ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4435/2010

Asupra recursului de față; Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 ianuarie 2008, înregistrată sub nr. 430/86/2008, reclamanta SC B.I. SRL Suceava (fostă SC B.X.C.P. SRL Suceava), a chemat în judecată pârâta SC V. SRL Ghimbav solicitând ca instanța să constate nulitate absolută a convenției arbitrale cuprinsă în pct. 11 al Contractului de livrare din 29 septembrie 2005, încheiat între părți, întrucât convenția respectivă este încheiată cu încălcarea dispozițiilor art. 343/1 alin. (1) C. proc. civ. și art. 343/2 C. proc. civ.; constatarea nulității absolute a Hotărârii arbitrare din 4 mai 2006 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 125 din 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei menționate la pct. 11 din Contractul de livrare din 29 septembrie 2005 ca nefondat, și s-a constatat că reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a hotărârii arbitrale din 2006 a Curții de Arbitraj Comercial. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Între părți s-a încheiat contractul de livrare din 2005, prin care pârâta s-a obligat să livreze echipamentele cuprinse în oferta din 29 septembrie 2005, contraprestația reclamantei constând în plata sumei de 195.023,4 lei.

La pct. 11 din contract, părțile au prevăzut o clauză arbitrală, potrivit căreia competența de rezolvare a neînțelegerilor apărute cu privire la derularea, executarea sau interpretarea contractului aparține Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov. Potrivit art. 343 1 C. proc. civ. validitatea clauzei compromisorii este independentă de validitatea contractului în care a fost înscrisă. Această dispoziție dă autonomie clauzei compromisorii față de contractul în care a fost inserată, fiind considerată o convenție distinctă, autonomă, iar nu o convenție accesorie. Prin urmare, existența și validitatea ei nu depind de soarta contractului principal. Cu toate acestea, fie că se invocă nulitatea clauzei compromisorii, fie a întregului contract, competența să judece litigiul și să se pronunțe asupra nulității revine arbitrilor.

În privința cererii de constatate a nulității clauzei compromisorii ce face obiectul prezentei cauze, s-a făcut aplicarea art. 343 3 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., care prevede că instanța judecătorească soluționează procesul dacă pârâta își formulează apărări în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrară. Or, prin întâmpinare, pârâta a făcut o largă dezvoltare a motivelor pentru care lăuza arbitrară nu este lovită de nulitate absolută, fără a invoca competența tribunalului arbitral. Pentru soluționarea cererii privind nulitatea convenției arbitrare s-a reținut că în art. 343 1 alin. (1) și art. 343 2 C. proc. civ., sunt reglementate clauza compromisorie și compromisul. Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată, să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.

Prin compromis, părțile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Diferența esențială dintre cele două forme ale convenției arbitrale rezultă din faptul că în timp ce clauza compromisorie se raportează la un litigiu eventual și nedeterminat în timp, compromisul are în vedere un litigiu preexistent și determinat. Raportat la aceste considerente, clauza a cărei nulitate se cere a se constata, este o clauză compromisorie, părțile convenției referindu-se la litigii eventuale. Condițiile de validitate ale convenției arbitrare sunt cele prevăzute de art. 948 C. civ.

(capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză licită). Condițiile de formă sunt prevăzute de art. 343 C. proc. civ., potrivit căruia convenția arbitrară se încheie în scris, sub sancțiunea nulității. Este vorba de o nulitate relativă, întrucât art. art. 358 12 C. proc. civ., stabilește că, sub sancțiunea decăderii, ea poate fi ridicată cel mai târziu la primul termen de înfățișare. Cealaltă condiție de formă a clauzei compromisorii, prevăzută de art. 343 1 C. proc. civ., este arătarea numelor arbitrilor sau a modalității de numire a lor. Această condiție de formă, nu este sancționată cu nulitatea absolută sau relativă, ca în cazul compromisului, legiuitorul considerând că încălcarea acestei condiții de formă nu este de ordine publică.

Dacă soluționarea unui asemenea litigiu a fost încredințată unei instituții permanente, în lipsa unei asemenea mențiuni, numirea arbitrilor se face conform regulilor de procedură proprii acelei instituții. Astfel că, la data încheierii convenției, era aplicabil Regulamentul din 30 iunie 1999, privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care în art. 11 stabilește că numirea arbitrilor într-un litigiu determinat și constituirea tribunalului arbitral se efectuează în conformitate cu prevederile Regulilor de procedură arbitrală. Regulile de procedură arbitrală, la care face trimitere regulamentul, reglementează și situațiile în care părțile nu au indicat numele arbitrilor sau modalitatea lor de numire, complinind deficiența de formulare a clauzei compromisorii.

Dispozițiile art. 5 din Regulile de procedură arbitrală prevăd că „în cazul în care s-a încredințat Curții de Arbitraj organizarea unui arbitraj, prin însuși acest fapt, părțile au acceptat prezentele Reguli, afară numai dacă, o dată cu încredințarea organizării arbitrajului, părțile au optat, în scris, pentru alte norme de procedură și acestea au fost acceptate de tribunalul arbitral”, astfel că să înlătură orice posibilitate de a se cere aplicarea regimului juridic al nulităților absolute în cazul unei clauze compromisorii deficitare. Prin urmare, lipsa mențiunilor privind numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor, în cuprinsul clauzei arbitrale de la pct. ll.

din contractul de livrare din 2005, nu este sancționată cu nulitatea absolută, atât timp cât părțile au încredințat soluționarea eventualelor litigii, Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, instituție permanentă care își desfășoară activitatea potrivit unui Regulament și unor Reguli, de la care părțile nu au derogat expres. Având în vedere că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a Hotărârii arbitrare din 4 mai 2006 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, prima instanță a făcut aplicarea art. 246 C. proc. civ. Întrucât acțiunea reclamantei a fost respinsă și nu s-a putut reține culpa procesuală a pârâtei, în baza art. 274 C. proc.

civ., s-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC B.I. SRL Suceava, arătând că, față de dispozițiile art. 342 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în convenția de arbitraj trebuiau menționate, în mod obligatoriu, numele arbitrilor, modalitatea de numire și obiectul litigiului, sancțiunea lipsei acestor elemente fiind nulitatea absolută a clauzei compromisorii. Prin Decizia nr. 55 din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 342 C. proc.

civ., pe care le-a indicat reclamanta, ci dispozițiile art. 341 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor alin. (3) al acestui din urmă articol, nu trebuie nominalizați, în mod obligatoriu, arbitrii sau modalitatea de numire a acestora și a obiectului litigiului, dar chiar nulitatea convenției nu s-ar putea pronunța nici dacă tribunalul arbitral convenit nu ar fi avut reguli procedurale cu privire la aspectele menționate în art. 341 C. proc. civ. În speța dedusă judecății, clauza compromisorie conținută de art. 11 din contractul încheiat între părți, face trimitere la un tribunal arbitral, tribunal care funcționează în baza unui regulament ce conține reguli de procedură arbitrală, reguli ce fac posibilă desemnarea arbitrilor și când părțile nu au convenit, în mod expres, numele sau modalitatea de numire a acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B.I. SRL Suceava, aducându-i următoarele critici: Clauza arbitrală prevăzută în cuprinsul art. 11 din Contractul de livrare din 2005 încheiat cu pârâta SC V. SRL Ghimbav este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor art. 341 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nefiind prevăzute urătoarele elemente: numele arbitrilor, modalitatea de numire a acestora și obiectul litigiului asupra cărora părțile contractante au convenit. Nu există legătură între cauza dedusă judecății și trimiterea făcută de instanța de fond la Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, aspect ce a fost sesizat și de către instanța de apel, care a înlăturat această motivare.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. Părțile au încheiat contractul de livrare din 29 septembrie 2005, iar în art. 11 din contract s-a stipulat că orice neînțelegeri apărute între părți cu privire la derularea, executarea sau interpretarea contractului se vor rezolva pe cale amiabilă, în caz contrar competența de rezolvare aparținând Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov. Prin urmare, clauza prevăzută de art. 11 din contract este o cauză compromisorie și nu un compromis, așa după cum, în mod legal, au reținut ambele instanțe de fond. Este adevărat că dispozițiile art. 341 alin. (2) C. proc.

civ. se referă la numele arbitrilor, modalitatea de numire a acestora și la obiectului litigiului asupra cărora părțile contractante au convenit, însă, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în lipsa unor asemenea norme, cum este cazul și în speța de față, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit. În speța de față, părțile au indicat care anume este tribunalul arbitral, anume Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Industrie Brașov, instituție care funcționează în baza unui regulament, regulament ce conține regulile de procedură arbitrală, reguli ce fac posibilă desemnarea arbitrilor și atunci când părțile nu au convenit, în mod expres, numele sau modalitatea de numire a acestora.

Prin urmare, cum părțile nu au derogat, în mod expres, de la regulamentul în baza căruia funcționează instanța arbitrală, înseamnă că au fost de acord cu aplicarea acestui regulament, astfel încât trebuie să accepte și procedura de numire a arbitrilor precum și numele acestora. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.I. SRL Suceava împotriva Deciziei nr. 55 din 24 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 16 decembrie 2010.