ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1845/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1845/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea din 27 mai 2011 adresată Tribunalului

București, reclamantele S.L. și S.D. au chemat în judecată pe pârâții Subcomisia

de Aplicare a Legilor Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local sector 1 București,

Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor, Comisia Județeană Ilfov pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate

Privată asupra Terenurilor, Comisia Orășenească Otopeni pentru Stabilirea Dreptului

de Proprietate Privată asupra Terenurilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru a fi obligați la plata sumei de 1.463.625 euro la cursul Băncii

Naționale a României din ziua plății, reprezentând contravaloarea obligației de

garanție datorată de ele către SC I.S. SRL, în baza deciziei civile nr. 2116R din

7 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În motivare, au arătat

că, alături de alte persoane, au fost proprietare asupra suprafeței de 5750 mp teren

situat în București, str. O., sector 1, înscrisă în titlul de proprietate din

20 decembrie 1995 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate

asupra Terenurilor SAI, în baza Legii nr. 18/1991, după autorul lor, S.T. Ulterior,

terenul susmenționat a fost vândut către SC I.S. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare

din 21 mai 1996.

Prin decizia civilă

nr. 2116R din 7 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul

nr. 27598/299/2006, a fost admis recursul formulat de reclamantul Primarul sectorului

1 București împotriva sentinței civile nr. 12174/2009 pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a titlului

de proprietate din 20 decembrie 1995 și a contractului de vânzare-cumpărare din

21 mai 1996. Totodată, s-a admis cererea de chemare în garanție, astfel că ele,

în calitate de vânzătoare, au fost obligate la plata sumei de 1.463.625 euro, reprezentând

contravaloarea obligației de garanție, către cumpărătoarea evinsă.

În drept, și-au întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 998 C. civ.

În timpul procesului,

respectiv la data de 13 noiembrie 2011, a decedat reclamanta S.D., care, potrivit

certificatului de calitate de moștenitor din 16 mai 2012, a fost moștenită de cealaltă

reclamantă, S.L.

Prin sentința civilă

nr. 998 din 13 mai 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a anulat acțiunea

precizată, ca netimbrată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că prin încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2012,

li s-a pus în vedere reclamantelor să achite taxa judiciară de timbru în sumă de

63.622 RON, față de valoarea pretențiilor deduse judecății, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 146/1997, republicată. Cererea de reexaminare la cuantumul taxei judiciare

de timbru formulată de reclamante a fost respinsă prin încheierea de ședință din

data de 7 noiembrie 2012.

Reclamantele au formulat

cerere de ajutor judiciar, care a fost admisă prin încheierea de ședință din data

de 29 ianuarie 2013, în sensul că a fost redus cuantumul taxei judiciare la suma

de 30.000 RON, ce urma să fie plătită eșalonat în 10 tranșe lunare, de câte 3.000

RON, începând cu luna martie 2012. Cererea de reexaminare la ajutorul public încuviințat,

formulată de reclamante, a fost respinsă prin încheierea dată în Camera de Consiliu

la data de 20 martie 2013.

În aceste circumstanțe,

reclamantele aveau obligația ca la termenul de judecată acordat în cauză să facă

dovada plății a 3 tranșe din taxa de timbru, așa cum s-a dispus prin încheierea

de admitere a cererii de ajutor public judiciar, respectiv pentru lunile martie,

aprilie și mai 2012.

Însă întrucât reclamantele

nu s-au conformat dispozițiilor instanței de judecată, în temeiul prevederilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 republicată, instanța a dispus anularea

cererii, ca netimbrată.

Apelul declarat de reclamanta

S.L. împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 330A din 22

noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de apel București, secția a VI-a civilă, care

a desființat hotărârea de primă instanță și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

În esență, în motivarea

apelului declarat, reclamanta a susținut nelegalitatea hotărârii primei instanțe

pe considerentul că, izvorul pretențiilor sale fiind reprezentat de dreptul reconstituit

în baza Legii nr. 18/1991, acțiunea era scutită de plata taxei judiciare de timbru,

conform art. 42 din Legea nr. 1/2000 și art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997.

Scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a fost justificată și în baza

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 întrucât terenul a fost preluat abuziv de

la autorul lor S.T. în cooperativa agricolă de producție.

Apelanta a susținut și

că greșit a fost admisă doar în parte cererea de ajutor public judiciar, în condițiile

în care este lipsită de orice venit, iar obligația de plată a unei taxe judiciare

de timbru de 30.000 RON reprezintă o sarcină disproporționată față de prețul obținut

prin vânzarea terenului.

