ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3886/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 115 din 26 martie

2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

în parte cererea formulată de reclamanta SC R. SA Bârlad în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală/Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili și pe cale de consecință a dispus

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/MC 439 din 21 decembrie 2011,

doar în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare de plată în sarcina

reclamantei constând în impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente,

impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente și TVA, precum și majorări

de întârziere și penalități de întârziere aferente acestora până la pronunțarea

unei hotărâri judecătorești de către instanța de fond.

Pentru a se pronunța

astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune

suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat.

Astfel, a constatat

instanța de fond că în cauză, cazul bine justificat este dovedit prin faptul că

reclamanta a prezentat împrejurări legate atât de starea de fapt, cât și de

drept aparent veridice, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

asupra legalității actului administrativ-fiscal contestat (Decizia de impunere

nr. F-MC 439 din 21 decembrie 2011).

În acest sens,

instanța de fond, cercetând aparența dreptului cu privire la decizia de

impunere emisă de pârâtă, a reținut că sunt invocate mai multe motive de

nelegalitate cu privire la respectivul act administrativ-fiscal, după cum

urmează: în ceea ce privește impozitul pentru nerezidenți, reclamanta a arătat

în contestația administrativă că se încalcă în mod flagrant dispozițiile

legale, din perspectiva art. 1 alin. (4) C. fisc., ce face parte din dreptul

intern și sunt aplicabile prioritar; că nu s-a ținut cont de înscrisurile

depuse din timpul inspecției fiscale respective de existența certificatului de

rezidență fiscală; cu privire la impozitul pentru nerezidență a persoanelor

fizice, s-a arătat că există o încălcare și mai flagrantă a dispozițiilor C.

proc. fisc., în sensul că pentru niște sume fiscale pentru care nu se mai afla

în termenul de prescripție pentru stabilirea drepturilor fiscale s-a făcut o

nouă inspecție fiscală, cu încălcarea C. proc. fisc.; au fost verificate sume

pentru care termenul de prescripție era împlinit și, de asemenea, deși se

constată că reclamanta a plătit acele sume, prin decizia de impunere se

urmărește o dublă impozitare a acelor sume; organul fiscal nu a ținut cont de

convențiile internaționale pentru evitarea dublei impuneri la care România este

parte și de aplicarea prioritară a acestora față de prevederile actelor normative

interne la stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor juridice

nerezidente, impozitului pe veniturile persoanelor fizice nerezidente; cu

privire la TVA, organul fiscal nu a luat în calcul procedura fiscală și toate

instrucțiunile care prevăd în cazul unor erori de natură a nu afecta baza

impozabilă, nu se impune stabilirea de obligații fiscale și nu a ținut cont de

actele noi prezentate în timpul controlului.

În raport de motivele

arătate de contestatoare în opinia judecătorului fondului, există suficiente

indicii că s-au comis erori în stabilirea obligațiilor fiscale, acestea

neputând fi analizate în această procedură, căci ar echivala cu prejudecarea

fondului.

În ceea ce privește

iminența unei pagube, instanța de fond a apreciat că în raport de sumele ce

urmează a fi executate, sume ce au un cuantum ridicat, ideea ce se desprinde

este că executarea lor înainte de cenzurarea actelor de către instanță este de

natură să cauzeze pagube grave reclamantei, de natură a avea repercusiuni și

asupra terților.

Mai apreciază

instanța de fond că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă însemnată,

precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în

activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni și asupra salariaților și

furnizorilor de utilități a acesteia.

Împotriva Sentinței

civile nr. 115 din 26 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

condițiile art. 304 C. proc. civ.

Printr-un set de

critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susține recurenta că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea

prevederilor legale cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în ceea ce

privește îndeplinirea primei condiții, cea a cazului bine justificat, arată

recurenta că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a făcut referire la

aparenta nelegalitate a actelor administrative atacate fără să aibă în vedere

că instanța nu este învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea unui act

administrative, iar obiectul cererii este doar suspendarea executării actului

administrativ atacat.

Consideră recurenta că

respectivele susțineri ale intimatei nu sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, fiind necesară

administrarea de probe în cadrul procesului.

Mai arată recurenta

că instanța de fond în mod eronat a antamat fondul, în situația în care a

analizat pe fond legalitatea impunerii impozitului pentru nerezidenți,

susținând fără temei legal că au fost verificate sume pentru care termenul de

prescripție era împlinit.

În acest context

susține recurenta că toate obligațiile au fost corect și legal stabilite în

sarcina societății, fiind motivate în fapt și în drept pentru fiecare sumă, cum

reiese și din decizia de impunere și din raportul de inspecție fiscală a căror

suspendare s-a cerut.

Consideră recurenta

că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii și în

ceea ce privește a doua condiție, cea referitoare la iminența producerii unei

pagube.

Astfel, recurenta

arată că instanța de fond nu a avut în vedere că intimata nu a probat că

executarea sumei ce face obiectul actului atacat i-ar crea un prejudiciu

material grav, imposibil de evitat și care i-ar afecta major activitatea

comercială, situație imposibil de înlăturat în alt mod decât prin suspendarea

executării actului atacat.

Consideră recurenta

că susținerea intimatei privind faptul că executarea sumei înscrise în actele

administrative atacate i-ar produce importante prejudicii nu este probată

întrucât menționarea creanței contestate și a valorii ei nu duc de facto la

constatarea că există o pagubă iminentă, iar aceasta nu a adus niciun fel de

dovezi din care să reiasă ce pondere are suma de 2.179.748 RON în totalul

cifrei de afaceri a societății, pentru a se discuta de o pagubă iminentă și

ireversibilă în desfășurarea activității acesteia.

instanței de recurs

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în

cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă, în

considerarea celor ce urmează:

În prealabil, Înalta

Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ-fiscal, care se

circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura

legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea

efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului

atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două

condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine

justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și

t) din aceeași lege.

Totodată, în

contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, se impune a fi subliniat și

faptul că potrivit jurisprudenței, condiția referitoare la fumus boni iuris

este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de

reclamant în susținerea acțiunii în anulare pare la prima vedere relevant și,

în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susține

nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanței

competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal

contestat.

Așadar, este adevărat

că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce

țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul

actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare, însă procedura

sumară de cercetare a actului administrativ-fiscal realizată pe baza unei

cereri de suspendare a executării, se grefează pe analiza în aparență a unor

motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o

pronunțare asupra legalității respectivului act administrativ, așa încât vor fi

înlăturate și criticile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a realizat doar o examinare sumară a situațiilor de fapt și

de drept invocate de reclamant pe care le-a considerat de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ-fiscal în

privința căruia se solicită suspendarea executării, și nu o analiză a

legalității acestuia cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Analizând hotărârea

atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza

sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul

administrativ-fiscal a cărei suspendare se solicită în cauză, oferă indicii

suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură

respectivul act administrativ-fiscal contestat și fac verosimilă iminența

producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus

evaluării, așa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate

de recurentă pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte

constată că în mod justificat instanța de fond a reținut, și fără o antamare a

fondului, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs, ca fiind

îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din

Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care din analiza sumară a

raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 235 din 21 decembrie 2011, a deciziei

de impunere nr. F-MC 439 din 21 decembrie 2011, a contestației formulate de

intimata-reclamantă în temeiul art. 205 și urm. C. proc. fisc., a Deciziei nr.

356 din 17 august 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor prin care a fost admisă contestația formulată de

intimata-reclamantă și desființată parțial decizia de impunere a cărei

suspendare se solicită, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu

privire la modul în care a fost derulată inspecția fiscală, au fost

interpretate și aplicate o serie de dispoziții legale în materie fiscală cu

privire la impozitul datorat de persoanele fizice și persoanele juridice

nerezidente și implicit au fost stabilite obligații suplimentare de plată în

sarcina intimatei-reclamante.

De asemenea, se

impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu

certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea

prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să

poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul

și în situația dedusă prezentei judecăți.

Astfel, aprecierea

instanței de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă

însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în

activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni și asupra salariaților și

furnizorilor de utilități a acesteia reprezintă un argument suficient pentru a

se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ,

așa încât vor fi înlăturate și criticile referitoare la neîndeplinirea

condiției existenței pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ș) din Legea

contenciosului administrativ.

În consecință, Înalta

Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind

îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimata-reclamantă.

Toate considerentele

expuse converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinței nr. 115/2012 din 26

martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