ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1901/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1901/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin Hotărârea arbitrală nr. 22/2011

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Cameră de Comerț și

Industrie Brașov, în Dosarul nr. 3A/2011, a fost admisă în parte acțiunea

înregistrată la data de 7 februarie 2011, formulată de reclamanta SC B.I. SRL

împotriva pârâtei SC V. SRL, care a fost obligată pârâta la plata sumei de

195.023,40 RON, reprezentând contravaloarea echipamentelor de încălzire și apă

caldă prevăzute în contractul de livrare din 29 septembrie 2005; au fost

respinse celelalte pretenții ale reclamantei; a fost respinsă ca nefondată

cererea reconvențională; a fost obligată pârâta la plata sumei de 10.380,61 RON

cheltuieli arbitrate, din care 3.410 RON taxă arbitrală, 2.970,61 RON

cheltuieli de deplasare și 4.000 RON onorariu avocațial și a fost respinsă

cererea privind plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.137 RON.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul arbitral a reținut că fost sesizat pe cale principală cu

cererea de arbitrare înregistrată la data de 7 februarie 2011 privind obligarea

pârâtei la predarea echipamentelor, obiect al contractului de livrare din 29

septembrie 2005 și pe cale incidentală, cu cererea referitoare la plata

contravalorii echipamentelor contractate și a penalităților, în temeiul

Deciziei civile nr. 52 din 7 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7082/86/2009

al Curții de Apel Suceava.

Din probatoriile

administrate - înscrisuri și expertiză contabilă - rezultând că obligația de

predare a echipamentelor este imposibil de executat, întrucât bunurile a căror

predare se cere nu se mai produc și pe piață se găsesc doar bunuri cu

caracteristici similare dar la prețuri substanțial mai mari și având în vedere

insistența reclamantei în a primi bunurile contractate la nivelul anului 2005,

tribunalul arbitral a reținut că pârâta debitoare se află în imposibilitate

fortuită de a executa în natură obligația contractuală, drept pentru care a

dispus obligarea acesteia la plata sumei de 195.023,40 RON reprezentând

contravaloarea echipamentelor, sumă pe care a încasat-o în cadrul procedurii de

executare silită a Hotărârii arbitrale nr. 7/2006 a Tribunalului arbitral de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov.

Pretențiile

reclamantei referitoare la suma de 1.532,88 RON au fost respinse, tribunalul

reținând că reprezintă penalități de întârziere la plata prețului, obligație a

cărei executare incumba reclamantei înseși.

Față de soluția

acțiunii principale, cererea reconvențională privind plata diferenței de preț

și a penalităților de întârziere a fost respinsă ca nefondată.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) și art. 359 C. proc. civ. pârâta SC V. SRL

Ghimbav a fost obligată la plata sumei de 10.380,61 RON, cu titlu de cheltuieli

arbitrale, compusă din 3.410 RON taxă arbitrală, 2.970,61 RON cheltuieli de

deplasare și 4.000 RON onorariu avocațial.

Pretențiile

referitoare la plata sumei de 5.137 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de

timbru în Dosarul nr. 4792/86/2009 al Tribunalului Suceava, au fost respinse,

tribunalul arbitral reținând culpa reclamantei care s-a adresat instanței de

drept comun, ignorând clauza compromisorie înserată la pct. 11 din contractul

de livrare încheiat cu pârâta.

Împotriva hotărârii

arbitrale a formulat acțiune în anulare pârâta SC V. SRL Ghimbav solicitând, în

temeiul dispozițiilor art. 364 alin. (1) lit. f), g) și i) C. proc. civ.,

anularea acesteia și pe fond, respingerea acțiunii în pretenții formulată de

reclamanta SC B.I. SRL Suceava și admiterea în totalitate a cererii

reconvenționale.

Prin Sentința civilă

nr. 2/F din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită

cu soluționarea căii speciale de atac, a respins acțiunea în anulare formulată

de petenta SC V. SRL Ghimbav împotriva Hotărârii arbitrale nr. 22/2011

pronunțată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov și a obligat-o la plata sumei de

3.637,47 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC B.I.

SRL Suceava.

Pentru a dispune

astfel, curtea a reținut, în esență, următoarele:

Din perspectiva

criticii subsumate motivului de desființare prevăzut de art. 364 lit. f) C.

proc. civ., potrivit căruia, sentința arbitrală este susceptibilă de desființare

pe calea acțiunii în anulare atunci când tribunalul arbitral s-a pronunțat

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, curtea a reținut că petenta,

criticând faptul că nu i-a fost comunicată decât cererea principală, nu și cea

formulată pe cale incidentală, prin care reclamanta a solicitat obligarea sa la

plata contravalorii echipamentelor de încălzire, nu se încadrează în niciuna

dintre ipotezele evocate de art. 364 lit. f) C. proc. civ., cu atât mai mult cu

cât din analiza înscrisurilor aflate la dosar rezultă că a cunoscut și această

pretenție dedusă judecății.

În ceea ce privește

critica circumscrisă motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.ă,

prin care petenta a susținut că tribunalul arbitral a dat o dezlegare greșită

excepției prescripției dreptului material la acțiune prin reținerea incidenței

art. 1362 C. civ., curtea a apreciat, de asemenea că nu se încadrează în

prevederile textului legal invocat, având în vedere că norma legală menționată

nu este una imperativă.

Ultimul motiv al

acțiunii în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. g) C. proc. civ.,

a fost înlăturat de instanța de control, care examinând hotărârea atacată sub

aspectul condițiilor de formă, a reținut că îndeplinește toate cerințele

legale, fiind motivată, având dispozitiv și purtând mențiunile datei și

locului, precum și semnăturile arbitrilor.

Împotriva Sentinței

civile nr. 2/F din 3 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, în termen legal, a formulat recurs petenta SC V. SRL

Ghimbav, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în

sensul admiterii acțiunii în anulare sentinței arbitrale, cu consecința

respingerii cererii formulate de reclamanta SC B.I. SRL Suceava și admiterii

cererii sale reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenta a reluat criticile formulate în cadrul acțiunii

în anulare subsumat dispozițiilor art. 364 lit. f), g) și i) C. proc. civ.,

susținând că soluția de respingere a acestora este nelegală.

Astfel, a susținut că

tribunalul arbitral a soluționat două cereri de chemare în judecată fără a pune

în discuția părților excepția de conexitate, reglementată de art. 164 C. proc.

civ. și că, nefiindu-i comunicată decât cererea principală, nu și cea formulată

pe cale incidentală, prin care reclamanta a solicitat obligarea sa la plata

contravalorii echipamentelor de încălzire, instanța arbitrală, cu încălcarea

principiului contradictorialității, egalității de tratament și a dreptului la

apărare, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât în

cererea adresată direct nu există petit în sensul celor dispuse prin hotărârea

arbitrală.

Referitor la

argumentele reținute de curtea de apel în sensul respingerii acestei critici,

respectiv că SC V. SRL Ghimbav nu a fost prejudiciată prin necomunicarea

cererii incidentale, întrucât a cunoscut acest aspect ca parte în litigiul

soluționat prin Decizia civilă nr. 52 din 7 iunie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 7082/86/2009 de Curtea de Apel Suceava, care, constatând existența clauzei

compromisorii înscrise în art. 11 din contractul părților, a trimis cauza spre

competentă soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie Brașov, recurenta a susținut că sunt nelegale și că instanța de

control ar fi trebuit să aibă în vedere împrejurarea că tribunalul nu a

comunicat pârâtei în proces niciodată că obiectul cererii de chemare în

judecată îl constituie și cererea obiect al Dosarului nr. 7082/86/2009.

În ceea ce privește

restul criticilor formulate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs,

acestea constau efectiv în reiterarea celor formulate în cuprinsul acțiunii în

anulare subsumat motivelor de desființare a hotărârii arbitrale prevăzute de

art. 364 pct. i și g C. proc. civ., vizând aspecte ca soluționarea excepției prescripției

dreptului material la acțiune și pretinsa nemotivare a soluției de admitere a

acțiunii și de respingere a cererii reconvenționale, fără să formuleze vreo

critică măcar relativ la argumentele reținute de instanța de control în

fundamentarea soluției de respingere a acțiunii în anulare.

Examinând actele și

lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept

invocate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Deși instanțele

judecătorești au în principiu plenitudine de competență, legiuitorul a derogat

de la acest principiu, încuviințând părților dreptul de a conveni printr-un

contract de compromis ca litigiile dintre ele să fie judecate de către arbitri,

prin recurgerea la procedura arbitrală caracterizată prin celeritate.

Pentru ca părțile

angrenate în procedura arbitrală să nu fie private de garanțiile procesuale pe

care le conferă procedura jurisdicțională, cu atât mai mult cu cât hotărârea

arbitrală este ea însăși un veritabil act jurisdicțional, producând aceleași

efecte ca și o hotărâre judecătorească, C. proc. civ. prevede o "cale de

atac" specială împotriva hotărârilor arbitrale, și anume, acțiunea în

anulare care poate fi formulată strict pentru motivele expres și limitativ

prevăzute de art. 364 C. proc. civ.

Ca atare, nu se poate

ataca pe motiv de nulitate o hotărâre arbitrală decât în cazurile și pentru

motivele expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ., nulitățile

enumerate fiind de ordine publică, părțile neputând deroga de la ele prin

compromisul încheiat.

În prezenta cale

extraordinară de atac, recurenta a criticat soluția instanței de prim control

privind respingerea criticilor formulate subsumat dispozițiilor art. 364 lit.

f) C. proc. civ. și a reluat integral criticile formulate în temeiul pct. g și

i ale aceleiași norme.

Referitor la

criticile asupra soluției de respingere a acțiunii în anulare, Înalta Curte

reține că, deși recurenta încearcă să justifice admisibilitatea acesteia

raportat la dispozițiile limitativ prevăzute de art. 364 lit. f), g) și i) C.

proc. civ., în realitate, toate criticile exced celor două cazuri de nulitate

prevăzute de lege.

Astfel, aceasta omite

că nu se poate cere, în această cale procedurală cercetarea modului în care

tribunalul arbitral a soluționat fondul pricinii, instanța de control fiind

abilitată doar să verifice dacă au fost respectate condițiile de formă ale

arbitrajului și anume cele privind existența unei convenții arbitrale legale și

arbitrabilitatea litigiului, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea

dreptului părților la apărare, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea

dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică

și bunele moravuri.

Înalta Curte, reține

că criticile formulate de recurentă nu se încadrează în rigorile art. 364 C.

proc. civ., recurenta încercând să repună în discuția instanței de prim control

și a instanței de recurs chestiuni ce țin exclusiv de modalitatea în care

tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile dintre părți și probatoriile

administrate, precum și dezlegările date de instanța arbitrală, situație

reținută corect de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Sentința pronunțată

în prima instanță este legală și temeinică, curtea analizând fiecare dintre

criticile formulate de petentă prin acțiunea în anulare, respingându-le

motivat, raportat atât la specificul acțiunii în anulare, precum și la

probatoriile și dezlegările date de instanța arbitrală prin hotărârea

pronunțată.

Astfel cum rezulta

din cuprinsul hotărârii arbitrale, tribunalul arbitral a analizat raporturile

dintre părți și probatoriul vast administrat în cauză, iar petenta a fost

reprezentată la fiecare termen al judecății arbitrale, depunând întâmpinare și

cerere reconvențională și administrând probatorii.

Dispozițiile art. 364

lit. f) C. proc. civ. sancționează hotărârea arbitrală prin care tribunalul s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

În speță, Înalta

Curte reține că aceste critici sunt nefondate și nu se circumscriu

dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ., tribunalul arbitral neacordând

ceea ce nu s-a cerut, întrucât a fost învestit cu aceleași petite, atât prin

cererea arbitrală, cât și prin cererea incidentală, iar necomunicarea cererii

incidentale nu i-a pricinuit nicio vătămare în sensul celor avute în vedere de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât cunoștea Decizia civilă nr. 52 din 7

iunie 2010 pronunțată în judecarea apelului declarat de recurenta însăși în

Dosarul nr. 7082/86/2009 de Curtea de Apel Suceava, așa cum corect a reținut

instanța de prim control în considerentele sentinței pronunțate în acțiunea în

anulare.

De asemenea, Înalta

Curte reține că Decizia civilă nr. 52 din 7 iunie 2010 i-a fost comunicată

pârâtei de instanța arbitrală, în cadrul procedurii de comunicare a

înscrisurilor depuse de reclamantă, în contextul în care, sesizarea

tribunalului arbitral revine părților în litigiu, iar nu instanței de judecată,

care, stabilind competența arbitrajului nu înaintează dosarul său tribunalului

arbitral, așa cum se întâmplă în cadrul procedurii declinării între instanțe

judecătorești, astfel încât, se reține că acesta, în mod corect, s-a considerat

învestit pe cale incidentală, prin depunerea de către reclamantă a Deciziei

civile nr. 52 din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava rămasă irevocabilă prin

Decizia nr. 44 din 2 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția comercială.

În ceea ce privește

obligarea pârâtei la plata contravalorii echipamentelor încălzire și apă caldă

prevăzute în contractul de livrare din 29 septembrie 2005 prin hotărârea

arbitrală, Înalta Curte reține că reclamanta SC B.I. SRL Suceava a făcut

această solicitare în fața tribunalului arbitral la termenul din 16 noiembrie

2011, așa cum s-a consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, aflată la

dosar, termen la care pârâta a fost reprezentată de avocații C.G. și A.P.,

comunicarea cererii nefiind necesară conform dispozițiilor art. 132 alin. (2)

pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora: "cererea nu se socotește modificată

și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale

făcute în instanță, când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit",

în condițiile în care, pârâta însăși, la acel termen a susținut că utilajul

inițial contractat nu poate fi livrat deoarece nu mai există, tribunalul

arbitrai reținând imposibilitatea fortuită de predare.

În raport de cele

anterior expuse, Înalta Curte reține că susținerile recurentei nu se încadrează

în prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ., tribunalul arbitral neacordând

ceea ce nu s-a cerut prin obligarea pârâtei la plata contravalorii

echipamentelor nelivrate.

Referitor la pretinsa

soluționare a două cereri, fără a le conexa conform dispozițiilor art. 164 C.

proc. civ., Înalta Curte reține de asemenea că nu se încadrează în niciuna

dintre tezele prevăzute de art. 364 lit. f) C. proc. civ.

Critica reclamantei

în sensul că tribunalul arbitral și-ar fi motivat lapidar soluțiile de admitere

în parte a cererii introductive și de respingere a cererii reconvenționale, va

fi înlăturată ca nefondată, Înalta Curte reținând că, în mod corect a apreciat

prima instanță, în urma examinării condițiilor de formă că hotărârea arbitrală

îndeplinește toate cerințele legale, fiind motivată, având dispozitiv și

cuprinzând mențiuni privind data și locul pronunțării și purtând semnăturile

arbitrilor, astfel încât nu se circumscrie dispozițiilor art. 364 lit. g) C.

proc. civ.

De asemenea, nu

trebuie omis că hotărârea arbitrală emană de la o justiție privată și nu poate

fi confundată cu o hotărâre judecătorească, ci eventual asimilată acesteia, din

moment ce în condițiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., părțile pot stabili

conținutul și forma hotărârii arbitrale și în consecință, nu este supusă

acelorași exigențe și aceluiași regim sancționator cărora sunt supuse

hotărârile judecătorești.

Referitor la critica

subsumată art. 364 lit. i) C. proc. civ., în baza căruia instanța de control

este abilitată să cenzureze hotărârea arbitrală sub aspectul conformității

acesteia cu ordinea publică, bunele moravuri și dispozițiile imperative ale

legii, Înalta Curte reține că susținerile recurentei în sensul soluționării

excepției prescripției dreptului material la acțiune cu aplicarea greșită a

art. 1362 C. civ., nu se încadrează în prevederile textului legal invocat,

norma de drept civil pretins greșit aplicată nefiind una imperativă, ci în mod

evident dispozitivă având în vedere că menționează expres că părțile pot deroga

de la prevederile sale asupra datei și locului plății.

Pentru motivele mai

sus arătate, reținând că instanța de fond a respectat integral procedura de

soluționare a acțiunii în anulare, înalta Curte, în baza art. 364 raportat la

art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-petentă SC

V. SRL Ghimbav împotriva Sentinței civile nr. 2/F din 3 iulie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-petentă a căzut în pretenții, fiind în

culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la

dosar de intimată, urmează a fi obligată recurenta-petentă SC V. SRL Ghimbav la

plata sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de

avocat, în favoarea intimatei SC B.I. SRL Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC V. SRL Ghimbav împotriva Sentinței civile

nr. 2/F din 3 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Obligă

recurenta-reclamantă SC V. SRL Ghimbav să-i achite intimatei-pârâte SC B.I. SRL

Suceava suma de 6.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 mai 2013.

Procesat de GGC - AS