Imposibilitatea de a achita

o astfel de taxă de timbru îi împiedică exercițiul dreptului de acces la justiție

în sensul dat art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin

cauzele Weissman și alții împotriva României, Iorga împotriva României și Rusen

contra României.

Prin întâmpinare sa, intimata

Subcomisia de aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Consiliului Local al

sectorului 1 București a solicitat respingerea apelului ca inadmisibil întrucât

cererea de reexaminare împotriva încheierii prin care s-a stabilit taxa judiciară

de timbru a fost respinsă irevocabil și tot astfel a fost respinsă cererea de reexaminare

a soluției pronunțate în cererea de ajutor public judiciar.

Pronunțându-se asupra

tuturor acestor susțineri și apărări, instanța de apel a decis că apelul declarat

nu este inadmisibil.

În sarcina reclamantei

a fost impusă plata unei taxe judiciare de timbru, iar cererea sa de reexaminare

a taxei de timbru formulată nu a fost examinată pe fond, ci a fost respinsă pe considerentul

că nu se urmărește o reexaminare a cuantumului taxei judiciare de timbru, ci o scutire

de la plata acesteia, fapt ce implică stabilirea obiectului cauzei, calificarea

juridică a cererii, operațiuni ce sunt de competența completului de judecată căruia

i s-a repartizat cauza, astfel cum rezultă din încheierea camerei de consiliu din

7 noiembrie 2012.

Chiar dacă această încheiere

a fost dată fără cale de atac, obiectul cererii de reexaminare nu poate fi exclus

de la analiza acestuia în calea de atac a apelului, atâta vreme cât acțiunea a fost

anulată ca netimbrată, iar criticile din apel vizează chiar această soluție.

Motivele de apel privind

scutirea legală a reclamantei de la plata taxei de timbru în temeiul art. 15

lit. p) și lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru au

fost apreciate ca nefondate, reținându-se că obiectul litigiului constă în obligarea

pârâților la plata de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementată

prin prevederile art. 998 C. civ., pentru emiterea unui titlu de proprietate anulat

pentru neîndeplinirea condițiilor legale de către instanțele judecătorești.

În concret, reclamantele

au cerut obligarea pârâților la plata sumei de 1.463.625 euro, reprezentând preț

indexat cu indicele de inflație și spor de valoare, la care au fost obligate către

cumpărătoarea evinsă SC I.S. SRL, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 21 mai 1996 la Biroul Notarial Public M. București și a titlului

de proprietate din 20 decembrie 1995, pentru suprafața de 5750 mp teren.

Conform art. 42 din Legea

nr. 1/2000, cererile sau acțiunile în justiție, cererile accesorii și incidentale,

precum și întabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului

funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și

a prezentei legi, sunt scutite de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.

De asemenea, conform

art. 15 lit. p) și lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru,

sunt scutite de plata taxei de timbru orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură

pentru care se prevăd prin legi speciale scutiri de taxă judiciară de timbru și

cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea

imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

Curtea a reținut că aceste

texte de lege au în vedere acțiunile și cererile accesorii și incidentale întemeiate

pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997, Legii nr. 1/2000, cât și

cele întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar nu și cele întemeiate pe

dispozițiile art. 998 C. civ.

Ca urmare, acțiunea de

față, având ca obiect plata de despăgubiri rezultate din desființarea unui contract

de vânzare-cumpărare, cu privire la un teren ce a făcut obiectul Legii nr. 18/1991,

nu este scutită de plata taxei de timbru, în baza prevederilor legale suscitate.

În continuare, s-a observat

că apelanta-reclamantă a formulat în fața primei instanțe cerere de acordare a ajutorului

public judiciar sub forma scutirii/eșalonării taxei judiciare de timbru, cerere

care a fost admisă prin încheierea din 29 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția

a III-a civilă dispunând reducerea cuantumului taxei judiciare de timbru la suma

30.000 RON, a cărei plată a eșalonat-o în 10 tranșe lunare de câte 3.000 RON, începând

cu luna martie 2013.

Împotriva încheierii a

formulat cerere de reexaminare reclamanta, instanța de apel reținând că nici această

cerere de reexaminare îndreptată împotriva încheierii de admitere parțială de ajutor

public judiciar nu a fost soluționată pe fond, atâta vreme cât a fost respinsă ca

tardivă în baza art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, prin încheierea din 20

martie 2013.

Ulterior, în condițiile

neachitării de către reclamantă a taxei de timbru, astfel cum a fost redusă și eșalonată

prin încheierea din 29 ianuarie 2013, instanța a anulat cererea de chemare în judecată

ca netimbrată.

Instanța de apel a mai

arătat că, întrucât examinarea pe fond a motivului de apel privind anularea cererii

ca netimbrată, impune și analiza temeiniciei cererii de ajutor public judiciar,

în contextul jurisprudențial rezultat din aplicarea art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, excepția inadmisibilității apelului este neîntemeiată.

Separat de faptul că cererea

de reexaminare a încheierii pronunțată în Camera de consiliu din 29 ianuarie 2013,

a fost soluționată prin respingere în Cameră de consiliu la data de 20 martie 2013,

reclamanta nici nu a fost încunoștințată asupra soluției dată în reexaminare, pentru

a se putea considera că neplata taxei judiciare de timbru la primul termen de judecată

acordat 13 mai 2013 îi este imputabilă și a se putea face aplicarea art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

În al doilea rând, prin

cauzele Weissman și alții contra României din 24 mai 2006, Nemeti împotriva României

din 1 aprilie 2008, Rusen împotriva României din 8 ianuarie 2009 și SC A.D. SRL

Baia Mare din 2 noiembrie 2010, definitivă la 11 aprilie 2011, C.E.D.O. a statuat

că prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

fiecăruia dreptul la o instanță, adică dreptul de a sesiza un tribunal în materie

civilă care să analizeze orice contestație referitoare la drepturile sale cu caracter

civil.

Instanța europeană a apreciat

că suma costurilor, văzută în lumina circumstanțelor unui caz dat, înțelegând aici

și solvabilitatea solicitantului și faza procedurii prin care restricția îi este

impusă, sunt factori de care trebuie ținut cont pentru a determina faptul dacă persoana

respectivă a beneficiat de dreptul de acces la justiție sau dacă, din cauza sumei

totale a cheltuielilor, accesul la justiție a fost restrâns până în punctul în care

accesul la justiție s-a găsit atins în esența sa.

Cu referire la cazul dedus

judecății, instanța de apel a reținut că stabilirea obligației de plată a taxei

de timbru este justificată în baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, deci,

este prevăzută de lege, iar aceasta urmărește un scop legitim, respectiv obținerea

resurselor financiare pentru buna administrare a justiției.

Cu toate acestea, a apreciat

că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat. Realizarea dezideratului de bună administrare a justiției nu justifică

anularea acțiunii ca netimbrată, în speță existând un vădit dezechilibru între scopul

vizat și mijloacele folosite, în raport de posibilitățile de plată a taxei de timbru

de către reclamantă, care, fiind insuficiente, o aduc în situația de a nu putea

supune judecății pretențiile sale cu caracter civil.

În speță, instanța de

apel a reținut că își aveau aplicare dispozițiile art. 8 alin. (3) din O.G. nr.

51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, dat în aplicarea

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cu care, ajutorul public

judiciar se poate acorda și în alte situații decât cele prevăzute la art. 8

alin. (1) și alin. (2), proporțional cu nevoile solicitantului, în cazurile în care

costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să-i limiteze accesul

efectiv la justiție.

Or, achitarea unei taxe

de timbru eșalonate de câte 3.000 RON lunar în condițiile în care veniturile medii

pe membru de familie sunt de 450 RON, o pun, într-adevăr, pe reclamantă în situația

de a nu putea beneficia de accesul la justiție, în sensul de a supune pretențiile

sale analizei unui tribunal.

Înlăturând, pentru aceste

considerente, excepția nulității cererii de chemare în judecată în scopul de a se

judeca fondul cauzei în primă instanță, Curtea a făcut aplicare dispozițiilor

art. 297 teza a II-a C. proc. civ., desființând sentința și trimițând cauza spre

rejudecare.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, ce a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

declarat, recurentul-pârât a invocat următoarele critici de recurs:

- instanța de apel a interpretat

eronat dispozițiile Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și timbrul

judiciar, respectiv, pe cele ale art. 18 alin. (1), alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

potrivit cu care determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de

către instanța de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acestora se poate

formula cerere de reexaminare la aceeași instanță. Cererea se soluționează de către

un alt complet, în cameră de consiliu, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Prima instanță a stabilit

taxa judiciară de timbru datorată de către reclamantă, punându-i în vedere acesteia

prin încheierea de ședință din data de 10 septembrie 2012 să facă dovada achitării,

sub sancțiunea anulării cererii, ca netimbrată.

Reclamanta a uzat de calea

reexaminării împotriva modului de stabilire a taxei judiciare astfel stabilite,

cerere care i-a fost respinsă în mod irevocabil prin încheierea de ședință din 7

noiembrie 2012. Ulterior, reclamanta a formulat cerere de ajutor judiciar, care

a fost admisa prin încheierea de ședință din data de 29 ianuarie 2013, în sensul

că a fost redus cuantumul taxei judiciare la 30.000 RON, ce urma să fie plătită

în 10 transe lunare începând cu luna martie 2012.

Cererea de reexaminare

formulată de reclamantă împotriva cuantumului redus deja al taxei judiciare a fost

respinsă în mod irevocabil prin încheierea dată în Camera de Consiliu la data de

20 martie 2013.

În aceste condiții, reclamanta

avea obligația ca, la termenul de judecată acordat în cauză, să facă dovada achitării

a 3 tranșe din taxa judiciară de timbru, însă nu s-a conformat, astfel că, în mod

corect tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997.

Tot astfel, în aceste

circumstanțe, nu se putea admite ca pe calea apelului să se repună în discuție cuantumul

taxei judiciare de timbru datorate pentru judecata în primă instanță, criticându-se

modalitatea de stabilire a acesteia, și nici modul de soluționare a cererii de reexaminare.

Reexaminarea este singura

posibilitate prevăzută de lege pentru cel nemulțumit de cuantumul taxei judiciare

de timbru la plata căreia a fost obligat, cale de atac specifică la care reclamanta

a și apelat. Prin decizia de apel nu se poate concluziona în sensul dorit de reclamantă

(că nu ar datora taxele stabilite) fără a se aduce atingere puterii de lucru judecat

de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă. Indiferent de aspectul

tranșat printr-o astfel de hotărâre, cuprinsul său se bucură de prezumția absolută

și irefragabilă de legalitate și temeinicie, astfel că nu poate fi contrazis printr-o

altă hotărâre judecătorească.

- În mod greșit s-a apreciat

de către instanța de apel asupra încălcării dreptului reclamantei la apărare și

asupra necomunicării încheierii prin care s-a soluționat cererea sa de reexaminare

la ajutorul public judiciar, motive reținute în soluționarea favorabilă a apelului

.

Încheierea respectivă

este una irevocabilă, astfel că, potrivit prevederilor 261 alin. (3) C. proc.

civ., ea nu se comunică, partea fiind obligată, în condițiile art. 129 alin. (1)

C. proc. civ., să urmărească desfășurarea procesului, cu atât mai mult cu cât avea

termenul în cunoștință, conform dispozițiilor art. 88 alin. (1) pct. 51 C.

proc. civ.

Recurentul a solicitat

judecarea cauzei și în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

La 24 aprilie 2014 a formulat

întâmpinare intimata Comisia municipiului București pentru stabilirea dreptului

de proprietate privată asupra terenurilor, care și-a argumentat punctul său de vedere

în sensul că acțiunea dedusă judecății este una supusă taxelor judiciare de timbru,

arătând și că, împotriva modului de stabilire a acestor taxe, legiuitorul a instituit

o singură cale specifică de atac, cea a reexaminării, de exercițiul căreia reclamanta

a și uzat.

La 21 mai 2014 a formulat

întâmpinare intimata-reclamantă, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

arătând că situația sa nu este diferită de aceea a petenților din cauzele Iorga

împotriva României sau Rusen împotriva României, în care C.E.D.O. a stabilit că

a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, dreptul de acces la justiție

al părții fiind restrâns prin obligarea acesteia de a achita o taxă de timbru împovărătoare,

până la nivelul la care acest drept a devenit teoretic și iluzoriu.

Aceasta a mai arătat că

soluțiile pronunțate de C.E.D.O. în cauzele evocate își produc efectele și raportat

la dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 51/2008, în sensul că rațiunile exonerării

de la plata taxei judiciare de timbru subzistă chiar și în prezența limitărilor

impuse de legea națională, atunci când aplicarea acestor limitări ar face ca dreptul

de acces la justiție al părții să fie restrâns până la nivelul la care acest drept

ar deveni teoretic și iluzoriu.

La 26 mai 2014 a formulat

întâmpinare Subcomisia de Aplicare a Legilor Fondului Funciar de pe lângă Consiliul

Local al sectorului 1, solicitând admiterea recursului având în vedere că prin apelul

declarat, reclamanta a pus în discuție soluțiile irevocabile ale tribunalului pronunțate

asupra cererilor de reexaminare, așadar declarând un apel inadmisibil.

În recurs nu au fost administrate

probe suplimentare.

Analizând criticile de

recurs formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate, potrivit celor

ce urmează, recursul declarat urmând a fi admis.

Reclamanta s-a adresat

instanțelor judecătorești cu o acțiune în daune, solicitând obligarea pârâților

la plata sumei de 1.463.625 euro, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. (răspunderea

civilă delictuală), acțiune care nu a beneficiat de o examinare pe fond întrucât

a fost anulată ca netimbrată.

Prin sentința care a dispus

această măsură sancționatorie, Tribunalul București a reținut că a stabilit și comunicat

reclamantei taxa de timbru datorată potrivit prevederilor Legii nr. 146/1997, că

cererea de reexaminare la taxa de timbru a fost respinsă, că s-au acordat reclamantei

facilități la plata taxei judiciare de timbru în condițiile O.U.G. nr. 51/2008,

prin reducerea la jumătate și eșalonarea plății restului rămas și că cererea de

reexaminare la ajutorul public judiciar a fost, de asemenea respinsă. Chiar în aceste

circumstanțe, reclamanta nu a făcut dovada plății nici unei sume din taxa de timbru

legal datorată.

Declarând apel împotriva

acestei sentințe, reclamanta a criticat-o pentru nelegalitate, apreciind că excepția

de netimbrare a cererii de chemare în judecată a fost soluționată eronat doar întrucât

în opinia sa, pretenția dedusă judecății era scutită de la plata taxelor judiciare

de timbru și întrucât cererea sa de acordare a ajutorului public judiciar a fost

soluționată fără a se ține cont de toate circumstanțele personale, respectiv de

situația de fapt generată de problema supusă judecății în speță (reclamanta fiind

obligată la suportarea unei obligații de garanție disproporționată, în opinia sa,

față de prețul obținut din vânzarea unui teren).

Așadar, instanța de recurs

reține că nu a făcut obiectul criticilor de apel legalitatea măsurii de aplicare

a sancțiunii anulării cererii de chemare în judecată pentru netimbrare, spre exemplu

pentru motivul survenirii sale prealabilei încuviințării în favoarea reclamantei

a unei forme de ajutor public judiciar, aspecte a căror cenzură ar fi intrat în

atribuțiile instanței de control judiciar.

Dimpotrivă, se constată

că ceea ce a fost supus dezbaterii în calea de atac a apelului, respectiv natura

timbrabilă sau nu a acțiunii dedusă judecății și modul de soluționare a cererii

de ajutor public judiciar, constituie elemente ale judecății de primă instanță care

se definitivaseră în fața acesteia, în principiu ele nemaiputând face obiectul cenzurii

în căile de atac ordinare și extraordinare ale apelului și recursului.

Astfel, instanța de recurs

reține că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 146/1997,

determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face de către instanța de

judecată sau, după caz, de Ministerul Justiției, iar împotriva modului de stabilire

a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță,

în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării

sumei datorate.

Dispozițiile art. 18 din

Legea nr. 146/1997 sunt unele cu caracter special și de strictă interpretare, fiind

incidente în ceea ce privește atât determinarea caracterului timbrabil/netimbrabil

al acțiunilor (aspect nemenționat expres în textul legii, dar de la sine înțeles,

de vreme ce determinarea cuantumului taxei datorate presupune prealabila determinare

a datorării acesteia de către subiect, în raport de prevederile legii), cât și în

ceea ce privește efectuarea de către instanțele judecătorești a operațiunii de încadrare

în tariful legal al taxelor de timbru, în vederea stabilirii în concret a sumelor

de plătit.

Reexaminarea „împotriva

modului de stabilire a taxei judiciare de timbru” reprezintă o cale de atac specială,

de retractare, singura prin care poate fi supusă analizei ori cenzurii determinarea,

de către instanța care judecă litigiul, caracterului timbrabil al acțiunii și obligația

de plată a taxei judiciare de timbru, respectiv cuantumul acesteia.

Așadar, indiferent după

cum partea interesată a uzat sau nu de calea de atac a reexaminării, instanța de

recurs apreciază că aspectele menționate mai sus nu mai pot forma, de principiu,

obiect de critică prin intermediul căilor de atac de reformare (între care și apelul),

neexistând un drept de opțiune al părții în această privință.

Potrivit art. 18

alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cererea de reexaminare se soluționează în camera

de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Prin urmare, măsura privitoare la taxa judiciară de timbru devine irevocabilă fie

prin soluționarea reexaminării, fie prin expirarea termenului de exercitare a acestei

căi de atac, după caz.

Împrejurarea că legiuitorul

a reglementat reexaminarea ca o cale de atac internă, ce se judecă în fața altui

complet al aceleiași instanțe și nu în mod necesar la instanța ierarhic superioară

acesteia, nu este de natură să afecteze procedura judiciară echitabilă, astfel cum

este ea înțeleasă în termenii art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și să justifice, din acest motiv, recunoașterea posibilității dublării controlului

judiciar din calea de atac a reexaminării, de acela exercitat prin căile de reformare

ale apelului și recursului.

Doar în considerarea consecințelor

pe care le poate genera asupra dreptului de acces la instanță impunerea unei taxe

de timbru nelegale (înțelegând prin aceasta și nedatorate), și, față de exigențele

decurgând din jurisprudența C.E.D.O. conturată în aplicarea art. 6 parag. 1 din

Convenție (prin care s-a subliniat că accesul la instanță presupune existența unei

căi de a se adresa instanței, care trebuie să fie și efectivă), instanța de recurs

admite cu totul excepțional posibilitatea de a critica în căile de atac de reformare

elemente ce fac obiectul cererii de reexaminare pentru acele cazuri limită în care

această cale specială, deși accesată de parte, nu s-a dovedit a fi și una efectivă

întrucât în mod eronat sau abuziv, instanța chemată să o judece, a respins-o fără

a o examina în fond.

Examinând în acest cadru

legal situația juridică a reclamantei, instanța de recurs reține că la termenul

de judecată din 10 septembriie 2012 acesteia i s-a adus la cunoștință de către prima

instanță atât obligația de plată a taxei judiciare de timbru, cât și cuantumul sumei

datorate, respectiv 63.622 RON, corespunzător pretențiilor solicitate de parte și

estimate la suma de 6.043.300 RON, potrivit precizării de la dosar.

La același termen de judecată,

prin avocatul său, reclamanta a declarat oral că înțelege să atace cu reexaminare

dispoziția instanței, iar în ziua imediat următoare, 11 septembrie 2012, a depus

la dosar și în scris cererea de reexaminare cuprinzând motivele acesteia prin care,

susținea, în esență, că acțiunea formulată este scutită de taxă judiciară de timbru

în temeiul dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 1/2000 și ale art. 15 alin. (1)

lit. p) și lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Cererea de reexaminare

astfel formulată a fost soluționată de un alt complet al aceleiași instanțe prin

încheierea din 7 noiembrie 2012, în sensul respingerii sale ca neîntemeiată, fără

însă a beneficia de o examinare în fond, instanța învestită reținând că petenta

nu a solicitat o reexaminare a cuantumului taxei judiciare de timbru, ci o scutire

de la plata acestei taxe. S-a apreciat că, întrucât soluționarea unei atare cereri

implică stabilirea obiectului cauzei, calificarea juridică a acesteia, rezolvarea

sa intră în competența completului de judecată căruia i s-a repartizat cauza.

Prin urmare, în ceea ce

privește contestarea obligației de plată a taxei judiciare de timbru stabilite în

sarcina sa, se reține că reclamanta a dispus la nivelul legislației interne de o

cale de atac, cea a reexaminării, pe care a și accesat-o, dar care nu s-a dovedit

a fi una efectivă în cazul său, deoarece, deși elementele contestate prin cererea

de reexaminare, caracterul timbrabil al acțiunii, astfel cum fusese determinat de

completul învestit cu judecarea acesteia, intrau în sfera controlului ce se exercită

pe calea reexaminării, examinarea acestora a fost refuzată de instanța învestită

cu judecarea acestei căi de atac sub un motiv cu totul eronat.

Date fiind aceste împrejurări

particulare, potrivit precizărilor făcute prin cele de mai sus, Înalta Curte apreciază

că apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de anulare a cererii de chemare

în judecată ca netimbrată putea supune cenzurii instanței ierarhice de control judiciar

elementele criticate prin cererea de reexaminare, proprii acestei căi speciale de

atac de retractare, și de asemenea, că nu a greșit instanța de apel atunci când

le-a examinat ea în fond.

Sub acest aspect, instanța

de recurs apreciază criticile recurentului-pârât, prin care s-a criticat înfrângerea

de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a încheierii irevocabile

a Tribunalului București din 7 noiembrie 2012 (de soluționare a cererii de reexaminare

la taxa judiciară de timbru), ca fiind nefondate, cum s-a arătat, soluția fiind

una excepțională și justificată de împrejurările speciale ce au făcut ca reclamanta

să nu poată beneficia, în condițiile legii, de posibilitatea de a contesta în fața

unei instanțe independente și imparțiale obligația de plată a unei taxe de timbru

stabilite în sarcina sa și a cărei neplată a condus în final la anularea acțiunii

sale.

În mod cu totul diferit

se prezintă situația reclamantei în ceea ce privește soluționarea cererii sale de

ajutor public judiciar.

Astfel, față de stabilirea

în sarcina sa a obligației de plată a unei taxe judiciare de timbru în sumă de 63.622

RON, la 21 ianuarie 2013 reclamanta a adresat instanței învestită cu soluționarea

acțiunii pe fond, o cerere de acordare a ajutorului public judiciar prin care, după

ce a expus situația financiară a familie sale, a solicitat scutirea de la plata

a ½ din cuantumul taxei de timbru, iar pentru diferență, eșalonarea plății.

Cererea reclamantei a

fost soluționată prin încheierea din camera de consiliu din 29 ianuarie 2013 prin

admiterea sa întocmai, potrivit solicitării formulate.

Această încheiere este

una irevocabilă, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 15

alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cu care împotriva încheierii prin care

se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar cel interesat poate

face cerere de reexaminare, în termen de 5 zile de la data comunicării încheierii.

Așadar, legea internă

nu prevede posibilitatea de a ataca pe calea specială de retractare, a reexaminării,

și încheierea care admite cererea de acordare a ajutorului public judiciar, cum

s-a întâmplat în cazul reclamantei.

Nesocotind acest regim

juridic al încheierii din 29 ianuarie 2013 a Tribunalului București, Curtea de Apel

a permis exercitarea controlului judiciar asupra acesteia, deși în privința actului

procedural în discuție nu se mai regăseau rațiuni similare celor ce au justificat

posibilitatea cenzurării în apel a elementelor proprii căii de atac a reexaminării

împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Pentru a justifica exercitarea

controlului judiciar asupra încheierii din 29 ianuarie 2013, de soluționare a cererii

reclamantei de acordare a ajutorului public judiciar, se constată că instanța de

apel a reținut, pe de o parte, elemente străine pricinii, iar pe de altă parte,

situații contrare normelor legale incidente.

Astfel, Curtea de apel

reține eronat că nici cererea de reexaminare formulată de reclamantă împotriva încheierii

de soluționare a cererii de ajutor public judiciar nu ar fi fost soluționată pe

fond, câtă vreme a fost respinsă ca tardivă, în baza art. 15 alin. (2) din O.U.G.

nr. 51/2008, prin încheierea din 20 martie 2013.

Or, această împrejurare

este străină istoricului cauzei, observându-se că prin încheierea din 20 martie

2013 a Tribunalului București cererea de reexaminare în discuție a fost respinsă,

într-adevăr, însă cu justificarea că, potrivit legii, petenta nu dispune de această

cale specială de atac în condițiile în care cererea sa de acordare a ajutorului

public judiciar a fost admisă.

Cum s-a arătat, o atare

concluzie decurge din reglementarea art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 518/2008.

Tot astfel, instanța de

apel a mai reținut că reclamanta nu ar fi fost încunoștințată asupra soluției dată

cererii sale de reexaminare, pentru a se putea considera că neplata taxei de timbru

la primul termen de judecată acordat îi era imputabilă acesteia.

Or, o astfel de apreciere

nesocotește, de asemenea, caracterul irevocabil al încheierii ce a soluționat cererea

de reexaminare și regula de drept, de aplicabilitate generală sub dispozițiile C.

proc. civ. aplicabil speței, dedusă pe baza prevederilor art. 261 alin. (3) C. proc.

civ., după care comunicarea hotărârii este în obligația instanței numai în cazul

în care este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a unei căi de atac,

nu însă și atunci când actul final al judecății este irevocabil, așadar nesusceptibil

de exercițiul vreunei căi de atac.

Date fiind toate aceste

circumstanțe, instanța de recurs apreciază că nu se justifică recunoașterea de către

instanța de apel a posibilității reclamantei de a supune cenzurii, pe calea controlului

judiciar în căile de atac de reformare, apel, recurs, a temeiniciei și legalității

încheierii de soluționare a cererii de ajutor public judiciar, în pofida reglementării

cuprinsă în dispozițiile art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 care stabilește

implicit că, în astfel de cazuri, de soluționare favorabilă prin acordarea ajutorului

public judiciar solicitat, încheierea pronunțată este irevocabilă, așadar, nesusceptibilă

de atacare nici pe calea specială de retractare a reexaminării și, à fortiori,

nici pe căile de drept comun de reformare.

Nici jurisprudența C.E.D.O.

conturată în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, evocată

de către instanța de apel, nu justifică soluția acesteia, observându-se că în cauze

precum Weissman împotriva României, Iorga împotriva României, Nemeti împotriva României,

instanța de contencios european a reținut și sancționat încălcarea de către Statul

Român a dreptului de acces la instanță prin neasigurarea unui cadru legislativ care

să permită părților litigante formularea de cereri în vederea acordării de scutiri,

reduceri sau eșalonări la plata taxelor judiciare de timbru datorate în proces și

care să poată fi adresate unei instanțe independente și imparțiale (așadar nu unei

autorități administrative), o atare posibilitate neexistând în legislația română

la data procedurii faptelor reclamate.

În cauza Rusen împotriva

României, în care faptele s-au petrecut, de asemenea, sub un alt cadru legal decât

cel al O.U.G. nr. 51/2008 (respectiv sub reglementarea oferită de dispozițiile

art. 74-art. 81 C. proc. civ.), C.E.D.O. a verificat ea însăși condițiile acordării

ajutorului public judiciar, observând că, potrivit legislației aplicabile, aprecierea

temeiniciei cererii de asistență judiciară se făcea doar de către instanța învestită

cu soluționarea litigiului pe fond, partea neavând posibilitatea, în nicio împrejurare,

de a o contesta în fața altei instanțe, eventual superioară în grad.

Spre deosebire de ipotezele

acestor cauze, instanța de recurs reține că O.U.G. nr. 51/2008, incidentă în privința

cererii de ajutor public judiciar formulată de reclamantă, prevede posibilitatea

formulării căii de atac speciale, de retractare, a reexaminării împotriva încheierii

prin care se respinge cererea de acordare a ajutorului public judiciar și că, în

jurisprudența instanțelor interne această posibilitate a fost recunoscută și admisă

chiar împotriva încheierii prin care ajutorul public judiciar a fost încuviințat

doar în parte, în alte forme sau în alți termeni decât au fost solicitați de către

parte.

Se observă însă că reclamanta

din prezenta cauză nu se află în niciuna din aceste ipoteze întrucât cererea sa

de ajutor public judiciar, pe care a formulat-o beneficiind de asistență juridică

calificată printr-un avocat, a fost încuviințată chiar în forma și termenii în care

a fost încuviințată, respectiv prin reducerea cuantumului taxei de timbru datorate

la mai mult de jumătate din valoarea acesteia și prin eșalonarea diferenței de plătit.

O astfel de încheiere,

care, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, nu poate

fi contestată pe calea de atac specială de retractare a reexaminării, este irevocabilă,

împotriva ei nefiind posibilă nici exercitarea unui control în legalitate și temeinicie

prin căile de atac de reformare ale apelului și recursului, astfel după cum a procedat

Curtea de Apel București. Neprezentarea suficient de convingătoare și detaliată

a condițiilor care ar fi permis reclamantei suportarea taxei judiciare de timbru

pentru acțiunea promovată, care urmărea totuși recuperarea unei obligații de plată

comună a 11 persoane, dar pentru judecarea căreia s-a solicitat acordarea facilităților

la plata taxei judiciare de timbru prin prezentarea situației financiare doar a

unuia dintre cei obligați, reclamanta, în condițiile în care partea a beneficiat

de asistență calificată din partea unui avocat în fața instanțelor, ori modificarea

condițiilor financiare ale solicitantului, ulterior încuviințării cererii sale de

ajutor public judiciar (aspect invocat de reclamantă prin cererea de reexaminare

formulată la 15 martie 2013) nu justifica deschiderea unei căi de atac împotriva

încheierii irevocabile din 29 ianuarie 2013 a primei instanțe, împotriva ori în

afara cadrului legal de reglementare dat de prevederile O.U.G. nr. 51/2008.

În considerarea acestor

motive, instanța de recurs a apreciat ca fiind întemeiată critica recurentului-pârât

prin care a invocat încălcarea de către instanța de apel a caracterului irevocabil

al încheierii din 29 ianuarie 2013 a Tribunalului București, circumstanțele cauzei

mai sus analizate nejustificând, în acest caz (al cererii de ajutor public judiciar

formulată de reclamantă), îndepărtarea Înaltei Curți de la jurisprudența sa prin

care a stabilit, ca principiu, imposibilitatea dublării controlului (judiciar) din

calea de atac de retractare a reexaminării, prin acela exercitat prin căile de atac

de reformare sau imposibilitatea cenzurării pe aceste din urmă căi a soluțiilor

definitivate în fața instanțelor de fond, în soluționarea chestiunilor incidentale

privitoare la acordarea ajutorului public judiciar.

Cum apelul declarat împotriva

sentinței de anulare a cererii de chemare în judecată ca netimbrată nu a dedus judecății

și alte chestiuni legate de modalitatea în care prima instanță a aplicat această

sancțiune, înțelegându-se prin aceasta că asigurarea accesului reclamantei la instanță

nu a fost acceptat în condițiile solicitate de parte și încuviințate de tribunal

prin încheierea din 29 ianuarie 2013, în considerarea celor mai sus prezentate și

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat și va modifica decizia recurată în sensul că va respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei

nr. 330/A din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată

în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.L. împotriva

sentinței nr. 998 din 13 mai 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 iunie 2014.