ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2704/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 5237 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul D.C. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția inspectorului general al Poliției Române nr. 1461 din 15 mai 2009, s-a dispus că, începând cu data de 15 mai 2009, comisarul-șef de poliție D.I.C. se pune la dispoziția Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, pe o perioadă de 6 luni, ca urmare a reorganizării IGPR și desființării funcției de director la Direcția Juridică, urmând să îndeplinească atribuțiile de serviciu stabilite de directorul general al acestei unități.

Apreciază, instanța de fond că, în speță au fost îndeplinite condițiile legale impuse de art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 și, art. 120 alin. (l) litera a) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004, întrucât punerea la dispoziția unității a fost temeinic justificată, având în vedere modul de reorganizare al fostei structuri, prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I/0540 din data de 09 mai 2009, cu aplicabilitate din 15 mai 2009 intrând în vigoare noul stat de organizare al IGPR, în care privește Direcția Juridică aceasta a fost reorganizată în Oficiul Juridic, serviciu în subordinea Direcției Resurse umane, funcția de director fiind desființată.

Mai reține judecătorul fondului că așa cum rezultă și din studiul actelor clasificate, în cadrul IGPR, funcțiile de conducere ale subunităților IGPR au fost desființate, între acestea 13 funcții de director, la nivelul IGPR fiind reduse 76 funcții de conducere în procent de 20%, din care o funcție director general, 13 funcții de director, cu o pondere de 48%, 10 funcții de director adjunct - 34% și 52 de funcții la nivel de serviciu, 448 de posturi fiind redistribuite la structurile IGPR, persoanele ale căror funcții nu se mai regăseau fiind puse la dispoziție.

Consideră instanța de fond că nu există nicio dovadă că IGPR nu a verificat dacă exista posibilitatea punerii la dispoziție pe o funcție vacantă în cadrul IGPR, în condițiile în care funcțiile de conducere de nivelul ocupat de reclamant au fost desființate în proporție de 48%, iar punerea la dispoziția Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, pe o perioadă de 6 luni, nu a încălcat prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, fiind temeinic justificată, urmare a reorganizării IGPR și desființării funcției de director la Direcția Juridică.

De asemenea, mai reține instanța de fond că prevederile invocate nu excludeau posibilitatea numirii în cadrul unei structuri subordonate IGPR, în ipoteza în care s-a identificat un post corespunzător, în condițiile în care nu s-a identificat un post similar la nivelul structurii în cadrul căreia a funcționat reclamantul, atâta timp cât punerea la dispoziție este o măsură temporară, pe durata a 6 luni, în timpul căreia autoritatea trebuia să identifice un post corespunzător reclamantului. Se mai reține că reclamantul a fost pus la dispoziția unității pe o perioadă de 6 luni, iar în această perioadă, la data de 28 septembrie 2009, prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. S/II/4873, reclamantul a fost mutat la cerere la „Academia de Poliție Al.

I. Cuza”, în interiorul termenului de 6 luni, iar la data de 07 octombrie 2009 a fost împuternicit și apoi numit în funcția de director general al Corpului de Control din cadrul Direcției Generale Control și Audit Intern al MAI. Concluzionează instanța de fond în sensul că decizia contestată a fost emisă în executarea legii fiind determinată de reorganizarea Direcției juridice, respectiv art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului și art. 120 alin. (l) litera a) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004, fiind temeinic justificată, reclamantul nefiind vătămat în drepturile sale, de vreme ce în termenul de 6 luni, i s-a oferit posibilitatea ocupării unei funcții echivalente și cu acordul său, măsura punerii la dispoziție fiind proporțională cu cauza care a determinat-o, anume cu „reorganizarea" direcției, și imposibilitatea oferirii unei funcții corespunzătoare vacante.

