ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2074/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2074/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 1994)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 12

februarie 2014 și înregistrată sub nr. 603/1/2014, petenții Z.I., A.D. și B.A.

au formulat, în contradictoriu cu Municipiul Constanța, prin Primar și Primarul

Municipiului Constanța, contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 686 din

13 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în

temeiul dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând, în esență,

că prin decizia recurată, în mod greșit, a fost respins recursul formulat de

către contestatori, fără a se cerceta, analiza și soluționa toate motivele de

recurs invocate.

În dezvoltarea

criticilor formulate, contestatorii au arătat că instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra motivului de recurs de la pct. d) intitulat "Instanța de

apel omite neprocedural să pună în discuția părților - consecință a celor

subliniate mai sus - chestiunea prescripției dreptului la acțiune în raport de

incidența legislației cu acest obiect, cu deosebire, Decretul nr.

167/1958", cu toate că a reținut formularea acestui motiv de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în

considerentele deciziei s-au reținut următoarele: "S-a susținut că

instanța de apel nu a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului

la acțiune și natura juridică a pactului comisoriu, respectiv efectele acestuia,

fiind astfel încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

În raport de existența pactului comisoriu, creditorul pactului comisoriu avea

dreptul să-și manifeste intenția de a beneficia de efectele pactului comisoriu

în termenul general de prescripție, fapt care nu s-a realizat în cauză, iar

decizia fostului Sfat Popular Constanța nu are efecte juridice (a doua teză a

aceluiași motiv de recurs întemeiat pe 304 pct. 9)."

Din aceste

considerente ale deciziei se poate constata omisiunea cercetării motivului de

recurs indicat, întrucât instanța a analizat doar chestiunea legată de pactul

comisoriu, respectiv faptul că efectele sale se extind și asupra actului prin

care autorul contestatorilor a dobândit terenul în litigiu, fără să cerceteze

însăși chestiunea legată de excepția prescripției dreptului la acțiune,

invocată și dezvoltată pe larg în memoriul de recurs.

În acest sens, s-a

arătat faptul că la prima instanță, contestatorii au ridicat excepția

prescripției dreptului la acțiune, fără ca intimații să-și fi exprimat opinia,

astfel că în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,

incidentul trebuia pus în discuția părților în calea de atac a apelului, ceea

ce instanța de apel nu a făcut.

Mai mult de atât,

redactorul memoriului de recurs a făcut o amplă expunere asupra acestui motiv

de recurs, privind natura juridică a acțiunii în constatarea rezoluțiunii

vânzării și efectele sale, incidența termenului de prescripție extinctivă, fără

ca instanța de recurs să fi cercetat și soluționat aceste motive, cu atât mai

mult cu cât unele dintre ele ar fi întemeiate.

Astfel, instanța de

apel, deși nu a pus în discuția părților excepția invocată de contestatori, a

răspuns acestei excepții, considerând că, fiind vorba de o rezoluțiune convențională,

care se produce de drept fără intervenția instanței, termenul de prescripție de

3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 nu este aplicabil, întrucât până la

data apariției acestui act normativ, debitorul se putea apăra doar prin

invocarea prescripției achizitive prevăzute de art. 1890 C. civ.

Or, asupra acestei

chestiuni ridicate atât de recurenții contestatori prin motivele de recurs, cât

și de instanța de apel prin considerentele sale, instanța supremă ca instanță

de recurs a omis, din greșeală, să o cerceteze și să o soluționeze în mod

definitiv.

Contestatorii au

arătat că modul cum se dă o rezolvare chestiunii prescripției se poate schimba

în mod radical soluția luată de instanța de recurs, însă această chestiune

excede admisibilității contestației în anulare, interesând fondul recursului.

S-a susținut că sunt

întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., în condițiile în care din considerentele deciziei de recurs nu

rezultă examinarea și soluționarea criticilor formulate de către contestatorii

recurenți cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune și

implicațiile acesteia, ceea ce reflectă omisiunea instanței de cercetare a

motivului de recurs indicat.

Contestatorii au

invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit, în mod

constant, că noțiunea de "proces echitabil" impune ca o jurisdicție

internă să examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt supuse examinării

și nu să se mulțumească a confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții

inferioare.

Examinând contestația

în anulare formulată în cauză, această instanță apreciază că nu este

întemeiată, pentru următoarele considerente:

Contestatorii au

invocat incidența dispozițiilor art. 318 teza ultimă C. proc. civ., susținând

că, respingând recursul lor prin Decizia nr. 686 din 13 februarie 2013, Înalta

Curte a omis, din greșeală, să cerceteze unul dintre motivele de modificare sau

de casare, respectiv motivul de la pct. d) din cererea de recurs, cu toate că a

reținut formularea acestui motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În acest sens, prin

cererea de recurs s-a pretins că "Instanța de apel omite neprocedural să

pună în discuția părților - consecință a celor subliniate mai sus - chestiunea

prescripției dreptului la acțiune în raport de incidența legislației cu acest

obiect, cu deosebire, Decretul nr. 167/1958", context în care instanța de

apel ar fi trebuit: "Să constate că intimații în contestație nu s-au

exprimat în fața instanței de fond asupra excepției ridicate de contestatori

și, prin urmare, conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ., incidentul trebuia

pus în discuția părților, în calea de atac a apelului; să ia concluziile

părților asupra naturii juridice a acțiunii în "constatarea efectelor

pactului comisoriu de gr. IV" și, în raport de această natură, să se

exprime asupra incidentului prescripției extinctive și efectele acesteia",

totodată, "să pună în discuția părților natura și efectele Deciziei

22.043/octombrie 1958, în raport de valorificarea efectelor pactului

comisoriu".

Aceste susțineri au

fost circumscrise cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., alături de alte critici (de la pct. a - c).

Înalta Curte observă,

totodată, că, prin cererea de recurs, a dezvoltat susțineri pe fondul cauzei -

fără a le încadra explicit în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. - arătând, printre altele, că manifestarea de voință a creditorului

unei obligații contractuale neexecutate, în sensul valorificării unui pact

comisoriu de gradul IV inserat în contract, trebuie să fie cenzurată de către

instanță fie pe calea unei acțiuni oblice, fie pe calea unei acțiuni în constatarea

efectelor pactului comisoriu, care nu se poate confunda, astfel cum a procedat

instanța de apel, cu acțiunea în rezoluțiune. S-a susținut că acțiunea în

constatarea efectelor pactului comisoriu trebuia formulată de către creditor în

termenul general de prescripție extinctivă, respectiv cel de 3 ani prevăzut de

Decretul nr. 167/1958, și nu cel de 30 ani prevăzut de Codul civil, astfel cum

a apreciat instanța de apel.

Din considerentele

Deciziei nr. 686 din 13 februarie 2013, a cărei anulare s-a solicitat în cauză,

rezultă că instanța de recurs a încadrat criticile referitoare la prescripția

extinctivă în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

alături de cele privind existența în cauză a unui pact comisoriu de grad IV, a

existenței unei cauze de forță majoră care să fi înlăturat vinovăția părții ce

nu și-a îndeplinit obligația contractuală și a efectelor acestuia, din

perspectiva emiterii Deciziei 22.043/octombrie 1958 a fostului Sfat Popular

Constanța și a legalității preluării de către stat a imobilului ce a făcut

obiectului contractului afectat de pactul comisoriu.

Analizând criticile

formulate, instanța de recurs a reținut existența unui pact comisoriu de grad

IV, a cărui prezență este de natură să înlăture în totalitate rolul instanței

în privința aplicării sancțiunii rezoluțiunii sau a rezilierii, conchizând în

sensul activării pactului comisoriu în mod legal, cu respectarea condițiilor în

care se poate solicita și obține rezoluțiunea, constatat ca atare prin Decizia

nr. 22.043/1958, cu consecința inaplicabilității Legii nr. 10/2001.

Rezultă, din modul de

expunere a criticilor recurenților (contestatorii din prezenta cauză), că

instanța de recurs a considerat că susținerile din recurs referitoare la

prescripția extinctivă reprezintă doar un argument în cadrul motivului de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând efectele

pactului comisoriu și legalitatea preluării imobilului operate prin Decizia nr.

22.043/1958.

