ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4856/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 116 din 9 mai 2000, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâții Consiliul local al municipiului Constanța și Consiliul local Constanța împotriva sentinței civile nr. 870 din 14 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul Constanța. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanții V.F.C. și G.D.P. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul local Constanța și Statul Român, solicitând ca pe baza probelor administrate să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 394 m.p.

situat în Constanța, Stațiunea M., lot AA, careu XX, iar în situația în care terenul este afectat de construcții să se dispună restituirea în compensare. Prin sentința civilă nr. 870 din 14 octombrie 1999, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să atribuie reclamanților în compensare un teren în suprafață de 394 m.p. în Stațiunea M., neafectată de construcții. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că titlul de proprietate al statului este legal în comparație cu actul de vânzare-cumpărare din 13 noiembrie 1935 – titlul invocat de reclamanți în probațiunea acțiunii în revendicare, care este reziliat de drept, întrucât conține un pact comisoriu, care prevede această reziliere fără intervenția justiției și fără somație.

Curtea, în analiza apelului declarat de pârâți, a reținut următoarele: Unicul motiv invocat, respectiv neconcordanța dintre dispozitivul sentinței prin care a fost admisă acțiunea și considerentele acesteia în care se motivează în sensul respingerii, nu se află printre cele prevăzute de art. 297 C. proc. civ., care atrag desființarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare, ceea ce face ca apelul să fie nefondat. Dat fiind însă caracterul devolutiv al apelului, s-a înlocuit motivarea, analizându-se cauza în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Autorii reclamanților C.E.G. și C.P.G., prin actul de vânzare-cumpărare transcris la grefa Tribunalului Constanța sub nr. YY din 13 noiembrie 1935, au cumpărat imobilul situat în Constanța Stațiunea M., lotul AA, careul XX alcătuit din teren în suprafață de 394 m.p.

În contractul de vânzare-cumpărare se prevede obligația pentru cumpărători să construiască în perioada 13 noiembrie 1935 – 13 noiembrie 1941, iar în cazul neîndeplinirii acestei obligații contractul este reziliat de drept. Pârâtul, deși a susținut că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin decizia nr. 22043/1958 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța, prin care s-au reziliat de drept toate contractele de vânzare-cumpărare pentru terenurile situate pe malul Mării Negre, nu a depus la dosar această decizie.

Rezilierea de drept nici nu putea să aibă loc, deoarece nerespectarea de către cumpărători de a construi în perioada 13 noiembrie 1935 – 13 noiembrie 1941 a fost împiedicată de un eveniment de forță majoră – adică o împrejurare imprevizibilă și de neînlăturat - fenomen natural (cutremur, inundații, etc) dar poate fi și un fenomen social (război, revoluție, etc). Decizia nr. 22043 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța a fost dată cu ignorarea cazului de forță majoră în neexecutarea obligației de a construi, intervenit prin dispozițiile Legii nr. 215 din 16 decembrie 1938 privind crearea zonelor militare și prin care zona litoralului M. a fost declarată zonă militară; prin art. 10 din aceeași lege s-a interzis edificarea oricărei construcții în acea zonă.

Această decizie este un act administrativ, iar potrivit principiului simetriei în actele juridice, nu poate desființa un act esențialmente civil, cum este contractul de vânzare-cumpărare intrat în circuitul civil și transcris în condițiile art. 712 C. civ. Decizia administrativă nu poate invalida contractul de vânzare-cumpărare din punct de vedere juridic, titlul reclamanților fiind astfel valid. În mod corect a reținut prima instanță că terenul în litigiu este traversat de instalații de canalizare conform raportului de expertiză, iar soluția rațională este atribuirea unei suprafețe de teren în echivalent liber de sarcini în Stațiunea M., obligând pârâții să atribuie reclamanților în compensare teren în suprafață de 394 m.p.

în Stațiunea M., neafectat de construcții. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar, criticând-o, în esență, pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel trebuia să sancționeze neconcordanța dintre sentință, care este în sensul admiterii acțiunii, și motivarea acesteia, care cuprinde considerente în sensul respingerii acțiunii, cu încălcarea art. 261 C. proc. civ. Chiar dacă apelul are un caracter devolutiv, instanța nu putea să înlocuiască motivarea sentinței atât timp cât a considerat că apelul este nefondat. 2. Dacă se reține că cel de al doilea război mondial a împiedicat executarea contractului, acest caz de forță majoră nu a generat o imposibilitate permanentă în executarea obligațiilor, ci este un caz care ducea la suspendarea executării obligațiilor pe perioada existenței cazului fortuit, deci o imposibilitate temporară în executarea obligațiilor contractuale.

După ce cazul de forță majoră a încetat, cumpărătorul era obligat să execute clauzele contractuale, nerespectarea acestora ducând la rezilierea de drept a contractului. Din probele administrate rezultă că autorii reclamanților nu și-au îndeplinit obligațiile nici după încetarea cazului de forță majoră și datorită intervenirii pactului comisoriu de gradul IV, inclus în contractul de vânzare-cumpărare, acest contract a fost reziliat de drept, fără a mai fi nevoie de intervenția instanței sau de notificare. 3. Instanța de apel a mai reținut că decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța, act administrativ, nu putea desființa un act de natură civilă.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost reziliat de drept pentru neîndeplinirea obligațiilor și intervenirii pactului comisoriu de gradul IV; rezilierea nu s-a datorat astfel deciziei Comitetului Executiv, ci este efectul faptului comisoriu, actul administrativ având doar efect declarativ. Judecata prezentului dosar s-a suspendat până la data soluționării irevocabile a Dosarului nr. 310/36/2008, având ca obiect contestația formulată de aceeași reclamanți împotriva dispoziției nr. 3994 din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța în procedura Legii nr. 10/2001, și solicitarea de a li se restitui terenul în suprafață de 394 mp situat în M., iar dacă acest lucru nu mai este posibil, acordarea unui teren în compensare sau despăgubiri.

În dosarul declanșat în procedura Legii nr. 10/2001, soluția pronunțată de prima instanță a fost în sensul respingerii, confirmată și de instanțele superioare, în considerarea următoarelor argumente, potrivit deciziei nr. 1549 din 21 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă: Apărarea reclamanților în sensul că pactul comisoriu de gradul IV privind rezoluțiunea de drept a contractului nu și-ar produce efectele ca urmare a existenței unui caz de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial și schimbarea regimului politic, nu poate fi primită.

Reclamanții nu au probat, conform art. 1169 C. civ., existența unui caz de forță majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1935) și momentul când vânzătorul și-a manifestat opțiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziției nr. 22043/1958, prin care creditorul și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși a încercat să-și execute obligația, a fost împiedicat de creditor sau de un caz de forță majoră. Actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1935, iar România a instrat în război în anul 1941 – perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții.

Pentru perioada războiului, 1941-1945, neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract. După terminarea războiului, prin deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanța a aprobat prelungirea termenului de construcție pe locurile de casă de pe plaja M., până în anul 1947. Această cauză de înlăturare a răspunderii nu mai subzistă însă în perioada următoare, până la apariția deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat opțiunea de a da eficiență pactului comisoriu de gradul IV. Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării a fost adoptată ulterior înheierii contractului – 1935, iar cumpărătorii nu au făcut dovada că în cei 3 ani dinaintea intrării legii în vigoare au făcut demersuri pentru a construi pe acest teren.

Reclamanții nu au făcut dovada că au fost împiedicați să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, li s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării. În considerarea acestor argumente, s-a apreciat că preluarea imobilului nu s-a realizat în mod abuziv, ci ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile C. civ. – dobânditorul imobilului suportând sancțiunea rezoluțiunii pentru neexecutarea obligației ce greva bunul. Înalta Curte constată că se impune, în raport și de cele mai sus arătate, admiterea recursului și dispunerea în consecință.

Neconcordanța reclamată prin cererea de apel și reluată prin cererea de recurs nu se mai impune a fi sancționată în raport de chestiunile dezlegate în celălalt litigiu, mai sus detaliate, ce se impun între părți cu autoritate de lucru judecat, în temeiul dispozițiilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 alin. (1) C. civ. (în forma în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății) - litigiul declanșat în procedura Legii nr. 10/2001 avându-i reclamanți pe cei din dosrul de față și, în plus, față de pârâții din cauza prezentă, Primarul municipiului Constanța. Pe de altă parte, nu prin decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Constanța a intervenit rezilierea/desființarea contactului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1935, ci de drept, ca efect al intervenirii pactului comisoriu de gradul IV, astfel cum a fost acesta stipulat prin acordul părților.

În considerarea acestor argumente, ce atrag incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând admiterea recursului. Se va modifica decizia și, cu aplicarea art. 296 C. proc. civ., se va admite apelul declarat de aceiași pârâți împotriva sentinței nr. 870 din data de 14 octombrie 1999 a Tribunalului Constanța, secția civilă, care va fi schimbată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar împotriva deciziei nr. 116 din data de 9 mai 2000 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Modifică decizia, în sensul că: Admite apelul declarat de aceiași pârâți împotriva sentinței nr. 870 din data de 14 octombrie 1999 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Schimbă sentința, în sensul că: Respinge acțiunea, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2013.