ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5775/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5775/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea dedusă
judecății
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Timișoara, reclamanta SC R.W. SRL Reșița a solicitat, în contradictoriu cu
pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin - Activitatea de
Inspecție Fiscală, suspendarea executării Deciziei de impunere privind
obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 458
din 29 iunie 2012 întocmită de către organele de control ale Direcției Generale
a Finanțelor Publice Caraș-Severin, Activitatea de Inspecție Fiscala, Serviciul
de Inspecție Fiscala nr. 1, până la pronunțarea instanței de fond.
În motivare,
reclamanta SC R.W. SRL a arătat că are ca obiect principal de activitate „Activități
de contractare, pe baze temporare, a personalului” - cod CAEN 7820, fiind
autorizata ca agent de munca temporara, de către M.M.F.P.S. și că, în urma unei
inspecții fiscale desfășurate începând cu data de 17 mai 2012, a fost întocmită
Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 4172 din 25 iunie 2012,
Raportul de inspecție fiscală nr. 349 din 29 iunie 2012, cu anexele 1-17,
Decizia de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012, Decizia privind nemodificarea
bazei de impunere nr. 459 din 26 iunie 2012, Procesul verbal nr. 355 din 29
iunie 2012, cât și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de
inspecție fiscală nr. 120 din 29 iunie 2012, prin care, în urma verificărilor
efectuate pentru perioada 22 octombrie 2009-31 martie 2012, s-au fost stabilit
suplimentar de plata, obligații fiscale principale de natura: impozitului pe
veniturile obținute din România de nerezidenți-persoane juridice nerezidente,
contribuției de asigurări sociale datorate de angajator, contribuției
individuale de asigurări sociale reținute de la asigurați, contribuției de
asigurări pentru șomaj datorate de angajator, contribuției individuale de
asigurări pentru șomaj reținute de la asigurați, contribuției pentru asigurări
de sănătate datorate de angajator, contribuției pentru asigurări de sănătate
reținute de la asigurați, contribuției pentru concedii și indemnizații de la
persoane juridice sau fizice, contribuției de asigurare pentru accidente de
munca si boli profesionale datorate de angajator, contribuția angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, impozit pe veniturile din salarii si
asimilate salariilor; cât și penalităților de întârziere, în valoare totală de:
5.115.512 lei, instituindu-se și măsura asiguratorie a popririi conturilor
bancare.
Reclamanta a formulat
o serie de critici privind legalitatea actelor a căror suspendare o solicita,
în esență privind modul eronat în care organul fiscal a
procedat
la analizarea din punct de vedere juridic și fiscal al statutului angajatului
temporar și al modului de determinare a obligațiilor de plată ale angajatorului
și angajatului în acest context.
A
arătat că la data de 20 iulie 2012, împotriva deciziei de impunere a promovat
contestație în procedura administrativa, prevăzuta de art. 205, art. 207, art. 209
din O.G. nr. 92/2003, că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.
14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și paguba iminentă, în
ceea ce privește numeroase aspectele de fapt și de drept invocate cu privire la
nedatorarea obligațiilor de plată impuse de pârâtă prin decizia atacată, respectiv
prin punerea în executare imediată a Deciziei, față de cuantumul datoriei
raportat la cifra de
afaceri a recurentei.
Hotărârea
instanței de fond
Prin sentința civilă nr.
600 din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios
administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare
formulată de reclamanta SC R.W. SRL.
Pentru a hotărî
astfel, instant fondului a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.
2 lit. t) din Legea 554/2004 privind cazul bine justificat, întrucât toate
aspectele învederate de reclamantă în considerentele cererii de suspendare sunt
critici care țin de analiza fondului cauzei dedusa judecații, aceste împrejurările
nefiind în măsură să creeze o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției
de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului
administrativ fiscal.
A mai apreciat că
instituirea popririi asupra conturilor reclamantei nu conduce în mod automat la
concluzia iminenței unei pagube, demersurile organelor fiscale reprezentând
măsuri asigurătorii apte să păstreze în patrimoniul societăți sume de bani care
să garanteze îndestularea creanței, nefiind suficiente nici susținerile
reclamantei vizând contextul financiar dificil.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței nr.
600 din 13 noiembrie 2012 a declarat recurs reclamanta SC R.W. SRL, solicitând
modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii pe fond, pentru motive
încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și ale art. 304
1
C.
proc. civ.
În motivarea
recursului, s-a susținut că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a
reținut că împrejurările relevate de recurentă nu sunt în măsură să creeze o
îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate pe care se
fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ fiscal, îndoială
care ar rezulta din:
- inconsecvențele de
raționament ale organelor fiscale privind caracterul deductibil al unor
cheltuieli, deși acestea sunt în strictă legătură cu serviciile prestate, servicii
care au atras venituri;
- organul de
inspecție fiscală a ignorat dispozițiile Directivei 96/71/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor
în cadrul prestării de servicii;
- prin verificarea
selectivă a documentelor puse la dispoziție și operațiunilor desfășurate de
recurentă, organul fiscal s-a aflat într-o gravă eroare la stabilirea
cuantumului impozitelor și taxelor de plată;
- organul fiscal a
dat o interpretare proprie privind drepturile și remunerațiile primite de către
angajații temporari ai agentului de muncă.
S-a mai susținut că
în mod nelegal instanța de fond a apreciat că nici condiția pagubei iminente nu
poate fi reținută, concluzionând că, și în situația în care această condiție ar
fi apreciată ca îndeplinită, nu este îndeplinită condiția cazului bine
justificat.
Or, prin punerea în
executare a actelor administrative atacate se creează în mod voit blocarea
activității societății, pentru a se putea genera falimentul înainte ca instanța
să se pronunțe asupra legalității actelor administrative, previzibilitatea
pagubei fiind evidentă față de cuantumul datoriei imputate raportat la cifra de
afaceri a recurentei.
Soluția instanței
de control judiciar
Analizând
sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din perspectiva art.
304
1
C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat
și îl va admite, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Mai întâi, se
constată că deși recurenta a invocat și incidența motivului de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., argumentele sale sunt în realitate subsumate
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dispozițiile art. 304
pct. 7 C. proc. civ. se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele
pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine
de natura pricinii.
În dreptul intern,
nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la
obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept
consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Conform
jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil
presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa,
să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse
și nu doar să reia pur și simplu concluziile uneia din părți sau ale instanței
inferioare.
Motivarea hotărârii
judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a
raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o
cerere de chemare în judecată.
În speța de față,
instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește
cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța
de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea
convingerii sale.
Concluziile primei
instanțe privind faptul că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute
de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, și deci cererea de suspendare
formulată de recurenta-reclamantă ar fi neîntemeiată sunt, însă, eronate.
Potrivit art. 14 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea
unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității
publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana
vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Deci, pentru a admite
o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca
regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și
să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin.
(1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură
excepțională.
Îndeplinirea
condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse
aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței
dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea
trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și
să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus
evaluării.
Cazul bine justificat
este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o
împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o
îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.
Indiciile de
nelegalitate trebuie să rezulte cu evidență la o examinare sumară, astfel încât
să îndreptățească concluzia instanței de judecată în sensul proteguirii
interesului persoanei private prin luarea măsurii suspendării, temporar, a
executării actului administrativ până la momentul în care o instanță de
judecată se va pronunța cu autoritate asupra legalității actului contestat.
Or, în speță,
raportat la susținerile recurentei și amplul material probator anexat, există o
îndoiala serioasă privind legalitatea actelor administrative contestate, sub
aspectul unor necorelări aparente între
analiza și
interpretarea dată din punct de vedere juridic și fiscal al statutului
angajatului temporar și al modului de determinare a obligațiilor de plată ale
angajatorului și angajatului în acest context, de către organul fiscal, și
unele dispoziții legale, naționale și comunitare, incidente acestui tip de
contract de muncă.
Cât privește
criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte
constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt
fondate, față de cuantumul sumei pretinse raportat la cifra de afaceri a
recurentei și impactul pe care măsurile asigurătorii și, în final, de
executare, este preconizat a-l avea asupra activității acesteia, cu atât mai
mult cu cât, în speță, nu a fost soluționată nici contestația administrativă
formulată de către recurentă.
În concluzie, în
raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că în
speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi
admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că
va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este
adevărat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate dar la fel
de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de
act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l
privește, se poate adresa instanței pentru a obține suspendarea executării
actului.
În acest
sens sunt, de altfel, și prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 din
13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei cu privire
la protecția juridică provizorie în materie administrativă, prin care se
solicită autorității jurisdicționale competente ca - atunci când executarea
unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de
reparat, persoanelor particulare cointeresate de această decizie - să ia măsuri
de protecție provizorii corespunzătoare, în limitele competenței sale și fără
ca, astfel, să influențeze în vreun fel soluția asupra fondului, cu atât mai
mult atunci când există un argument juridic aparent valabil în raport cu
elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.
Or, tocmai acestei
categorii de măsuri de protecție provizorie îi aparține și măsura suspendării
executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de
plată stabilite de inspecția fiscală nr. 458 din 29 iunie 2012 întocmită de
către organele de control ale Direcției Generale a Finanțelor Publice
Caraș-Severin, Activitatea de Inspecție Fiscala, Serviciul de Inspecție Fiscala
nr. 1.
Având în vedere toate
considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin.
(3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările
și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va
admite cererea de suspendare formulată de reclamanta SC R.W. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de SC R.W. SRL Reșița împotriva sentinței civile nr. 600 din 13
noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și
fiscal.
Modifică sentința
recurată în sensul că admite cererea formulată de reclamanta SC R.W. SRL și, în
consecință, suspendă executarea Deciziei de impunere nr. 458 din 29 iunie 2012
emisă de D.G.F.P. Caraș Severin - Activitatea de inspecție fiscală până la
pronunțarea instanței de fond cu privire la anularea actelor contestate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 iunie 2013.