Modalitatea în care

instanța de recurs a înțeles să încadreze din punct de vedere juridic

susținerile din motivarea recursului nu poate fi cenzurată pe calea

contestației în anulare speciale, verificările presupuse în sarcina instanței

învestite în temeiul art. 318 C. proc. civ. vizând întrunirea cumulativă a

condițiilor prevăzute de acest text de lege, respectiv omisiunea cercetării de

către instanța de recurs a unui motiv de modificare ori de casare, iar această

omisiune să fi fost rezultatul unei greșeli.

Or, prevederile art.

318 C. proc. civ. se referă la omisiunea examinării unui motiv de recurs, și nu

a argumentelor de fapt și de drept invocate și subsumate acelui motiv, ca

atare, din acest punct de vedere, condițiile prescrise de norma invocată nu

sunt întrunite.

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar reține că susținerile referitoare la prescripția extinctivă ar

corespunde unui motiv distinct de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., tot nu s-ar putea conchide în sensul întrunirii

condițiilor prescrise de art. 318 C. proc. civ., dat fiind că acestea trebuie

întrunite în mod cumulativ.

Astfel, nu se poate

reține că omisiunea cercetării de către instanța de recurs a acestor critici a

fost făcută din greșeală, în realitate, analiza acestora fiind inutilă, față de

modul de dezlegare a chestiunilor referitoare la efectele pactului comisoriu și

legalitatea preluării imobilului operate prin Decizia nr. 22.043/1958.

După cum s-a arătat,

în raționamentul juridic ce a fost conceput prin motivele de recurs, aspectul

prescripției extinctive a fost invocat în contextul ineficacității Deciziei nr.

22.043/1958, susținându-se că manifestarea de voință a creditorului în sensul

valorificării pactului comisoriu nu poate fi exprimată printr-un asemenea act

juridic, ci doar în forma unei acțiuni în constatarea efectelor pactului

comisoriu, adresate instanței de judecată în termenul general de prescripție.

Din considerentele

deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a considerat că pactul

comisoriu a fost activat în mod legal și a fost constatat ca atare prin Decizia

nr. 22.043/1958, ce reprezintă modul legal de preluare a imobilului de către

stat, fără ca instanța de judecată să poată interveni în privința aplicării

sancțiunii rezoluțiunii.

În acest context, nu

se mai impunea a fi analizată chestiunea prescripției extinctive, invocată în

legătură cu pretinsa acțiune în justiție pe care ar fi trebuit să o promoveze

creditorul, cât timp s-au recunoscut efectele actului juridic prin care s-a dat

eficiență clauzei rezolutorii din contract, pe care instanța nu o poate cenzura

în alt mod decât în privința îndeplinirii condițiilor stipulate în pactul

comisoriu.

Legalitatea

considerentelor reținute în cuprinsul deciziei contestate nu poate face

obiectul examinării în cadrul procesual al contestației în anulare speciale,

context în care Înalta Curte constată că neanalizarea aspectului invocat de

către contestatori nu este rezultatul unei greșeli, astfel cum prevede explicit

art. 318 teza ultimă C. proc. civ., ci consecința dezlegărilor date prin acea

decizie.

Cu toate că

argumentele deja expuse sunt suficiente pentru conturarea soluției ce se impune

a fi adoptată în cauză, respectiv respingerea contestației în anulare ca

neîntemeiată, trebuie precizat că nu orice motiv de casare ori de modificare

invocat poate conduce, în ipoteza omisiunii examinării sale din greșeală, la

admiterea contestației în anulare și la reanalizarea acelor critici, ci doar

acele motive cu caracter determinant în soluționarea cauzei, susceptibile de a

modifica soluția adoptată în recurs.

Această constatare se

impune prin prisma faptului că instanța învestită cu soluționarea căii

extraordinare de atac este cea care, în cazul admiterii acesteia, va rejudeca

recursul în limitele contestației în anulare, examinând în fond motivul omis

din greșeală a fi fost cercetat prin decizia de recurs anulată.

O asemenea succesiune

a actelor procesuale impune cercetarea chiar în cadrul contestației în anulare

a aptitudinii motivului în discuție de a determina modificarea soluției din

recurs, în urma rejudecării recursului, în caz contrar, admiterea contestației

în anulare pentru ca recursul să fie considerat nefondat, în urma rejudecării

sale, fiind formală și lipsită de finalitate reală. Din moment ce aceeași

instanță este chemată să analizeze motivul de recurs omis anterior de la

examinare, nu există nicio rațiune pentru ca art. 318 teza ultimă C. proc. civ.

să nu fie interpretat în sensul ca cercetarea caracterului determinant al

motivului de recurs în discuție să nu fie realizată chiar în cadrul

contestației în anulare, urmând ca aceasta să fie respinsă, dacă se constată că

nu se impune modificarea soluției adoptate în recurs.

În acest context, se

observă că, în motivarea recursului, criticile referitoare la prescripția

extinctivă, încadrate prin decizia contestată în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., au vizat și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 292 C. proc. civ., prin nepunerea în discuția părților a excepției

prescripției dreptului material la acțiune, iar acest aspect nu a fost analizat

în recurs, cu toate că instanța a reținut că recurenții au pretins încălcarea

dreptului la apărare și al principiului contradictorialității.

Aceste susțineri,

chiar dacă ar fi circumscrise unui motiv de recurs distinct, ce ar fi trebuit

examinat ca atare, nu pot conduce la modificarea soluției de respingere a

recursului.

Astfel, se reține, pe

de o parte, că instanța de apel a arătat, în motivarea sa, că a analizat

aspectul prescripției extinctive în contextul unei apărări a contestatorilor

înseși în combaterea susținerilor intimaților privind eficacitatea deciziei de

preluare a imobilului emise în considerarea pactului comisoriu, și nu în cadrul

unei susțineri a intimaților formulate omisso medio ori al unui motiv de ordine

publică, care să atragă incidența prevederilor 292 alin. (1) C. proc. civ. ori

punerea în discuția părților a motivului de ordine publică invocat în

condițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, nu este

vorba despre excepția prescripției dreptului material la acțiune, dat fiind că

instanța de judecată nu a fost învestită cu acțiunea în rezoluțiune ori cu o

altă acțiune având ca obiect constatarea efectelor pactului comisoriu, ci cu o

apărare a contestatorilor prin care au urmărit, după cum s-a arătat, să înlăture

efectele deciziei de preluare a imobilului, susținând tocmai neformularea de

către intimați a unei acțiuni în constatarea efectelor pactului comisoriu.

În același timp, se

constată că recurenții au invocat încălcarea dreptului la apărare al intimaților,

care nu ar fi avut posibilitatea să-și exprime poziția procesuală pe așa-zisa

excepție invocată de către contestatori. Or, o asemenea susținere este lipsită

de interes, invocarea unei eventualei atingeri aduse drepturilor procesuale ale

celeilalte părți fiind exclusiv la îndemâna părții potențial prejudiciate prin

măsurile adoptate de către instanță.

În aceste condiții,

reținând și faptul că analiza celorlalte susțineri referitoare la efectele

prescripției nu se mai impunea, față de dezlegările instanței de recurs, pentru

considerentele deja expuse, se constată că niciuna dintre criticile la care s-a

făcut referire în contestația în anulare nu ar fi condus la modificarea

soluției adoptate în recurs.

Urmează a fi

înlăturate și susținerile contestatorilor referitoare la încălcarea dreptului

la un proces echitabil, în raport de semnificația noțiunii autonome de

"proces echitabil" conturată în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a decis în mod constant că "obligația

pe care o impune art. 6 parag. 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile

nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (de

exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Perez împotriva Franței și Van der

Hurk împotriva Olandei,din 19 aprilie 1994), totodată, că noțiunea de proces

echitabil presupune ca o instanță internă "să fi examinat totuși în mod

real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și

simplu concluziile unei instanțe inferioare" (de exemplu, hotărârile din

cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Albina împotriva

României, din 28 aprilie 2005).

Or, după cum s-a

arătat prin prezentele considerente, instanța de recurs a examinat chestiunile

esențiale pentru soluționarea cauzei, examinarea altor aspecte, precum cele

invocate în contestația în anulare, fiind inutil a fi fost analizate ori

neavând un caracter determinant în adoptarea soluției în recurs.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca

neîntemeiată, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 318 teze ultimă C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii Z.I., A.D. și B.A.

împotriva Deciziei nr. 686 din 13 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN