ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4856/2013

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 116 din 9 mai 2000, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins

apelul declarat de pârâții Consiliul local al municipiului Constanța și

Consiliul local Constanța împotriva sentinței civile nr. 870 din 14 octombrie

1999 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Reclamanții V.F.C. și

G.D.P. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin Primar,

Consiliul local Constanța și Statul Român, solicitând ca pe baza probelor

administrate să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate

și posesie terenul în suprafață de 394 m.p. situat în Constanța, Stațiunea M.,

lot AA, careu XX, iar în situația în care terenul este afectat de construcții

să se dispună restituirea în compensare.

Prin sentința civilă

nr. 870 din 14 octombrie 1999, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a

obligat pârâții să atribuie reclamanților în compensare un teren în suprafață

de 394 m.p. în Stațiunea M., neafectată de construcții.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că titlul de proprietate al statului este

legal în comparație cu actul de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1935 –

titlul invocat de reclamanți în probațiunea acțiunii în revendicare, care este

reziliat de drept, întrucât conține un pact comisoriu, care prevede această

reziliere fără intervenția justiției și fără somație.

Curtea, în analiza

apelului declarat de pârâți, a reținut următoarele:

Unicul motiv invocat,

respectiv neconcordanța dintre dispozitivul sentinței prin care a fost admisă

acțiunea și considerentele acesteia în care se motivează în sensul respingerii,

nu se află printre cele prevăzute de art. 297 C. proc. civ., care atrag

desființarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare, ceea ce face ca

apelul să fie nefondat.

Dat fiind însă

caracterul devolutiv al apelului, s-a înlocuit motivarea, analizându-se cauza

în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Autorii reclamanților

C.E.G. și C.P.G., prin actul de vânzare-cumpărare transcris la grefa

Tribunalului Constanța sub nr. YY din 13 noiembrie 1935, au cumpărat

imobilul situat în Constanța Stațiunea M., lotul AA, careul XX alcătuit din

teren în suprafață de 394 m.p.

În contractul de

vânzare-cumpărare se prevede obligația pentru cumpărători să construiască în

perioada 13 noiembrie 1935 – 13 noiembrie 1941, iar în cazul neîndeplinirii

acestei obligații contractul este reziliat de drept.

Pârâtul, deși a susținut

că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin decizia nr. 22043/1958

a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța, prin care

s-au reziliat de drept toate contractele de vânzare-cumpărare pentru terenurile

situate pe malul Mării Negre, nu a depus la dosar această decizie.

Rezilierea de drept nici

nu putea să aibă loc, deoarece nerespectarea de către cumpărători de a construi

în perioada 13 noiembrie 1935 – 13 noiembrie 1941 a fost împiedicată de un eveniment

de forță majoră – adică o împrejurare imprevizibilă și de neînlăturat - fenomen

natural (cutremur, inundații, etc) dar poate fi și un fenomen social (război,

revoluție, etc).

Decizia nr. 22043 emisă

de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța a fost dată cu ignorarea

cazului de forță majoră în neexecutarea obligației de a construi, intervenit prin

dispozițiile Legii nr. 215 din 16 decembrie 1938 privind crearea zonelor militare

și prin care zona litoralului M. a fost declarată zonă militară; prin art. 10 din

aceeași lege s-a interzis edificarea oricărei construcții în acea zonă.

Această decizie este un

act administrativ, iar potrivit principiului simetriei în actele juridice, nu poate

desființa un act esențialmente civil, cum este contractul de vânzare-cumpărare intrat

în circuitul civil și transcris în condițiile art. 712 C. civ. Decizia administrativă

nu poate invalida contractul de vânzare-cumpărare din punct de vedere juridic, titlul

reclamanților fiind astfel valid.

În mod corect a reținut

prima instanță că terenul în litigiu este traversat de instalații de canalizare

conform raportului de expertiză, iar soluția rațională este atribuirea unei suprafețe

de teren în echivalent liber de sarcini în Stațiunea M., obligând pârâții să atribuie

reclamanților în compensare teren în suprafață de 394 m.p. în Stațiunea M., neafectat

de construcții.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul

Constanța prin primar, criticând-o, în esență, pentru următoarele motive:

să sancționeze neconcordanța dintre sentință, care este în sensul admiterii acțiunii,

și motivarea acesteia, care cuprinde considerente în sensul respingerii acțiunii,

cu încălcarea art. 261 C. proc. civ. Chiar dacă apelul are un caracter devolutiv,

instanța nu putea să înlocuiască motivarea sentinței atât timp cât a considerat

că apelul este nefondat.

de al doilea război mondial a împiedicat executarea contractului, acest caz de forță

majoră nu a generat o imposibilitate permanentă în executarea obligațiilor, ci este

un caz care ducea la suspendarea executării obligațiilor pe perioada existenței

cazului fortuit, deci o imposibilitate temporară în executarea obligațiilor contractuale.

După ce cazul de forță

majoră a încetat, cumpărătorul era obligat să execute clauzele contractuale, nerespectarea

acestora ducând la rezilierea de drept a contractului.

