ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6229/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 11 aprilie 2001, reclamanții D.C.P. și D.E. au revendicat apartamentul situat în București, sector 3 în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, SC R. SA și au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu P.I. privitor la acest imobil. Prin cerere reconvențională, P.I. a solicitat ca instanța judecătorească să constate că apartamentul în litigiu a fost construit din fondurile statului, în sensul Decretului nr. 61/1990, el fiind cumpărător de bună-credință; nelegalitatea procedurilor administrative întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea apartamentului revendicat de reclamanți și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 620 din 21 aprilie 2005 Curtea de Apel București a soluționat irevocabil petitul privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 1990, dând câștig de cauză reclamanților D.. Cât privește petitul referitor la revendicarea imobilului, în rejudecare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 43 din 19 ianuarie 2010, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.I., invocată de reclamanții D., a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a disjuns cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant P.I., stabilind termen de judecată la data de 9 martie 2010 într-un nou dosar (Dosar nr. 10258/3/2010) și a stabilit termen pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare la data de 9 martie 2010, lăsând nesoluționate cererea de sesizare a Curții Constituționale și excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât.

În dosarul disjuns, nr. 10258/3/2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1632 din 7 decembrie 2010, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și a respins acțiunea reclamantului (pârât - reclamant) P.I., ca inadmisibilă, excepție invocată din oficiu. Pentru a decide astfel, prima instanță a reținut că prin decizie irevocabilă (Decizia nr. 620 din 21 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare pe care reclamantul P.I. l-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 iar, în prezenta acțiune, acesta a solicitat instanței să constate împrejurări de fapt, nu existența sau inexistența unui drept al său.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.I. care a arătat că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și nu pe cele ale art. 111 C. proc. civ.; că în mod greșit s-a disjuns cererea sa reconvențională față de acțiunea în revendicare formulată de reclamanții (intimați-pârâți în prezenta cauză) D.. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 885A din 5 decembrie 2011 a respins, ca nefondat, apelul, confirmând soluția tribunalului. Instanța de apel a reținut că, deși reclamantul a indicat ca temei al cererii sale art. 18 lit. c), art. 20 alin. (1) și art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin petitele formulate a urmărit constatarea unor împrejurări de fapt și nu constatarea unui drept al său cu privire la imobil sau realizarea unui drept.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A dezvoltat, în esență, următoarele critici: - instanța de apel în mod greșit nu a respectat principiul disponibilității soluționând cauza pe un alt temei juridic decât cel pe care l-a invocat. Astfel, temeiul de drept al cererii sale reconvenționale, analizată în prezenta cauză, nu este art. 111 C. proc. civ., ci art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. El este posesorul imobilului în litigiu, atribut al dreptului de proprietate pe care îl poate apăra în justiție și poate invoca temeiurile de drept pe care le consideră aplicabile în speță; - instanța a soluționat litigiul pe calea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, fără a ține cont că el are un interes legitim în a se constata calitatea sa de cumpărător de bună-credință a unui apartament dobândit în baza Legii nr. 112/1995.

S-a reținut că prin Decizia civilă nr. 650/2005 i-a fost irevocabil anulat contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu statul român, dar în acel proces nu a fost analizată calitatea sa de cumpărător de bună-credință. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (3) - (5) C. proc. civ. în virtutea rolului activ al judecătorului, instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după scopul urmărit de acesta prin promovarea acțiunii. În speță, instanța de apel a reținut că reclamanții D.C.P. și D.E. au promovat în instanță o acțiune civilă având două capete de cerere: primul, cu obiect revendicarea unui apartament iar, cel de al doilea, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la același apartament.

