ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1902/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 3695/1/2010 reclamanta C.A. a formulat plângere în contradictoriu cu Comisia municipiului București, prin care a solicitat restituirea unei suprafețe de teren de 15.000 mp. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 5188 din 23 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut că obiectul acțiunii îl formează cererea de restituire în proprietate a unui imobil naționalizat, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 31478/3/2011. Prin încheierea din data de 25 ianuarie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a suspendat judecarea cauzei în temeiul dispozițiilor art. 155 1 C. proc. civ. Prin încheierea din data de 13 iunie 2012, tribunalul a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamantă, reținând că acțiunea nu cuprinde precizarea temeiului de fapt și de drept și că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a completa cererea de chemare în judecată cu aceste elemente, deși a fost citată. Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei încheieri a fost admis prin Decizia civilă nr. 1839 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a casat încheierea recurată și a trimis cauza la tribunal pentru continuarea judecății.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că temeiul de fapt al acțiunii a fost precizat de reclamantă, în sensul că solicită recunoașterea calității sale de proprietar asupra unui teren de 15.000 mp, situat în București, str. T.M., confiscat de statul român în perioada regimului comunist și asupra căruia justifică un drept de proprietate, în calitate de moștenitoare; că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, că în cauză existau suficiente date relevante pentru stabilirea obiectului și temeiului cererii cu care a fost sesizată instanța de fond.

Referitor la cadrul procesual, instanța de recurs a reținut că la dosarul primei instanțe a fost atașată Sentința civilă nr. 675 din 10 mai 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care pârâta Primăria Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost obligată la soluționarea notificărilor nr. 1905/2001 și nr. 1906/2001 vizând terenuri situate în București, str. T.M. Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 3 decembrie 2012. Prin încheierea din data de 11 septembrie 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantei să indice adresele pârâților și să depună la dosar copii de pe cererea depusă la data de 10 septembrie 2013 și de pe înscrisurile de la dosar, în vederea comunicării către pârâți.

Prin încheierea din data de 09 octombrie 2013, tribunalul a suspendat judecata cauzei privind pe reclamanta C.A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în baza art. 155 1 C. proc. civ. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a îndeplinit obligațiile procesuale stabilite în sarcina sa prin încheierea de la data de 11 septembrie 2013. Împotriva încheierii din 09 octombrie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a declarat recurs reclamanta C.A. Prin Decizia nr. 2161R din 13 decembrie 2013 a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul reclamantei. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art, 155 1 C. proc.

civ., reținând culpa reclamantei, în sarcina căreia a fost stabilită îndeplinirea anumitor obligații legale sau stabilite de judecător, care nu au fost aduse la îndeplinire în termenul fixat de instanță; de asemenea, s-a reținut faptul că desfășurarea normala a procesului este împiedicată din cauza atitudinii reclamantei, care nu a înțeles să indice adresele pârâților în vederea îndeplinirii procedurii de citare și nici nu a depus suficiente exemplare de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisurile anexate, în vederea comunicării lor către pârâți. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.A., la data de 6 ianuarie 2014, fără a indica vreunul dintre motiv de nelegalitate dintre cele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.; a prezentat însă un scurt istoric al situației de fapt din cauză. Înalta Curte, la termenul din 13 iunie 2014, a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, ce va fi analizată cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția urmând a fi admisă, pentru considerentele care succed: Potrivit art. 244 1 alin. (1) C. proc. civ., asupra suspendării procesului, instanța, în toate cazurile, se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor pronunțate în recurs. Conform alin. (2) ai aceluiași articol, recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecății procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

În speță, încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei a fost atacată cu recurs, iar recursul a fost soluționat prin Decizia nr. 2161R din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, recursul de față fiind promovat împotriva celei din urmă decizii. Împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga. Potrivit dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, iar potrivit art. 377 alin. (2) C. proc. civ. hotărârile date în recurs sunt irevocabile.

Față de aceste dispoziții legale, rezultă că recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs. În speță, decizia, atacată este o hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs, care este irevocabilă potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului, concluzie ce rezultă și din observarea dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., anterior invocate.

De asemenea, în același sens este și regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, drept care se epuizează chiar prin exercitarea lui, astfel încât o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac; în plus, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală civilă constituie o încălcare a legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii. Întrucât hotărârea ce face obiectul recursului cu care Înalta Curte a fost învestită este irevocabilă, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., fiind pronunțată de o instanță de recurs, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins în consecință, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 299 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva Deciziei nr. 2161R din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 iunie 2014. Procesat de GGC - GV