Reținând că reclamantul nu a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a punerii la dispoziție, acesta păstrându-și toate drepturile salariale cu excepția indemnizației de conducere, iar măsura în sine nu putea să-i cauzeze un prejudiciu moral, întrucât a fost generată de necesitatea reorganizării structurii din motive ce țin de conduita profesională și modul în care-și exercita atribuțiile reclamantul, instanța de fond a respins și capătul de cerere privind despăgubirile ca neîntemeiat. 2. Recursul declarat în cauză Împotriva Sentinței nr. 5237 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul D.C., în temeiul art. 304 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele: Printr-un set de critici, circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurentul că, hotărârea recurată este nelegală în condițiile în care instanța de fond nu a observat că punerea sa la dispoziție nu s-a făcut cu respectarea procedurii instituite atât de cadrul legal general, respectiv art. 4 din O.U.G. nr. 1/2009 cât și de cel special, art. 22 din Legea nr. 360/2002, dar și de reglementările normative interne în vigoare, art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unitățile M.A.I., dispoziții legale din care rezultă că punerea la dispoziția unității este o măsură care poate fi dispusă numai în situația în care, în urma reorganizării, nu exista posibilitatea numirii într-o funcție similară.

În acest sens susține recurentul că în urma reorganizării I.G.P.R., au existat funcții de conducere vacante, urmare chiar a reorganizării din 15 mai 2009, au fost mai multe funcții vacante de director sau de director adjunct în cadrul altor direcții și mai mult decât atât din cuprinsul Adresei I.G.P.R. nr. 221490 din 19 mai 2009, care cuprindea situația nominală privind funcțiile de conducere din I.G.P.R., rezultau numeroase cazuri de împuternicire sau desemnare a altor persoane pe funcțiile de conducere existente în I.G.P.R. În acest sens arată recurentul că nu numai că instituția emitentă a actului administrativ nu a verificat posibilitatea de a fi numit într-o funcție similară în cadrul I.G.P.R.

dar, fără nici un temei legal a fost pus la dispoziția altei unități, respectiv Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. În opinia recurentului această măsură pe lângă încălcarea dreptului de a fi numit într-o funcție similară, a dreptului legat de stabilitatea în funcție, i-a afectat însuși derularea dreptului la muncă fără acordul său în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București. Mai arată recurentul că tocmai această atitudine nelegală a conducerii I.G.P.R. l-au determinat ca la începutul lunii septembrie 2009, personal să inițieze demersuri pentru ocuparea unui post la Academia de Poliție Al. I. Cuza, iar prin continuarea activității în cadrul respectivei unități de învățământ, începând cu data de 28 septembrie 2009, nu a dorit să renunțe la beneficiul legislației care protejează situația juridică și drepturile persoanelor cu funcții de conducere puse la dispoziție.

Mai susține recurentul că afirmațiile părții potrivnice precum că acele funcții de conducere vacante nu erau similare nu au fost cu nimic probate iar punerea la dispoziția D.G.P.M.B. a ascuns alte motive, străine noțiunii de restructurare, ceea ce a condus la nerespectarea legii ce guvernează respectiva instituție. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentului circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare. Potrivit art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, polițiștii pot fi puși la dispoziția unității în situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului.

De asemenea, art. 120 alin. (l) litera a) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004, prevede că polițiștii pot fi puși la dispoziția unității când, în urma reorganizării, nu există posibilitatea numirii într-o funcție similară. Față de conținutul normelor legale mai sus redate, Înalta Curte constată că este fără putere de tăgadă faptul că modificarea raporturilor de serviciu ale polițiștilor prin punerea la dispoziția unității, ca efect al reorganizării unității, se poate realiza, în situații temeinic justificate și numai în situația inexistenței posibilității de numire a acestora într-o funcție similară celei ocupate anterior, fiind vorba de un drept al polițistului de a fi numit într-o astfel de funcție și nu de o vocație cum în mod greșit a considerat intimatul-pârât.