În dosarul inițial, a fost chemat în judecată pârâtul P.I. în contradictoriu cu care urma să se dezbată pretenția reclamanților referitoare la cel de al doilea petit - constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului deținut de pârât, iar acesta a formulat cerere reconvențională. Cel de al doilea petit a fost soluționat irevocabil în contradictoriu cu pârâtul P.I., recurent în prezenta cauză, prin Decizia nr. 650/2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, Dosar nr. 3952/2004 (24469/2/2004). Înalta Curte este învestită în prezenta cauză cu soluționarea recursului formulat de pârâtul P.I. împotriva dezlegării date de instanțele de fond a cererii sale reconvenționale, disjunsă din cererea principală, măsură dispusă de Tribunalul București, secția a V-a civilă prin Sentința nr. 43 din 19 ianuarie 2010, neatacată de nicio parte.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii reținând incidentă excepția inadmisibilității acțiunii. Astfel, excepția de inadmisibilitate se referă la un gen de acțiune care nu poate fi promovată în justiție, dreptul pretins încălcat neregăsindu-și ocrotire în sfera juridicului și care îl pune pe magistrat în imposibilitate să o analizeze. În cauză, Curtea, verificând conținutul cererii de chemare în judecată (cererea reconvențională), prin raportare la dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a reținut că acțiunea promovată de reclamant, în funcție de scopul urmărit de acesta, nu este o acțiune în realizare și nici una în constatare ori în constituire de drepturi, întrucât reclamantul a solicitat constatarea unor situații de fapt, neînvederând existența unui drept subiectiv.

Prin urmare, criticile prin care recurentul reclamă că instanțele au încălcat principiul disponibilității ignorând temeiul de drept invocat, nu sunt fondate. Contrar susținerilor recurentului instanța de judecată nu este ținută de încadrarea în drept făcută de partea semnatară a cererii, ci, analizând pretențiile deduse judecății, poate stabili temeiul juridic corect. Or, analiza efectuată de instanța de apel a avut în vedere susținerile reclamantului care nu au putut fi, însă, reținute întrucât acesta, prin invocarea art. 45, art. 18 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 raportat la petitele cererii reconvenționale, nu a urmărit nici realizarea și nici constatarea unui drept al său cu privire la imobilul în litigiu, ci doar constatarea unor situații de fapt.

Așa fiind, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ca sancțiune impusă de împrejurarea că pretențiile reclamantului nu pot fi valorificate de calea procesuală aleasă de către acesta, respectiv inadmisibilitatea acțiunii având ca obiect constatarea unor stări de fapt, în limitele temeiului juridic indicat de parte. Raționamentul instanței de apel este la adăpost de critică, întrucât din examinarea argumentelor reclamantului care au stat la baza promovării acțiunii a reieșit că acesta a dorit obținerea unei hotărâri judecătorești care să ateste o serie de fapte juridice (constatarea că apartamentul în litigiu a fost construit din fondurile statului, că reclamantul este cumpărător de bună credință; constatarea nelegalității procedurilor administrative în baza Legii nr. 10/2001).

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost găsită incidentă speței în raport de faptul că reclamantul P.I. nu s-a referit la un drept determinat sau determinabil, și nici nu a cerut realizarea unui drept al său, urmărind doar atestarea printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt juridic. Pe cale de consecință, reținând că instanțele de fond au calificat corect acțiunea conform art. 129 alin. (4) raportat la art. 84 C. proc. civ. și că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată prima critică formulată de recurent. În ceea ce privește critica din recurs care tinde să demonstreze nevalabilitatea titlului reclamanților, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a poziției subiective a pârâtului la momentul contractării, nici aceasta nu poate fi primită întrucât nu are legătură cu argumentele reținute de Curte care au vizat inadmisibilitatea acțiunii.

În acest context al analizei, constatarea calității de cumpărător de bună credință, pe care ar fi avut-o reclamantul la achiziționarea imobilului în litigiu, nu prezintă interes fiind un aspect subsidiar cercetării admisibilității acțiunii. Pe de altă parte, analizarea bunei sau relei credințe ar prezenta relevanță doar din perspectiva constatării nulității actului juridic de înstrăinare. Or, în speță, reclamantul nu reclamă un drept subiectiv asupra imobilului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar constatarea calității sale de cumpărător de bună credință, în condițiile în care prin Decizia civilă irevocabilă nr. 650 din 21 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă contractul său de vânzare-cumpărare a fost, deja, constatat nul absolut.

Prin urmare, invocarea textelor din Legea nr. 10/2001 este pur formală atât timp cât pretențiile exprimate prin cererea reconvențională nu privesc un drept, ci doar aspecte ce țin de o stare de fapt, ce nu ar putea fi reevaluată în prezentul recurs, față de considerentele anterior expuse și ținând cont de actuala structură a art. 304 C. proc. civ. Având în vedere considerentele prezentate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului-reclamant P.I., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 885A din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL