ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3099/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3099/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sector 1 București la data de 6 februarie 2002 sub nr. 2345/2002

reclamanții M.S.M. și M.M. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în

contradictoriu cu I.N., I.M.C. și Municipiul București, prin primar general,

obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. A.Z., sector 1 și să se constate nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996 încheiat între pârâții

I.N. și I.M.C., în calitate de cumpărători, și Primăria Municipiului București,

în calitate de vânzător.

Pârâții I.N. și

I.M.C. au formulat cerere reconvențională în contradictoriu cu

reclamanții-pârâți M.S.M., M.M., Municipiul București, prin primar general și

Direcția Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, prin care au solicitat

să se constate: că sunt cumpărători de bună-credință ai imobilului în sensul

art. 46 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001; că sunt constructori de

bună-credință și că transformarea construcției este atât de semnificativă încât

depășește cu 90% vechiul fond, astfel încât a devenit un bun nou, iar

pârâții-reclamanți au devenit proprietari prin înglobarea bunului vechi în noua

construcție. În cazul în care vor cădea în pretenții, pârâții-reclamanți

solicită să fie despăgubiți cu valoarea materialelor noi înglobate imobilului

și cu contravaloarea manoperei.

Pârâții I.N. și

I.M.C. au formulat cerere de chemare în garanție potrivit art. 60 - 63 C. proc.

civ. a Municipiului București, prin primar general și a mandatarului Direcția

Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, solicitând obligarea acestora

să-i garanteze pentru bunul vândut, iar în cazul în care vor fi evinși, să fie

obligați vânzătorii să-i despăgubească pe cumpărători cu contravaloarea

imobilului nou rezultat; precum și stabilirea unui drept de retenție până la

achitarea în întregime a valorii imobilului stabilită prin expertiză.

La data de 9 aprilie

2002, numitul A.V. a formulat cerere de intervenție în interes propriu în

contradictoriu cu SC R. SA, Municipiul București, prin primar general, I.N. și

I.M.C., solicitând să se constate nulitatea Deciziei nr. 1184 din 13 august

1975 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București, să se constate că

intervenientul este titularul dreptului de proprietate asupra cotei de 3/16 din

construcția situată în București, str. A.M.Z., sector 1 și asupra suprafeței de

72 mp teren, să fie obligați pârâții Municipiul București, I.N. și I.M.C. să îi

lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat, să se

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, să

se constate că pârâții I. sunt constructori de rea-credință, să fie obligați

aceștia din urmă la desființarea lucrărilor de construcții edificate și la

readucerea imobilului la starea inițială din punct de vedere al construcției.

Prin Sentința nr.

1908 din 24 octombrie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

formulată de pârâții-reclamanți I.N. și I.M.C. și a obligat chematul în

garanție la plata, către pârâții-reclamanți, a prețului de 30.401.987 ROL,

achitat pentru imobilul situat în București, A.M.Z., sector 1, conform

contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, actualizat cu rata

inflației pe perioada cuprinsă între data plății (12 noiembrie 1996) la zi; a

respins, ca neîntemeiate, atât capătul de cerere privind instituirea unui drept

de retenție asupra imobilului, cât și cererea pârâților-reclamanți împotriva

chemaților în garanție Municipiul București, prin primar general și SC R. SA și

a luat act că pârâții-reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut, în raport de modificările aduse Legii

nr. 10/2001 ulterior formulării cererii de chemare în garanție, că se impune a

da eficiență dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora obligația de restituire a prețului de piață, respectiv, a prețului

actualizat al imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995, revine Ministerului

Finanțelor Publice.

Prin instituirea

acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele

generale prevăzute de art. 1337 - 1341 din C. civ. de la 1864, urmărind în

acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza

menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea/eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile)

posibilitatea dobândirii prețului de piață, respectiv, a prețului actualizat al

imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii

și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași

situație premisă, Ministerul Finanțelor Publice.

În consecință,

tribunalul a constatat că nu există temei pentru obligarea chemaților în

garanție Municipiul București, prin primar general, care nici nu este parte în

contractul de vânzare-cumpărare, și SC R. SA, care are calitatea de reprezentant

al vânzătorului, la repararea prejudiciului suferit de pârâții-reclamanți

urmare a evingerii lor de foștii proprietari ai imobilului.

În fapt, tribunalul a

constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu SC R. SA, în calitate de reprezentant

al vânzătorului, pârâții-reclamanți I.N. și I.M.C. au dobândit, dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, str. A.M.Z., sector 1,

compus din 3 camere, bucătărie, debara, wc, casa scării, 3 băi, cameră

serviciu, cameră serviciu, pivniță, boxă, și suprafața de 119,66 mp teren

situat sub construcție, în schimbul plății sumei de 30.401.987 ROL cu titlu de

preț, achitat integral la data de 12 noiembrie 1996 cu chitanța din 12

noiembrie 1996.

Prin Decizia nr. 397A

din 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă

prin Decizia nr. 4736 din 2 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise cererile formulate

de foștii proprietari, M.S.M., M.M. și A.V., și s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat

între SC R. SA și I.N. și I.M.C., apreciindu-se că ambele părți, atât

vânzătorul, cât și cumpărătorii, au fost de rea-credință întrucât cunoșteau la

momentul încheierii contractului că există o cerere de restituire a evicțiunii

- relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicțiune a

vânzătorului - nu erau incidente în soluționarea procesului de față, în

condițiile existenței dispozițiilor legale menționate mai sus cuprinse în Legea

nr. 10/2001, cu caracter special și derogatoriu de la dreptul comun din materia

evicțiunii.

Referitor la critica

conform căreia nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu

erau de natură să determine introducerea Ministerului Finanțelor Publice în

cauză și să îi acorde calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului,

iar deposedarea pârâților-reclamanți de imobilul ce face obiectul prezentului

litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre

definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin

fapta unui terț, instanța de apel a reținut că legitimarea procesuală pasivă a

acestei instituții își are fundamentul juridic tocmai în dispozițiile legale

criticate, respectiv, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar situația de

față se încadrează în ipoteza avută în vedere de textul de lege, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat între SC R. SA,

în calitate de mandatar al Municipiului București, și I.N. și I.M.C., a fost

constatat nul prin Decizia nr. 397A din 2 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4736 din 2 iunie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, instanțele reținând că acest contract a fost încheiat cu

încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

coroborat cu art. 50 alin. (2

5

)

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Tribunalul a

constatat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu

încălcarea unei condiții esențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, astfel că

pârâții-reclamanți nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al

imobilului, ci doar a prețului actualizat circumstanțial ipotezei prevăzute de

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și care se regăsește în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, formulând următoarele critici:

instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, întrucât potrivit principiului relativității efectelor

contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând

nici profita și nici dăuna unul terț, iar calitatea procesuală pasivă presupune

existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul

aceluiași raport juridic.

Pe plan procesual,

calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât

unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Municipiul București),

nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu a fost parte

contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de

restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul.

Dispozițiile art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit

astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel

obligarea acestuia la achitarea prețului de piață al imobilului în litigiu.

II. În mod greșit

instanța de apel a reținut că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează

să fie suportat de către Ministerul Finanțelor Publice, axând în vedere

dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea Ministerului Finanțelor Publice în cauză și să îi acorde calitate

procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț, de natură să atragă răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, în speță, Municipiul București.

Examinând recursul în

raport de excepția de nulitate invocată de instanță din oficiu, a cărei analiză

este prioritară raportat ia aspectele de fond ale cererii, față de caracterul

său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivai ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, se constată

că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este

structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține,

măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare

ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate

exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs

nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în

concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, ori dispozițiile legale

încălcate, ci recurentul a reluat în totalitate criticile formulate împotriva

hotărârii de primă instanță referitoare la: calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect plata, către

chiriașii deposedați de imobilele achiziționate în temeiul Legii nr. 112/1995,

urmare a demersurilor de restituire ale foștilor proprietari, a prețului de

piață al apartamentelor respective; modalitatea de rezolvare, de către instanța

de apel, a aspectelor legate de principiul relativității efectelor

contractului, raportat la împrejurarea că recurentul-pârât nu a fost parte la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților; incidența în

cauză a dispozițiilor art. 1337 C. civ. cu justificarea că în situația

evingerii cumpărătorilor chiriași prin deposedarea acestora de imobilul pe care

l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie

instituită garanția pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului

București, conform textului legal arătat, ce nu poate fi înlăturat prin nicio

dispoziție legală contrară.

Or, prin decizia

atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg

dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în conturarea soluției adoptate.

Astfel,

recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este

conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad

literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora

instanța de apel deja s-a pronunțat.

Recursul este o cale

extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a

instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de

drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul

deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțate de

prima instanță, atrag nulitatea recursului, întrucât nu supun controlului

modalitatea în care instanța de apel a dezlegat problemele de drept.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel, reluând aceleași critici

deduse dezlegării jurisdicționale în faza apelului, recurentul-pârât a

nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Aceasta întrucât în

calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului

cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii

pronunțate în apel.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică,

Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice

împotriva Deciziei nr. 282 A din 24 iunie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS