ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6229/2012

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 11 aprilie 2001, reclamanții

D.C.P. și D.E. au revendicat apartamentul situat în București, sector 3 în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, SC R. SA și au solicitat

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu P.I.

privitor la acest imobil.

Prin cerere reconvențională,

P.I. a solicitat ca instanța judecătorească să constate că apartamentul în

litigiu a fost construit din fondurile statului, în sensul Decretului nr.

61/1990, el fiind cumpărător de bună-credință; nelegalitatea procedurilor

administrative întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru retrocedarea

apartamentului revendicat de reclamanți și obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 620

din 21 aprilie 2005 Curtea de Apel București a soluționat irevocabil petitul privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 5 martie 1990, dând

câștig de cauză reclamanților D..

Cât privește petitul

referitor la revendicarea imobilului, în rejudecare, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 43 din 19 ianuarie 2010, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.I., invocată de

reclamanții D., a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind formulat

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a disjuns

cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant P.I., stabilind termen

de judecată la data de 9 martie 2010 într-un nou dosar (Dosar nr. 10258/3/2010)

și a stabilit termen pentru continuarea judecății acțiunii în revendicare la

data de 9 martie 2010, lăsând nesoluționate cererea de sesizare a Curții

Constituționale și excepția lipsei calității procesuale active invocată de

pârât.

În dosarul disjuns,

nr. 10258/3/2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința

civilă nr. 1632 din 7 decembrie 2010, a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale și a respins acțiunea reclamantului (pârât - reclamant) P.I.,

ca inadmisibilă, excepție invocată din oficiu.

Pentru a decide

astfel, prima instanță a reținut că prin decizie irevocabilă (Decizia nr. 620

din 21 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă) s-a

constatat nul contractul de vânzare-cumpărare pe care reclamantul P.I. l-a

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 iar, în prezenta acțiune, acesta a

solicitat instanței să constate împrejurări de fapt, nu existența sau

inexistența unui drept al său.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul P.I. care a arătat că și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și nu pe cele ale art.

111 C. proc. civ.; că în mod greșit s-a disjuns cererea sa reconvențională față

de acțiunea în revendicare formulată de reclamanții (intimați-pârâți în

prezenta cauză) D..

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 885A din 5 decembrie 2011 a

respins, ca nefondat, apelul, confirmând soluția tribunalului.

Instanța de apel a

reținut că, deși reclamantul a indicat ca temei al cererii sale art. 18 lit.

c), art. 20 alin. (1) și art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin petitele formulate

a urmărit constatarea unor împrejurări de fapt și nu constatarea unui drept al

său cu privire la imobil sau realizarea unui drept.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A dezvoltat, în

esență, următoarele critici:

- instanța de apel în

mod greșit nu a respectat principiul disponibilității soluționând cauza pe un

alt temei juridic decât cel pe care l-a invocat. Astfel, temeiul de drept al

cererii sale reconvenționale, analizată în prezenta cauză, nu este art. 111 C.

proc. civ., ci art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. El este posesorul

imobilului în litigiu, atribut al dreptului de proprietate pe care îl poate

apăra în justiție și poate invoca temeiurile de drept pe care le consideră

aplicabile în speță;

- instanța a

soluționat litigiul pe calea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată din

oficiu, fără a ține cont că el are un interes legitim în a se constata

calitatea sa de cumpărător de bună-credință a unui apartament dobândit în baza

Legii nr. 112/1995. S-a reținut că prin Decizia civilă nr. 650/2005 i-a fost

irevocabil anulat contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu

statul român, dar în acel proces nu a fost analizată calitatea sa de cumpărător

de bună-credință.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 129 alin. (3) - (5) C. proc. civ. în virtutea rolului activ

al judecătorului, instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice

împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale.

Spre deosebire de

obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă

instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului

activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor legitime, să

dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin

cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii se va face nu după natura

termenilor folosiți de reclamant, ci după scopul urmărit de acesta prin

promovarea acțiunii.

În speță, instanța de

apel a reținut că reclamanții D.C.P. și D.E. au promovat în instanță o acțiune

civilă având două capete de cerere: primul, cu obiect revendicarea unui

apartament iar, cel de al doilea, constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la același

apartament.

În dosarul inițial, a

fost chemat în judecată pârâtul P.I. în contradictoriu cu care urma să se

dezbată pretenția reclamanților referitoare la cel de al doilea petit -

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului

deținut de pârât, iar acesta a formulat cerere reconvențională.

Cel de al doilea

petit a fost soluționat irevocabil în contradictoriu cu pârâtul P.I., recurent

în prezenta cauză, prin Decizia nr. 650/2005 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, Dosar nr. 3952/2004 (24469/2/2004).

Înalta Curte este

învestită în prezenta cauză cu soluționarea recursului formulat de pârâtul P.I.

împotriva dezlegării date de instanțele de fond a cererii sale reconvenționale,

disjunsă din cererea principală, măsură dispusă de Tribunalul București, secția

a V-a civilă prin Sentința nr. 43 din 19 ianuarie 2010, neatacată de nicio

parte.

Instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a legii reținând incidentă excepția inadmisibilității

acțiunii.

Astfel, excepția de

inadmisibilitate se referă la un gen de acțiune care nu poate fi promovată în

justiție, dreptul pretins încălcat neregăsindu-și ocrotire în sfera juridicului

și care îl pune pe magistrat în imposibilitate să o analizeze.

În cauză, Curtea,

verificând conținutul cererii de chemare în judecată (cererea reconvențională),

prin raportare la dispozițiile art. 129 C. proc. civ., a reținut că acțiunea

promovată de reclamant, în funcție de scopul urmărit de acesta, nu este o acțiune

în realizare și nici una în constatare ori în constituire de drepturi, întrucât

reclamantul a solicitat constatarea unor situații de fapt, neînvederând

existența unui drept subiectiv.

Prin urmare,

criticile prin care recurentul reclamă că instanțele au încălcat principiul

disponibilității ignorând temeiul de drept invocat, nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurentului instanța de judecată nu este ținută de încadrarea în drept făcută

de partea semnatară a cererii, ci, analizând pretențiile deduse judecății,

poate stabili temeiul juridic corect.

Or, analiza efectuată

de instanța de apel a avut în vedere susținerile reclamantului care nu au putut

fi, însă, reținute întrucât acesta, prin invocarea art. 45, art. 18 și art. 20

din Legea nr. 10/2001 raportat la petitele cererii reconvenționale, nu a

urmărit nici realizarea și nici constatarea unui drept al său cu privire la

imobilul în litigiu, ci doar constatarea unor situații de fapt.

Așa fiind, instanța

de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 111 C. proc. civ., ca

sancțiune impusă de împrejurarea că pretențiile reclamantului nu pot fi

valorificate de calea procesuală aleasă de către acesta, respectiv

inadmisibilitatea acțiunii având ca obiect constatarea unor stări de fapt, în

limitele temeiului juridic indicat de parte.

Raționamentul

instanței de apel este la adăpost de critică, întrucât din examinarea

argumentelor reclamantului care au stat la baza promovării acțiunii a reieșit

că acesta a dorit obținerea unei hotărâri judecătorești care să ateste o serie

de fapte juridice (constatarea că apartamentul în litigiu a fost construit din

fondurile statului, că reclamantul este cumpărător de bună credință;

constatarea nelegalității procedurilor administrative în baza Legii nr.

10/2001).

Excepția inadmisibilității

acțiunii a fost găsită incidentă speței în raport de faptul că reclamantul P.I.

nu s-a referit la un drept determinat sau determinabil, și nici nu a cerut

realizarea unui drept al său, urmărind doar atestarea printr-o hotărâre

judecătorească a unui fapt juridic.

Pe cale de

consecință, reținând că instanțele de fond au calificat corect acțiunea conform

art. 129 alin. (4) raportat la art. 84 C. proc. civ. și că nu sunt îndeplinite

condițiile cazului de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată prima critică formulată de

recurent.

În ceea ce privește

critica din recurs care tinde să demonstreze nevalabilitatea titlului

reclamanților, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a poziției

subiective a pârâtului la momentul contractării, nici aceasta nu poate fi

primită întrucât nu are legătură cu argumentele reținute de Curte care au vizat

inadmisibilitatea acțiunii.

În acest context al

analizei, constatarea calității de cumpărător de bună credință, pe care ar fi

avut-o reclamantul la achiziționarea imobilului în litigiu, nu prezintă interes

fiind un aspect subsidiar cercetării admisibilității acțiunii.

Pe de altă parte,

analizarea bunei sau relei credințe ar prezenta relevanță doar din perspectiva

constatării nulității actului juridic de înstrăinare.

Or, în speță,

reclamantul nu reclamă un drept subiectiv asupra imobilului dobândit în temeiul

Legii nr. 112/1995, ci doar constatarea calității sale de cumpărător de bună

credință, în condițiile în care prin Decizia civilă irevocabilă nr. 650 din 21

aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

contractul său de vânzare-cumpărare a fost, deja, constatat nul absolut.

Prin urmare,

invocarea textelor din Legea nr. 10/2001 este pur formală atât timp cât

pretențiile exprimate prin cererea reconvențională nu privesc un drept, ci doar

aspecte ce țin de o stare de fapt, ce nu ar putea fi reevaluată în prezentul

recurs, față de considerentele anterior expuse și ținând cont de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere

considerentele prezentate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului-reclamant P.I., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 885A din

5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL