ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4435/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4435/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, secția
comercială de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 ianuarie 2008,
înregistrată sub nr. 430/86/2008, reclamanta SC B.I. SRL Suceava (fostă SC B.X.C.P.
SRL Suceava), a chemat în judecată pârâta SC V. SRL Ghimbav
solicitând ca instanța să constate nulitate
absolută a convenției arbitrale cuprinsă în pct. 11 al Contractului de livrare din
29 septembrie 2005, încheiat între părți, întrucât convenția respectivă este
încheiată cu încălcarea dispozițiilor art. 343/1 alin. (1) C. proc. civ.
și art. 343/2 C. proc. civ.; constatarea
nulității absolute a
Hotărârii arbitrare din 4 mai 2006 a Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă
Camera de Comerț
și Industrie Brașov; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin sentința nr. 125
din 18 ianuarie 2010 a Tribunalului Suceava, secția comercială de contencios
administrativ și fiscal, a fost respins capătul de cerere privind constatarea
nulității absolute a clauzei menționate la pct. 11 din Contractul de livrare
din 29 septembrie 2005 ca nefondat, și s-a constatat că reclamanta a renunțat
la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a
hotărârii arbitrale din 2006 a Curții de Arbitraj Comercial.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Între
părți s-a încheiat contractul de livrare din 2005, prin care pârâta s-a
obligat să livreze
echipamentele cuprinse în oferta din 29 septembrie 2005,
contraprestația reclamantei constând în plata
sumei de 195.023,4 lei.
La
pct. 11 din contract, părțile au prevăzut o clauză arbitrală, potrivit căreia
competența
de rezolvare a neînțelegerilor apărute cu privire la derularea, executarea
sau
interpretarea contractului aparține Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie
Brașov.
Potrivit
art. 343
1
C. proc. civ. validitatea clauzei compromisorii este
independentă
de validitatea contractului în care a fost înscrisă. Această dispoziție dă
autonomie
clauzei compromisorii față de contractul în care a fost inserată, fiind
considerată o
convenție distinctă, autonomă, iar nu o convenție accesorie. Prin
urmare, existența și validitatea ei nu depind de
soarta contractului principal.
Cu toate acestea, fie
că se invocă nulitatea clauzei compromisorii, fie a
întregului contract, competența să judece litigiul și să se pronunțe
asupra nulității
revine arbitrilor.
În privința cererii
de constatate a nulității clauzei compromisorii ce face
obiectul prezentei cauze, s-a făcut aplicarea art. 343
3
alin.
(2) lit. a) C. proc. civ., care prevede că instanța judecătorească soluționează
procesul dacă pârâta își formulează apărări în fond, fără nici o rezervă
întemeiată pe convenția arbitrară.
Or,
prin întâmpinare, pârâta a făcut o largă dezvoltare a motivelor pentru care
lăuza arbitrară nu
este lovită de nulitate absolută, fără a invoca competența tribunalului
arbitral.
Pentru
soluționarea cererii privind nulitatea convenției arbitrare s-a reținut că în
art. 343
1
alin.
(1) și art. 343
2
C. proc. civ., sunt reglementate clauza
compromisorie și compromisul.
Prin clauza
compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din
contractul în care este inserată, să fie
soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se
numele arbitrilor sau
modalitatea de numire a lor.
Prin
compromis, părțile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluționat pe
calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului
și numele
arbitrilor
sau modalitatea de numire a lor.
Diferența
esențială dintre cele două forme ale convenției arbitrale rezultă din faptul că
în timp ce clauza compromisorie se raportează la un litigiu eventual și
nedeterminat
în timp, compromisul are în vedere un litigiu preexistent și determinat.
Raportat
la aceste considerente, clauza a cărei nulitate se cere a se constata, este
o
clauză compromisorie, părțile convenției referindu-se la litigii eventuale.
Condițiile
de validitate ale convenției arbitrare sunt cele prevăzute de art. 948
C.
civ. (capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se
obligă,
un
obiect determinat sau determinabil, o cauză licită).
Condițiile
de formă sunt prevăzute de art. 343 C. proc. civ., potrivit
căruia
convenția arbitrară se încheie în scris, sub sancțiunea nulității.
Este
vorba de o nulitate relativă, întrucât art. art. 358
12
C. proc. civ.,
stabilește că, sub sancțiunea decăderii, ea poate fi
ridicată cel mai târziu la primul
termen de înfățișare.
Cealaltă condiție de
formă a clauzei compromisorii, prevăzută de art. 343
1
C. proc. civ., este arătarea numelor arbitrilor
sau a modalității de numire a
lor.
Această condiție de formă, nu este sancționată cu nulitatea absolută sau
relativă, ca în cazul compromisului, legiuitorul considerând că încălcarea
acestei condiții de
formă nu este de ordine publică.
Dacă
soluționarea unui asemenea litigiu a fost încredințată unei instituții
permanente, în lipsa unei asemenea mențiuni, numirea arbitrilor se face conform
regulilor
de procedură proprii acelei instituții.
Astfel
că, la data încheierii convenției, era aplicabil Regulamentul din 30 iunie 1999,
privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional
de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, care în art. 11
stabilește că
numirea arbitrilor într-un litigiu determinat și
constituirea tribunalului arbitral se efectuează în conformitate cu prevederile
Regulilor de procedură arbitrală.
Regulile
de procedură arbitrală, la care face trimitere regulamentul,
reglementează și
situațiile în care părțile nu au indicat numele arbitrilor
sau
modalitatea lor de numire, complinind deficiența
de formulare a clauzei
compromisorii.
Dispozițiile
art. 5 din Regulile de procedură arbitrală prevăd că „în cazul
în
care s-a încredințat Curții de Arbitraj organizarea unui arbitraj, prin însuși
acest
fapt, părțile au acceptat prezentele Reguli, afară numai
dacă, o dată cu încredințarea
organizării arbitrajului, părțile au optat, în scris,
pentru alte norme de procedură și
acestea au
fost acceptate de tribunalul arbitral”, astfel că să înlătură orice
posibilitate de a se cere
aplicarea
regimului juridic al nulităților absolute în cazul unei clauze compromisorii
deficitare.
Prin
urmare, lipsa mențiunilor privind numele arbitrilor sau modalitatea de
numire
a lor, în cuprinsul clauzei arbitrale de la
pct. ll.
din contractul de livrare din
2005, nu este sancționată cu
nulitatea absolută, atât timp cât părțile au încredințat soluționarea
eventualelor litigii, Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie Brașov, instituție permanentă care își desfășoară activitatea
potrivit unui
Regulament
și unor Reguli, de la care părțile nu au derogat expres.
Având în vedere că
reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind
constatarea nulității absolute a Hotărârii arbitrare din 4 mai 2006 a Curții de Arbitraj
Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, prima
instanță a făcut aplicarea art. 246 C. proc. civ.
Întrucât acțiunea
reclamantei a fost respinsă și nu s-a putut reține culpa
procesuală a pârâtei, în baza art. 274 C. proc.
civ., s-a respins cererea de
obligare a pârâtei la plata cheltuielilor
de judecată.
Împotriva acestei
sentințe a formulat apel reclamanta SC B.I. SRL Suceava, arătând că, față de
dispozițiile art. 342 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în convenția de arbitraj
trebuiau menționate, în mod obligatoriu, numele arbitrilor, modalitatea de
numire și obiectul litigiului, sancțiunea lipsei acestor elemente fiind
nulitatea absolută a clauzei compromisorii.
Prin Decizia nr. 55
din 24 iunie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În cauză nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 342 C. proc. civ., pe care le-a indicat
reclamanta, ci dispozițiile art. 341 C. proc. civ.
Potrivit
dispozițiilor alin. (3) al acestui din urmă articol, nu trebuie nominalizați,
în mod obligatoriu, arbitrii sau modalitatea de numire a acestora și a
obiectului litigiului, dar chiar nulitatea convenției nu s-ar putea pronunța
nici dacă tribunalul arbitral convenit nu ar fi avut reguli procedurale cu
privire la aspectele menționate în art. 341 C. proc. civ.
În speța dedusă
judecății, clauza compromisorie conținută de art. 11 din contractul încheiat
între părți, face trimitere la un tribunal arbitral, tribunal care funcționează
în baza unui regulament ce conține reguli de procedură arbitrală, reguli ce fac
posibilă desemnarea arbitrilor și când părțile nu au convenit, în mod expres,
numele sau modalitatea de numire a acestora.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta SC B.I. SRL Suceava, aducându-i
următoarele critici:
Clauza arbitrală
prevăzută în cuprinsul art. 11 din Contractul de livrare din 2005 încheiat cu
pârâta SC V. SRL Ghimbav este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost
încheiată cu încălcarea dispozițiilor art. 341 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,
nefiind prevăzute urătoarele elemente: numele arbitrilor, modalitatea de numire
a acestora și obiectul litigiului asupra cărora părțile contractante au
convenit.
Nu există legătură
între cauza dedusă judecății și trimiterea făcută de instanța de fond la Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional
de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, aspect ce a fost sesizat
și de către instanța de apel, care a înlăturat această motivare.
Analizând decizia
recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Părțile au încheiat
contractul de livrare din 29 septembrie 2005, iar în art. 11 din contract s-a
stipulat că orice neînțelegeri apărute între părți cu privire la derularea,
executarea sau interpretarea contractului se vor rezolva pe cale amiabilă, în
caz contrar competența de rezolvare aparținând Comisiei de Arbitraj de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie Brașov.
Prin urmare, clauza
prevăzută de art. 11 din contract este o cauză compromisorie și nu un
compromis, așa după cum, în mod legal, au reținut ambele instanțe de fond.
Este adevărat că
dispozițiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ. se referă la numele arbitrilor,
modalitatea de numire a acestora și la obiectului litigiului asupra cărora
părțile contractante au convenit, însă, potrivit alin. (3) al aceluiași
articol, în lipsa unor asemenea norme, cum este cazul și în speța de față, tribunalul
arbitral va putea reglementa procedura de urmat așa cum va socoti mai potrivit.
În speța de față,
părțile au indicat care anume este tribunalul arbitral, anume Comisia de
Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Industrie Brașov, instituție care funcționează
în baza unui regulament, regulament ce conține regulile de procedură arbitrală,
reguli ce fac posibilă desemnarea arbitrilor și atunci când părțile nu au
convenit, în mod expres, numele sau modalitatea de numire a acestora.
Prin urmare, cum părțile
nu au derogat, în mod expres, de la regulamentul în baza căruia funcționează
instanța arbitrală, înseamnă că au fost de acord cu aplicarea acestui
regulament, astfel încât trebuie să accepte și procedura de numire a arbitrilor
precum și numele acestora.
Având în vedere cele
de mai sus, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC B.I. SRL Suceava împotriva Deciziei nr. 55 din 24
iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi 16 decembrie 2010.