarea MAI cu modificările și completările ulterioare „încadrarea unităților pe categorii, organizarea, funcționarea și dotarea acestora se aprobă prin ordin al Ministrului”. În ceea ce privește calitatea de „autoritate centrală” pentru schimbul de date înscrise în cazierul judiciar cu statele membre ale U.E.

este atribuită conform art. 5 alin. (3) din Legea 290/2004, IGPR și nu Direcția CJSEO așa cum susține reclamantul. Instanța reține că modificarea adusă DCJSEO prin ordinul MAI, contestat în prezenta cauză, constă în reorganizarea acesteia în subordinea IGPR, prin reducerea unui număr de funcții, fundamentarea reorganizării având în vedere considerente de ordin obiectiv, respectiv reducerea cheltuielilor cu salarizarea și optimizarea activității și nu considerente ce vizează persoana reclamantului. Potrivit Adresei nr. 147507 din 16 iulie 2009 și MAI - DGMO, în contextul reorganizării IGPR au fost desființate 42 funcții de conducere, dintre care 10 de Director Adjunct, instanța reținând astfel că nu numai postul reclamantului a făcut obiectul actului administrativ atacat.

În consecință, instanța a concluzionat că Ordinul MAI nr. I/0540/2009 și implicit Dispoziția emisă de Inspectoratul General al Poliției Romane nr. 1438 din 15 mai 2009, emisă în baza Ordinului menționat, au fost emise în limitele competențelor prevăzute de lege, cu respectarea prevederilor legale în vigoare. Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, instanța a reținut că reclamantul a invocat generic prejudiciul de imagine suferit, afectarea sănătății și a carierei profesionale, fără a-și motiva în fapt cererea prin indicarea unor împrejurări din care să rezulte în ce măsură drepturile sale ocrotite de Constituție i-au fost afectate. 3. Recursul declarat de reclamantul G.N. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.N.

Apreciind sentința atacată ca nelegală și netemeinică, recurentul-reclamant a dezvoltat următoarele critici în raport cu soluția adoptată de instanța de fond: - sentința a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a art. 5 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, nesocotind alin. (2) și (3) ale aceluiași articol care sunt semnificative în soluționarea cauzei; - nu a fost clarificat un aspect esențial, vizând locul Direcției Cazier Judiciar, Statistică și Evidență Operativă în raport cu arhitectura stabilită prin art. 5 din Legea nr. 218/2002, înainte de reorganizare și după reorganizare; - pe principiul simetriei, dacă locul Direcției cazier judiciar, statistică și evidențe operative este determinat prin lege, el poate fi modificat tot numai așa, și nu prin ordin al ministrului cum ilegal s-a procedat, deși concluzia instanței de fond, lipsită de temei legal conține și grave erori de logică juridică; - sentința atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, în sensul că nu s-a dat curs solicitării sale de comunicare a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, în partea ce-l vizează, dată fiind natura de document clasificat nivel „strict secret”, instanța neavând o minimă preocupare în acest sens; - în ceea ce privește daunele morale, instanța de fond a ignorat activitatea desfășurată în cadrul MAI și gradul de afectare a sănătății sale,

dovedit cu numărul de zile de concediu medical. 4. Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale incidente și sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage, fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate, în considerarea celor în continuare arătate. Recurentul-reclamant G.N. a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare, în parte, a Ordinului MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, pentru aprobarea statului de organizare al IGPR prin care Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidență Operativă din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR, și prin care a fost desființată funcția de conducere pe care o ocupa, aceea de director adjunct al respectivei direcții.

A mai solicitat recurentul-reclamant reînființarea funcției deținute, numirea sa pe aceeași funcție, cu acordarea de daune materiale și daune morale pentru prejudiciile suferite, în sumă de 150.000 RON. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a efectuat în cauză interpretarea și aplicarea pertinentă, coerentă și legală a prevederilor incidente, din cuprinsul Legii nr. 290/2004 și a Legii nr. 218/2002, cu referire și la Legea nr. 428/2008 dar și la conținutul ordinului a cărui anulare parțială a fost solicitată.

Astfel, reținând că prin noul stat de organizare a Inspectoratului General al Poliției Române, aprobat de Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009 prin care Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidență Operativă (DCJSEO) din cadrul IGPR, a fost trecută în subordinea IGPR, cu consecința desființării unui număr de 76 funcții de conducere din IGPR, instanța de fond a analizat susținerile recurentului vizând pretinsa nelegalitate a actului, atrasă de nerespectarea Legii nr. 290/2004 ce reglementează chiar existența DCJSEO. În acord cu argumentele înfățișate de instanța de fond, mai sus arătate în expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii, Înalta Curte apreciază că nu subzistă pretinsele motive de nelegalitate ale actului atacat, vizând reorganizarea IGPR în sensul reducerii unui număr de 76 funcții de conducere din cadrul respectivei autorități.

Este adevărat, astfel cum arată recurentul, că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2004, republicată, activitatea privind cazierul judiciar este condusă la nivel central, de DCJSEO din cadrul IGPR, însă nu mai puțin relevantă în cauză este și prevederea cuprinsă în art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare. Această normă legală prevede în mod neechivoc că „încadrarea unităților pe categorii, organizarea, funcționarea și dotarea acestora, se aprobă prin ordin al ministrului”.

Or, din această perspectivă, în sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, republicată, ce definește excesul de putere ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”, nu se poate reține că Ordinul MAI nr. I/0540 din 9 mai 2009, a cărui anulare parțială a solicitat-o recurentul, a fost emis cu depășirea competențelor legale atribuite.

În plus, după cum bine a reținut și prima instanță, cu referire la pretinsa încălcare a Legii nr. 290/2004, sub aspectul schimbului de date înscrise în cazierul judiciar cu statele membre ale UE, trecerea DCJSEO în subordinea directă a IGPR, privită ca o măsură de reorganizare susținută și impusă de considerente obiective cum ar fi optimizarea activității și reducerea cheltuielilor de salarizare, nu se poate reține nesocotirea normei indicate întrucât calitatea de „autoritate centrală” în acest scop este atribuită direct în favoarea IGPR și nu către DCJSEO (art. 5 alin. (3) din Legea nr. 290/2004, republicată). Așadar, prin utilizarea în conținutul legii a noțiunii de „autoritate centrală” s-a urmărit stabilirea competențelor pentru activități din domeniul cazierului judiciar și nu, în mod esențial, poziționarea exactă a DCJSEO în cadrul IGPR.

Conchizând pe acest aspect în sensul că nu pot fi primite criticile recurentului, Înalta Curte arată că nu poate reținută nelegalitatea actului atacat câtă vreme, prin emiterea OMAI I/0540/2009 nu au fost modificate competențele și atribuțiile DCJSEO, schimbarea propusă vizând, strict, reducerea funcțiilor existente la nivelul acestei structuri, prin reorganizarea sa în subordinea IGPR, pentru considerentele obiective deja enunțate. Ca atare, concluzia instanței de fond nu este nici lipsită de temei legal și nici ilogică, astfel cum a susținut recurentul.

Nefondate sunt și criticile recurentului vizând pretinsa încălcare a dreptului său la apărare câtă vreme necomunicarea invocată a fost generată, obiectiv, de natura actului, cu caracter de „secret de serviciu” care, potrivit Legii nr. 182/2002, privind informațiile clasificate, impune un regim determinat și condiționat de îndeplinirea unor cerințe expres arătate de verificare și pentru instanța de judecată, în cauză fiind realizată aplicarea acestor norme legale.

Respectarea garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție în sensul asigurării protecției persoanei împotriva încălcărilor arbitrare de către puterea publică ale drepturilor garantate prin Convenție (CEDO, cauza Ahmed împotriva României, cererea nr. 34.621/03, Hotărârea din 13 iulie 2010, § 52) este asigurată în cauză prin faptul că asupra temeiniciei și legalității actului atacat au avut posibilitatea să aprecieze atât judecătorul fondului, cât și instanța de recurs, fiind asigurat recurentului un dublu grad de jurisdicție în fața unei „instanțe independente și imparțiale” în sensul art. 6 § 1 din Convenție. În fine, nefondate sunt și criticile referitoare la neacordarea de daune morale, în condițiile în care, Înalta Curte arată suplimentar argumentelor înfățișate de prima instanță, că soluția adoptată este corectă și legală în raport de prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată.

Potrivit acestui text de lege, instanța poate hotărî asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, în cazul soluționării cererii și dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Cum în speță soluția adoptată a fost de respingere a capătului de cerere principal, instanța de contencios administrativ nu putea acorda despăgubirile morale solicitate pe temeiul legal invocat, cu atât mai mult cu cât a și reținut nemotivarea în fapt a cererii. Față de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.N. împotriva Sentinței nr. 3361 din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM