ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1475/2010

Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 10082 din 17 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea reclamantei SC A.H. SRL Fetești, obligând pârâta SC A. SA la plata sumei de 49.576 RON și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 25 aprilie 2003 până la data achitării efective. Totodată, tribunalul a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de tranzacție dintre părți și a obligat pârâta la plata sumei de 2.700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 232 din 21 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apel ambelor părți, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a dispus rezoluțiunea contractului de tranzacție nr. 683 din 25 aprilie 2003 și a respins cererea de acordare a daunelor-interese ca nefondată, dispunând compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 750 din 6 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a admis recursul declarat de pârâtă și a casat decizia recurată, reținând în speță, incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv, nemotivarea hotărârii date de instanța de apel. Prin decizia nr. 334 din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, după casare, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtei schimbând în parte încheierea din 12 martie 2007 și sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului de a cere rezoluțiunea contractului de tranzacție și, în consecință, a respins cererea de rezoluțiune ca prescrisă; a admis excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind obligarea la plata sumei de 495.761,5 lei și a dobânzii legale aferente, respingând cererea în despăgubire ca prescrisă.

Totodată instanța de apel a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate relative la rezoluțiunea contractului de tranzacție. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că, în speță, este vorba despre două excepții de prescripție diferite, respectiv, prescripția dreptului de a cere rezoluțiunea contractului pentru nerespectarea obligației prevăzute în art. 3 lit. a) și, respectiv, prescripția dreptului de a solicita plata despăgubirilor în sumă de 49.576 lei și a dobânzii aferente de 22.822,21 lei.

Astfel, Curtea a reținut că, în ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului de a cere rezoluțiunea contractului de tranzacție pentru neexecutarea obligației prevăzute în art. 3 lit. a), întrucât dreptul a luat naștere la data încheierii tranzacției și nu a intervenit nici o cauză de întrerupere conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția s-a împlinit la data de 25 aprilie 2006, astfel încât excepția este întemeiată atâta timp cât acțiunea a fost introdusă la data de 13 septembrie 2006, deci, după împlinirea prescripției extinctive.

În ceea ce privește cererea de acordare a sumei de 49.576 lei și dobânzii aferentă de 22.822,21 lei, Curtea de apel a reținut că și aceasta este prescrisă, întrucât recunoașterea pârâtei din procesul verbal de executare din 13 aprilie 2005 la care face referire instanța de fond încheiat în Dosarul de executare nr. 476/2002 nu are caracterul unei recunoașteri deoarece face referire la un debit anterior încheierii tranzacției. Totodată, instanța de apel a reținut că executarea silită începută în dosarul de executare menționat s-a perimat, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 16 alin. ultim din Decretul 167/1958, care prevăd că prescripția nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost anulată sau s-a perimat . În plus, prin sentința nr. 2835 din 27 octombrie 2005, Judecătoria Călărași a admis contestația la executare a pârâtei și s-au anulat toate formele și actele de executare din Dosarul de executare nr. 476/2002.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 septembrie 2009, criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. 1. Recurenta a arătat că instanța de apel nu a respectat limitele fixate pentru rejudecare prin decizia de casare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta a arătat că, prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca instanța de apel să expună, în motivare, situația de fapt reținută cu referire concretă la probatoriile administrate. Din această perspectivă, instanța de apel a încălcat dispoziția instanței de recurs, întrucât a administrat exclusiv probatoriile invocate de apelanta-pârâtă.

2. Recurenta a arătat că decizia atacată este dată cu încălcarea legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 16 și 17 din Decretul 167/1958, respectiv, fără să analizeze conținutul contestației la executare ce a făcut obiectul Dosarului de executare nr. 3197/2005 și care a fost soluționat prin sentința nr. 2835 din 27 octombrie 2005 de către Judecătoria Călărași, contestație în cuprinsul căreia pârâta a făcut o recunoaștere fără echivoc a contractului de tranzacție în litigiu. Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente: 1. Înalta Curte reține că primul motiv de recurs vizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. este nefondat, în speță nefiind vorba despre nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că decizia atacată este motivată prin raportare la soluția pronunțată de admitere a excepției prescripției extinctive. Ca atare, fiind vorba despre un incident procedural, în speță, o excepție de ordine publică, instanța de apel nu putea să mai analizeze situația de fapt care viza fondul litigiului supus dezbaterii.

2. Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, relativ la greșita interpretare a legii de către instanța de apel, Curtea reține că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; (...) b) prin introducerea unor cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească sau la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea”.

Din interpretarea acestui text de lege se reține că legiuitorul consacră trei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cauze care vizează fie prescripția executării dreptului la acțiune în justiție - respectiv, cauzele prevăzute la litera b), fie prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită - respectiv, cazul de la litera c), fie ambele feluri de prescripție extinctivă - cazul prevăzut la lit. a). Ca atare, recunoașterea făcută de cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă, în speță, intimata-pârâtă, este caz de întrerupere atât a cursului prescripției dreptului la acțiune, cât și a prescripției dreptului de a cere executarea silită.

Totodată se reține că alineatul final al art. 16 din Decretul nr. 167/1958 vizează exclusiv cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzute la lit. b) și c), recunoașterea, ca act unilateral de voință neputând fi anulată, respinsă sau perimată și nici retractată de cel care a făcut-o. Față de interpretarea textelor de lege făcută în precedent, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a textului art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reținând că recunoașterea pârâtei a fost făcută printr-un proces-verbal de executare care s-a perimat făcând astfel confuzie între actul începător de executare - procesul-verbal de executare, și recunoașterea debitorului, ca acte juridice diferite și, deci, cu regim juridic diferit din perspectiva cauzelor de întrerupere a cursului prescripției extinctive reglementate de textul de lege menționat.

Astfel, Înalta Curte reține că în privința recunoașterii făcută de debitor, ca și cauză întreruptivă în lumina art. 16 din Decretul nr. 167/1958, instanța judecătorească nu este chemată să analizeze decât caracterul clar, concis, în sensul de expres, neechivoc al acesteia. Prin urmare, simpla constatare a faptului că declarația de recunoaștere a debitorului este neechivocă și explicită este suficientă pentru a se reține aplicarea cazului de întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzute de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nemaifiind necesară analiza cursului urmat de actul de executare - în ipoteza în care o atare recunoaștere expresă este dată printr-un act de executare, în sensul analizei condițiilor impuse de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în afara procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 13 aprilie 2006 în Dosarul de executare nr. 476/2002, recurenta-reclamantă a invocat și a supus atenției instanțelor de fond și contestația la executare formulată de intimata pârâtă în Dosarul nr. 3197/2005 al Judecătoriei Călărași, contestație în care s-a acordat prim termen la data de 15 septembrie 2005 (filele 34-37 din dosarul Tribunalului București, secția a VI-a comercială), act juridic în cadrul căruia intimata a recunoscut obligațiile înscrise în contractul de tranzacție nr. 683 din 25 aprilie 2003. Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat conținutul acestui înscris depus de reclamantă în susținerea acțiunii sale, înscris care cuprinde o recunoaștere expresă o obligațiilor pe care intimata și le-a asumat prin contractul de tranzacție ce face obiectul prezentului litigiu.

Ca atare acest înscris valorează recunoaștere în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, neputând fi reținută apărarea intimatei în sensul că nu se face referire la actul recunoscut, având în vedere că recunoașterea vizează expres obligațiile din contractul de tranzacție din 25 aprilie 2003. Nici susținerea în sensul că recunoașterea a fost făcută cu alt scop, respectiv pentru a contracara executarea silită, nu poate fi primită, întrucât actul în care a fost dată viza tot executarea contractului de tranzacție ce face obiectul prezentului litigiu. Pentru considerentele mai sus invocate, reținând că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958 , Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia atacată, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe . În baza art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte pune în vedere instanței de apel ca, la rejudecare să soluționeze cauza pe fond prin analiza situației de fapt astfel cum aceasta rezultă din probatoriile administrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A.H. SRL Fetești împotriva Deciziei comerciale nr. 334 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.