ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1475/2010

Deliberând asupra

recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 10082 din 17

septembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea reclamantei SC A.H. SRL Fetești, obligând pârâta SC A. SA la

plata sumei de 49.576 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată

de la data de 25 aprilie 2003 până la data achitării efective. Totodată,

tribunalul a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de

tranzacție dintre părți și a obligat pârâta la plata sumei de 2.700 RON cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 232

din 21 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

apel ambelor părți, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a dispus

rezoluțiunea contractului de tranzacție nr. 683 din 25 aprilie 2003 și a

respins cererea de acordare a daunelor-interese ca nefondată, dispunând

compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 750

din 6 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a

admis recursul declarat de pârâtă și a casat decizia recurată, reținând în

speță, incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv, nemotivarea

hotărârii date de instanța de apel.

Prin decizia nr. 334

din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, după

casare, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtei schimbând în

parte încheierea din 12 martie 2007 și sentința apelată, în sensul că a admis

excepția prescripției dreptului de a cere rezoluțiunea contractului de

tranzacție și, în consecință, a respins cererea de rezoluțiune ca prescrisă; a

admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind obligarea

la plata sumei de 495.761,5 lei și a dobânzii legale aferente, respingând

cererea în despăgubire ca prescrisă. Totodată instanța de apel a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate relative la rezoluțiunea

contractului de tranzacție.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut că, în speță, este vorba despre două

excepții de prescripție diferite, respectiv, prescripția dreptului de a cere

rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligației prevăzute în art. 3 lit.

a) și, respectiv, prescripția dreptului de a solicita plata despăgubirilor în

sumă de 49.576 lei și a dobânzii aferente de 22.822,21 lei.

Astfel, Curtea a

reținut că, în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului de

a cere rezoluțiunea contractului de tranzacție pentru neexecutarea obligației

prevăzute în art. 3 lit. a), întrucât dreptul a luat naștere la data încheierii

tranzacției și nu a intervenit nici o cauză de întrerupere conform art. 16 din

Decretul nr. 167/1958, prescripția s-a împlinit la data de 25 aprilie 2006,

astfel încât excepția este întemeiată atâta timp cât acțiunea a fost introdusă

la data de 13 septembrie 2006, deci, după împlinirea prescripției extinctive.

În ceea ce privește

cererea de acordare a sumei de 49.576 lei și dobânzii aferentă de 22.822,21

lei, Curtea de apel a reținut că

și aceasta este prescrisă, întrucât

recunoașterea pârâtei din procesul verbal de executare din 13 aprilie 2005 la

care face referire instanța de fond încheiat

în Dosarul de executare nr. 476/2002

nu are caracterul unei recunoașteri deoarece face referire la un debit anterior

încheierii tranzacției. Totodată, instanța de apel a reținut că executarea

silită începută în dosarul de executare menționat s-a perimat, astfel încât

devin incidente

dispozițiile

art.

16 alin.

ultim din Decretul 167/1958, care prevăd că prescripția nu este întreruptă dacă

cererea de executare a fost anulată sau s-a perimat

. În plus, prin

sentința nr. 2835 din 27 octombrie 2005, Judecătoria Călărași a admis

contestația la executare a pârâtei și s-au anulat toate formele și actele de

executare din

Dosarul

de executare nr. 476/2002.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, reclamanta, recurs înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 4 septembrie 2009, criticând decizia

atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

că instanța de apel nu a respectat limitele fixate pentru rejudecare prin

decizia de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect,

recurenta a arătat că, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și

Justiție a dispus ca instanța de apel să expună, în motivare, situația de fapt

reținută cu referire concretă la probatoriile administrate. Din această

perspectivă, instanța de apel a încălcat dispoziția instanței de recurs,

întrucât a administrat exclusiv probatoriile invocate de apelanta-pârâtă.

că decizia atacată este dată cu încălcarea legii, conform art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Sub acest aspect,

recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit

dispozițiile art.

16 și 17 din Decretul

167/1958, respectiv, fără să analizeze conținutul contestației la executare ce

a făcut obiectul Dosarului de executare nr. 3197/2005 și care a fost soluționat

prin sentința nr. 2835 din 27 octombrie 2005 de către Judecătoria Călărași,

contestație în cuprinsul căreia pârâta a făcut o recunoaștere fără echivoc a

contractului de tranzacție în litigiu.

Intimata a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând actele și

lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte

reține că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

reține că primul motiv de recurs vizând motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 7

C.

proc. civ. este nefondat, în speță nefiind vorba despre nerespectarea

dispozițiilor art. 315

C. proc.

civ.

Sub

acest aspect, Înalta Curte reține că decizia atacată este motivată prin

raportare la soluția pronunțată de admitere a

excepției prescripției extinctive. Ca

atare, fiind vorba despre un incident procedural, în speță, o excepție de

ordine publică, instanța de apel nu putea să mai analizeze situația de fapt

care viza fondul litigiului supus dezbaterii.

doilea motiv de recurs, relativ la greșita interpretare a legii de către

instanța de apel, Curtea reține că acesta este întemeiat pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 16 din

Decretul nr. 167/1958: „Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția; (...) b) prin introducerea unor cereri de chemare în judecată ori

de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească

sau la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de

executare. Prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea

procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost

respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat

la ea”.

Din interpretarea

acestui text de lege se reține că legiuitorul consacră trei cauze de

întrerupere a cursului prescripției extinctive, cauze care vizează fie

prescripția executării dreptului la acțiune în justiție - respectiv, cauzele

prevăzute la litera b), fie prescripția extinctivă a dreptului de a cere

executarea silită - respectiv, cazul de la litera c), fie ambele feluri de

prescripție extinctivă - cazul prevăzut la lit. a).

Ca atare,

recunoașterea făcută de cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă, în

speță, intimata-pârâtă, este caz de întrerupere atât a cursului prescripției

dreptului la acțiune, cât și a prescripției dreptului de a cere executarea

silită. Totodată se reține că alineatul final al art. 16 din Decretul nr. 167/1958

vizează exclusiv cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive

prevăzute la lit. b) și c), recunoașterea, ca act unilateral de voință neputând

fi anulată, respinsă sau perimată și nici retractată de cel care a făcut-o.

Față de interpretarea

textelor de lege făcută în precedent, Înalta Curte reține că instanța de apel a

făcut o greșită interpretare a textului art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

reținând că recunoașterea pârâtei a fost făcută printr-un proces-verbal de

executare care s-a perimat făcând astfel confuzie între actul începător de

executare - procesul-verbal de executare, și recunoașterea debitorului, ca acte

juridice diferite și, deci, cu regim juridic diferit din perspectiva cauzelor

de întrerupere a cursului prescripției extinctive reglementate de textul de

lege menționat.

Astfel, Înalta Curte

reține că în privința recunoașterii făcută de debitor, ca și cauză întreruptivă

în lumina art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească nu este

chemată să analizeze decât caracterul clar, concis, în sensul de expres,

neechivoc al acesteia. Prin urmare, simpla constatare a faptului că declarația

de recunoaștere a debitorului este neechivocă și explicită este suficientă

pentru a se reține aplicarea cazului de întrerupere a cursului prescripției

extinctive prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nemaifiind

necesară analiza cursului urmat de actul de executare - în ipoteza în care o

atare recunoaștere expresă este dată printr-un act de executare, în sensul

analizei condițiilor impuse de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că în afara procesului verbal întocmit de executorul

judecătoresc la data de 13 aprilie 2006 în Dosarul de executare nr. 476/2002,

recurenta-reclamantă a invocat și a supus atenției instanțelor de fond și

contestația la executare formulată de intimata pârâtă în Dosarul nr. 3197/2005

al Judecătoriei Călărași, contestație în care s-a acordat prim termen la data

de 15 septembrie 2005 (filele 34-37 din dosarul Tribunalului București, secția

a VI-a comercială), act juridic în cadrul căruia intimata a recunoscut

obligațiile înscrise în contractul de tranzacție nr. 683 din 25 aprilie 2003.

Înalta Curte reține

că instanța de apel nu a analizat conținutul acestui înscris depus de

reclamantă în susținerea acțiunii sale, înscris care cuprinde o recunoaștere

expresă o obligațiilor pe care intimata și le-a asumat prin contractul de

tranzacție ce face obiectul prezentului litigiu.

Ca atare acest

înscris valorează recunoaștere în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul

nr. 167/1958, neputând fi reținută apărarea intimatei în sensul că nu se face

referire la actul recunoscut, având în vedere că recunoașterea vizează expres

obligațiile din contractul de tranzacție din 25 aprilie 2003.

Nici susținerea în

sensul că recunoașterea a fost făcută cu alt scop, respectiv pentru a

contracara executarea silită, nu poate fi primită, întrucât actul în care a

fost dată viza tot executarea contractului de tranzacție ce face obiectul

prezentului litigiu.

Pentru considerentele mai sus

invocate, reținând că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile

art. 16 alin. (1) și (2)

din Decretul nr. 167/1958

,

Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, în baza art. 304 pct.

9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., trimițând cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe

.

În baza art. 315 C. proc. civ., Înalta

Curte pune în vedere instanței de apel ca, la rejudecare să soluționeze cauza

pe fond prin analiza situației de fapt astfel cum aceasta rezultă din probatoriile

administrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de

reclamanta SC A.H. SRL Fetești împotriva Deciziei comerciale nr. 334 din 24

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o

casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2010.