Din probele administrate

rezultă că autorii reclamanților nu și-au îndeplinit obligațiile nici după încetarea

cazului de forță majoră și datorită intervenirii pactului comisoriu de gradul IV,

inclus în contractul de vânzare-cumpărare, acest contract a fost reziliat de drept,

fără a mai fi nevoie de intervenția instanței sau de notificare.

a mai reținut că decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular

al orașului Constanța, act administrativ, nu putea desființa un act de natură

civilă. Contractul de vânzare-cumpărare a fost reziliat de drept pentru neîndeplinirea

obligațiilor și intervenirii pactului comisoriu de gradul IV; rezilierea nu

s-a datorat astfel deciziei Comitetului Executiv, ci este efectul faptului comisoriu,

actul administrativ având doar efect declarativ.

Judecata prezentului dosar

s-a suspendat până la data soluționării irevocabile a Dosarului nr. 310/36/2008,

având ca obiect contestația formulată de aceeași reclamanți împotriva

dispoziției nr. 3994 din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța

în procedura Legii nr. 10/2001, și solicitarea de a li se restitui terenul

în suprafață de 394 mp situat în M., iar dacă acest lucru nu mai este posibil,

acordarea unui teren în compensare sau despăgubiri.

În dosarul declanșat

în procedura Legii nr. 10/2001, soluția pronunțată de prima instanță

a fost în sensul respingerii, confirmată și de instanțele superioare,

în considerarea următoarelor argumente, potrivit deciziei nr. 1549 din 21

martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă:

Apărarea reclamanților

în sensul că pactul comisoriu de gradul IV privind rezoluțiunea de drept a

contractului nu și-ar produce efectele ca urmare a existenței unui caz

de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și

schimbarea regimului politic, nu poate fi primită.

Reclamanții nu au

probat, conform art. 1169 C. civ., existența unui caz de forță majoră

pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1935)

și momentul când vânzătorul și-a manifestat opțiunea de a rezilia

contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958).

Până la momentul emiterii

dispoziției nr. 22043/1958, prin care creditorul și-a manifestat expres

și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul

putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși

a încercat să-și execute obligația, a fost împiedicat de creditor sau

de un caz de forță majoră.

Actul de vânzare-cumpărare

care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1935, iar

România a instrat în război în anul 1941 – perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul

ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării

unei construcții.

Pentru perioada războiului,

1941-1945, neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului

fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile

asumate prin contract.

După terminarea războiului,

prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat

prelungirea termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja M., până

în anul 1947.

Această cauză de înlăturare

a răspunderii nu mai subzistă însă în perioada următoare, până la apariția

deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat opțiunea

de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV.

Legea nr. 4215 din 10

decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare

apărării țării a fost adoptată ulterior înheierii contractului – 1935, iar

cumpărătorii nu au făcut dovada că în cei 3 ani dinaintea intrării legii în vigoare

au făcut demersuri pentru a construi pe acest teren.

Reclamanții nu au

făcut dovada că au fost împiedicați să construiască o casă pe terenul cumpărat

sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție,

li s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor

necesare apărării țării.

În considerarea acestor

argumente, s-a apreciat că preluarea imobilului nu s-a realizat în mod abuziv, ci

ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile

C. civ. – dobânditorul imobilului suportând sancțiunea rezoluțiunii pentru

neexecutarea obligației ce greva bunul.

Înalta Curte constată

că se impune, în raport și de cele mai sus arătate, admiterea recursului și dispunerea

în consecință.

Neconcordanța reclamată

prin cererea de apel și reluată prin cererea de recurs nu se mai impune a fi sancționată

în raport de chestiunile dezlegate în celălalt litigiu, mai sus detaliate, ce se

impun între părți cu autoritate de lucru judecat, în temeiul dispozițiilor

art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 alin. (1) C. civ. (în forma în vigoare

la data nașterii raportului juridic dedus judecății) - litigiul declanșat

în procedura Legii nr. 10/2001 avându-i reclamanți pe cei din dosrul de față

și, în plus, față de pârâții din cauza prezentă, Primarul municipiului

Constanța.

Pe de altă parte, nu prin

decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța

a intervenit rezilierea/desființarea contactului de vânzare-cumpărare încheiat

în anul 1935, ci de drept, ca efect al intervenirii pactului comisoriu de gradul

IV, astfel cum a fost acesta stipulat prin acordul părților.

În considerarea acestor

argumente, ce atrag incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului.

Se va modifica decizia

și, cu aplicarea art. 296 C. proc. civ., se va admite apelul declarat de aceiași

pârâți împotriva sentinței nr. 870 din data de 14 octombrie 1999 a Tribunalului

Constanța, secția civilă, care va fi schimbată, în sensul respingerii acțiunii,

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin

primar împotriva deciziei nr. 116 din data de 9 mai 2000 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

Modifică decizia, în sensul

că:

Admite apelul declarat

de aceiași pârâți împotriva sentinței nr. 870 din data de 14 octombrie 1999 a Tribunalului

Constanța, secția civilă.

Schimbă sentința, în sensul

că:

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie

2013.