În condițiile în care este de domeniul evidenței că o măsură de reorganizare a unei instituții se circumscrie noțiunii de situație temeinic justificată prevăzută de art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, singura problemă supusă analizei vizează respectarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, la emiterea actului administrativ contestat. Prin urmare, problema care se impune a fi elucidată, pentru a fi analizată cauza dedusă judecății este aceea dacă la data emiterii Dispoziției I.G.P.R. nr. 1461 din 15 mai 2009, prin care s-a dispus, ca urmare a desființării funcției de director la Direcția Juridică, punerea recurentului-reclamant la dispoziția D.G.P.M.B., exista posibilitatea numirii acestuia într-o funcție de conducere similară în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

Întrucât în cuprinsul Ordinului nr. 300/2004 nu este definită noțiunea de funcție similară, care nu trebuie confundată, însă, cu noțiunea de funcție identică (ceea ce ar fi impus analiza atribuțiilor înscrise în fișa postului) va analiza respectarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, în cazul punerii recurentului-reclamant la dispoziția unității, prin raportare la criterii precum natura funcției (de execuție sau de conducere), coeficientul de ierarhizare și gradul profesional înscrise în statul de funcții al intimatului-pârât.

Astfel, din conținutul Adresei nr. 122.222/CIR din 30 septembrie 2010, depusă de intimata-pârâtă în fața instanței de fond, rezultă că în noul stat de funcții al I.G.P.R., aprobat în urma măsurii de reorganizare a instituției, prin Ordinul ministrului nr. I/0540 din 09 mai 2009, au existat la data de 15 mai 2009, 64 de funcții de conducere vacante dintre care 8 funcții de conducere prevăzute cu gradul de chestor de poliție și coeficient de ierarhizare 5,80. Cum funcția de conducere ocupată de recurentul-reclamant la momentul reorganizării I.G.P.R.

făcea parte din categoria funcțiilor prevăzute cu gradul de chestor de poliție și coeficient de ierarhizare 5,80, în mod nelegal nu i s-a propus acestuia ocuparea uneia dintre cele 8 funcții de conducere similare ca și coeficient de ierarhizare și grad profesional, sau a altei funcții de conducere vacante din lista funcțiilor de conducere vacante de nivel inferior ca și coeficient de ierarhizare și grad profesional minim pentru ocupare, ceea ce conduce la reținerea încălcării dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că Dispoziția I.G.P.R.

nr. 1461 din 15 mai 2009 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, ceea ce atrage sancțiunea nulității, în condițiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu consecința obligării intimatului-pârât la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit recurentul-reclamant prin respectivul act vătămător. Prin urmare, în mod greșit a apreciat instanța de fond legalitatea actului administrativ atacat doar prin prisma dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 și prin raportare la evoluția carierei profesionale a recurentului-reclamant în perioada în care acesta s-a aflat la dispoziția unității, fără a observa că respectiva măsură de modificare a raporturilor de serviciu a fost luată cu încălcarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004, așa încât vor fi primite criticile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.

Cu privire la cererea privind obligarea intimatului-pârât la plata daunelor morale, Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ, soluționând cererea privind anularea unui act administrativ nelegal, va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daune morale cauzate dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Însă, dat fiind faptul că atitudinea pentru care intimatul-pârât a fost sancționat prin anularea actului administrativ contestat, are la bază modul în care acesta a înțeles să se raporteze la noțiunea de funcție similară, care nu și-a găsit o reglementare în cuprinsul Ordinului nr. 300/2004, chiar dacă ar fi vorba de o acțiune vexatorie, transpusă în decizia contestată, în măsură să aducă atingere prestigiului profesional sau suferințe de ordin psihic, anularea de către instanță a actului administrativ cu plata drepturilor salariale aferente funcției de conducere de care a fost lipsit, reprezintă o reparație suficientă pentru daunele morale suferite. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, Înalta Curte va admite recursul declarat și în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., va modifica sentința recurată în sensul admiterii, în parte, a acțiunii, anulării Dispoziției nr. 1461 din 15 mai 2009 a I.G.P.R. și obligării pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale dintre sumele cuvenite reclamantului din funcția din care a fost eliberat și sumele efectiv încasate de acesta, în perioada 15 mai 2009 - 27 septembrie 2009; totodată, cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamantul D.C. împotriva Sentinței nr. 5237 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite, în parte, acțiunea, anulează Dispoziția nr. 1461 din 15 mai 2009 a I.G.P.R. și dispune obligarea pârâtului la plata diferenței de drepturi salariale dintre sumele cuvenite reclamantului din funcția din care a fost eliberat și sumele efectiv încasate de acesta, în perioada 15 mai 2009 - 27 septembrie 2009. Respinge cererea privind acordarea daunelor morale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.