ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3886/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 115 din 26 martie 2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC R. SA Bârlad în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală/Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și pe cale de consecință a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/MC 439 din 21 decembrie 2011, doar în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în sarcina reclamantei constând în impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente și TVA, precum și majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acestora până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către instanța de fond.

Pentru a se pronunța astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat.

Astfel, a constatat instanța de fond că în cauză, cazul bine justificat este dovedit prin faptul că reclamanta a prezentat împrejurări legate atât de starea de fapt, cât și de drept aparent veridice, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ-fiscal contestat (Decizia de impunere nr. F-MC 439 din 21 decembrie 2011). În acest sens, instanța de fond, cercetând aparența dreptului cu privire la decizia de impunere emisă de pârâtă, a reținut că sunt invocate mai multe motive de nelegalitate cu privire la respectivul act administrativ-fiscal, după cum urmează: în ceea ce privește impozitul pentru nerezidenți, reclamanta a arătat în contestația administrativă că se încalcă în mod flagrant dispozițiile legale, din perspectiva art. 1 alin. (4) C. fisc., ce face parte din dreptul intern și sunt aplicabile prioritar; că nu s-a ținut cont de înscrisurile depuse din timpul inspecției fiscale respective de existența certificatului de rezidență fiscală; cu privire la impozitul pentru nerezidență a persoanelor fizice, s-a arătat că există o încălcare și mai flagrantă a dispozițiilor C. proc.

fisc., în sensul că pentru niște sume fiscale pentru care nu se mai afla în termenul de prescripție pentru stabilirea drepturilor fiscale s-a făcut o nouă inspecție fiscală, cu încălcarea C. proc.

fisc.; au fost verificate sume pentru care termenul de prescripție era împlinit și, de asemenea, deși se constată că reclamanta a plătit acele sume, prin decizia de impunere se urmărește o dublă impozitare a acelor sume; organul fiscal nu a ținut cont de convențiile internaționale pentru evitarea dublei impuneri la care România este parte și de aplicarea prioritară a acestora față de prevederile actelor normative interne la stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, impozitului pe veniturile persoanelor fizice nerezidente; cu privire la TVA, organul fiscal nu a luat în calcul procedura fiscală și toate instrucțiunile care prevăd în cazul unor erori de natură a nu afecta baza impozabilă, nu se impune stabilirea de obligații fiscale și nu a ținut cont de actele noi prezentate în timpul controlului.

În raport de motivele arătate de contestatoare în opinia judecătorului fondului, există suficiente indicii că s-au comis erori în stabilirea obligațiilor fiscale, acestea neputând fi analizate în această procedură, căci ar echivala cu prejudecarea fondului. În ceea ce privește iminența unei pagube, instanța de fond a apreciat că în raport de sumele ce urmează a fi executate, sume ce au un cuantum ridicat, ideea ce se desprinde este că executarea lor înainte de cenzurarea actelor de către instanță este de natură să cauzeze pagube grave reclamantei, de natură a avea repercusiuni și asupra terților. Mai apreciază instanța de fond că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni și asupra salariaților și furnizorilor de utilități a acesteia.

2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 115 din 26 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 C. proc. civ. Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, în ceea ce privește îndeplinirea primei condiții, cea a cazului bine justificat, arată recurenta că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a făcut referire la aparenta nelegalitate a actelor administrative atacate fără să aibă în vedere că instanța nu este învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea unui act administrative, iar obiectul cererii este doar suspendarea executării actului administrativ atacat.

Consideră recurenta că respectivele susțineri ale intimatei nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, fiind necesară administrarea de probe în cadrul procesului. Mai arată recurenta că instanța de fond în mod eronat a antamat fondul, în situația în care a analizat pe fond legalitatea impunerii impozitului pentru nerezidenți, susținând fără temei legal că au fost verificate sume pentru care termenul de prescripție era împlinit. În acest context susține recurenta că toate obligațiile au fost corect și legal stabilite în sarcina societății, fiind motivate în fapt și în drept pentru fiecare sumă, cum reiese și din decizia de impunere și din raportul de inspecție fiscală a căror suspendare s-a cerut.

Consideră recurenta că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii și în ceea ce privește a doua condiție, cea referitoare la iminența producerii unei pagube. Astfel, recurenta arată că instanța de fond nu a avut în vedere că intimata nu a probat că executarea sumei ce face obiectul actului atacat i-ar crea un prejudiciu material grav, imposibil de evitat și care i-ar afecta major activitatea comercială, situație imposibil de înlăturat în alt mod decât prin suspendarea executării actului atacat.

Consideră recurenta că susținerea intimatei privind faptul că executarea sumei înscrise în actele administrative atacate i-ar produce importante prejudicii nu este probată întrucât menționarea creanței contestate și a valorii ei nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă, iar aceasta nu a adus niciun fel de dovezi din care să reiasă ce pondere are suma de 2.179.748 RON în totalul cifrei de afaceri a societății, pentru a se discuta de o pagubă iminentă și ireversibilă în desfășurarea activității acesteia.

3. Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă, în considerarea celor ce urmează: În prealabil, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ-fiscal, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Totodată, în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, se impune a fi subliniat și faptul că potrivit jurisprudenței, condiția referitoare la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de reclamant în susținerea acțiunii în anulare pare la prima vedere relevant și, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susține nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanței competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat.

Așadar, este adevărat că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare, însă procedura sumară de cercetare a actului administrativ-fiscal realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării, se grefează pe analiza în aparență a unor motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o pronunțare asupra legalității respectivului act administrativ, așa încât vor fi înlăturate și criticile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.

Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat doar o examinare sumară a situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamant pe care le-a considerat de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ-fiscal în privința căruia se solicită suspendarea executării, și nu o analiză a legalității acestuia cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul administrativ-fiscal a cărei suspendare se solicită în cauză, oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură respectivul act administrativ-fiscal contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurentă pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut, și fără o antamare a fondului, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, ca fiind îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care din analiza sumară a raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 235 din 21 decembrie 2011, a deciziei de impunere nr. F-MC 439 din 21 decembrie 2011, a contestației formulate de intimata-reclamantă în temeiul art. 205 și urm. C. proc. fisc., a Deciziei nr. 356 din 17 august 2012 emisă de A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin care a fost admisă contestația formulată de intimata-reclamantă și desființată parțial decizia de impunere a cărei suspendare se solicită, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la modul în care a fost derulată inspecția fiscală, au fost interpretate și aplicate o serie de dispoziții legale în materie fiscală cu privire la impozitul datorat de persoanele fizice și persoanele juridice nerezidente și implicit au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sarcina intimatei-reclamante. De asemenea, se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Astfel, aprecierea instanței de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni și asupra salariaților și furnizorilor de utilități a acesteia reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, așa încât vor fi înlăturate și criticile referitoare la neîndeplinirea condiției existenței pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ. În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimata-reclamantă.

Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinței nr. 115/2012 din 26 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012. Procesat de GGC - AZ